poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5463 .



Ce înseamnă să fii bărbat
presa [ ]
preluare de Nina Þânțar

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [monique ]

2006-01-24  |     | 



Vedeti ca raspunde si Plesu, merita lectura (textele au fost preluate din ultimul nr al rev Cuvintul)
- merita citit- împărtășit

Ce inseamna sa fii barbat?
Redactia

Rodica Culcer
Nu stiu ce inseamna sa fii barbat
pentru ca nu am fost niciodata si, deci, nu am avut vreodata o perspectiva masculina asupra lumii si a vietii. Posibilitatea ar fi existat, cel putin teoretic, in aceasta epoca in care diferentele dintre sexe se estompeaza.
Din punct de vedere genetic, lucrurile nu sunt prea bine lamurite: o ancheta despre diferenta dintre sexe publicata recent in „LaExpress“ cita o serie de date potrivit carora cromozomul specific masculinitatii bate in retragere.
Pe de alta parte, un recent ra-port ONU avertiza ca violenta impotriva femeilor este in crestere pe plan mondial. Iata deci o constanta a masculinitatii, sustinuta prin cifre de-a lungul secolelor. Pe drept cuvant ne intrebam ce ramane din imaginea barbatului, daca elimini forta, brutalitatea, duritatea? Cat de etern masculin este Printul Miskin, de pilda? Dar Aliosa Karamazov?
Un documentar BBC din anii 1990 demonstra ca aptitudinile intelectuale ale barbatilor sunt mai adecvate pentru cercetarea stiintifica si pentru abstractizare decat ale femeilor si, totodata, ca barbatii ar fi, mai degraba, predispusi la autism decat inclinati spre empatie, ca femeile. Duri, cerebrali si usor autisti - sa fie oare acestea trasaturile definitorii ale barbatilor? Stiinta nu valideaza aceasta teorie, doar unele statistici.
Factorul cultural joaca si el un rol, desigur, dar numai pana la un punct. Una inseamna barbatul (ca si femeia) la tara, si alta la oras; intr-un fel esti barbat la periferia orasului sau pe terenul de fotbal si altfel in biroul din centru sau la catedra. Daca este sa fim sincere insa, nu numai fetele de la APACA ii vor prefera intotdeauna pe fotbalisti, ci si unele profesoare - cum si intelectualul poate fi atras de Nicoleta Luciu sau Andreea Marin mai mult decat de colega de serviciu.
Discutia pe tema definitiei masculinitatii poate fi lunga si complexa, chiar fascinanta, dar nu ne va duce la o concluzie neta. Constanta la care ne vom intoarce nu este nici intelectuala, nici culturala, ci strict de ordin sexual. Jurnalista din mine nu poate gasi nici o alta trasatura definitorie verificata din doua surse independente.

Neagu Djuvara
Barbatie si curaj
Primul gand ce-mi vine e ca a fi barbat inseamna a fi mai putin sperios decat o femeie. De unde, substantivul „barbatie“. Legatura era fireasca in vremi, cand barbatul purta arme si trebuia, in orice clipa, sa sara sa-si apere „saracia si nevoile si neamul“. Interesant de notat insa faptul ca acest cuvant neaos, puternic evocator, e aproape iesit din uz - de zeci de ani nu-l mai intalnesti decat in poezie si la scriitori voit arhaizanti. In limbajul curent, e inlocuit cu neologismul venit din franceza: „curaj“, care, chiar dupa mai bine de un veac de folosire, parca mai pastreaza un iz strain, nu miroase a cuvant romanesc! Fenomenul mi se pare ingrijorator. Oare romanul din modernitate nu mai asociaza curajul cu faptul de a fi barbat? Ciudat.
O a doua asociere de idei (mai putin nobila!) e ca a fi barbat inseamna a fi capul micii familii pe care o injghebi - idee cam invechita, cam apropiata de acel macho sud-american, termen care s-a raspandit de la o vreme si in Europa Occidentala pentru a desemna - si a infiera - pe masculul care intelege ca in casa lui sa fie servit, ascultat si respectat de catre toti... si mai intai, bineinteles, de catre nevasta. Acest comportament, in general, e in scadere in lumea occidentala - la noi, insa, nu destul.
O a treia idee (si mai putin nobila!) ce-ti poate veni in minte e ca a fi barbat inseamna a-ti dovedi neincetat, cu orice prilej, masculinitatea - de unde laudarosenia cu pretinsele tale succese feminine si, de asemenea, mai grav, incercarea de a fi Don Juan. Pentru multi, la noi in tara, mai cu seama cele doua atitudini din urma sunt asociate ideii de a fi barbat!

Simona Popescu
Eternul masculin-feminin
Cand eram copil, il citeam pe Homer (in varianta lui Mitru) si ma gandeam mult, mult la zei. Din Legendele Olimpului, cel mai putin ma interesa Zeus. Puternic si plicticos. Pe de alta parte, mi se parea asa de ciudat ca ditamai zeii pot sa dispara si sa fie inlocuiti de unul singur, de Dumnezeu Tatal. Etern. Masculin. Prima poezie adevarata pe care am scris-o in viata mea, pe la 16 ani, si pe care am citit-o la celebrul Cenaclu de Luni prin 1982, se numea Dumnezoaica. Nu era ceva despre „eternul feminin“ care „ne inalta“ - „inaltatorul“ mi se pare si azi o categorie estetica destul de dubioasa, din specia categoriilor pozitive mai degraba „impovaratoare“, cum ar zice Nietzsche (in romana lui Doinas). Era vorba despre alt fel de etern feminin, care ne apropie de viata adevarata, care ne spune mereu: memento vivere! (Cu memento mori te intalnesti oricum, in lumea inaltei Culturi masculine.) Mama de pe Pamant, asadar, necesara precum Tatal din Ceruri.

In literatura, mai mult decat barbatii (personaje masculine: indragostiti, razboinici, neni de diverse spete, intelectuali), mi-au placut baietii (Caulfield al lui Salinger) sau personajele masculine cu structura baieteasca (Printul Miskin, Mercutio, Maldoror, elevul Törless, Dorian Gray, personajele lui Kerouac etc.). Nu ma intereseaza in carti atat masculinitatea (eterna au ba!), cat „baietismul“ (indiferent de varsta sau sex, caci e o categorie vitala, care floteaza liber!). Si inca ceva ma intereseaza: toate personajele care au in ele (semanand autorilor lor) ceva… etern masculin-feminin!

Intr-o zi, un prieten care-mi citise Juventus m-a intrebat de ce folosesc, in confesiunea mea poetica, mai mult masculinul? M-a mirat ce mi-a spus, m-am dus acasa si mi-am recitit cartea. Avea dreptate! Nu-mi dadusem seama, desi undeva erau niste versuri in care spuneam ca: „Scriu ca un barbat si ca o femeie - simt ca un copil ticalos si nevinovat“. Aveam atunci 24 de ani. Acum o luna, in Franta, am auzit fragmente din acest poem citite de doi actori tineri, o fata si un baiat. El feminin, ea masculina. De obicei, nu-mi plac actorii cand incep sa recite versuri, nu mi-as da poezia pe mana lor. Asa gandeam. Cei doi erau, fara sa stie, fara sa stiu, combinatia ideala a „vocii“ mele, a vocilor amestecate (a „corpurilor amestecate“, vorba lui Michel Serres), a „baietismului“ meu.

Nu stiu ce este „eternul masculin“. Daca „eternul feminin“ te inalta, atunci, simetric si complementar, „eternul masculin“ te coboara? Pentru mine, contrariile de acest fel nu inseamna nimic, ele incep sa reprezinte ceva doar in momentul in care se angajeaza intr-un nesfarsit dialogism.
Adrian Cioroianu
...si alte cateva lucruri
A fi barbat inseamna a avea grija spumei, after shave-ului si a lamelor de ras, grija papucilor si grija parului din nas si din urechi - tot mai des pe masura ce in alte parti ale capului e tot mai rar. A fi barbat mai inseamna, pur teoretic, sa ai grija razboaielor, impozitelor, campionatelor de fotbal si a femeilor - cateva dintre acele realitati inconjuratoare care, daca-s mai multe, isi descopera, brusc, feminitatea. In fine, a fi barbat mai inseamna alte cateva lucruri despre care adevaratii barbati, de fapt, nu vorbesc niciodata.

CAtAlin Avramescu
Patologia cunoasterii de sine
Aceasta este o specie de intrebare pe care doar o femeie ar fi putut sa o formuleze. Imi aduce aminte de anii studentiei, cand am remarcat - aflandu-ma eu pentru prima data intr-un grup atat de divers - ca doar colegii din Ardeal se descriau pe sine, cu un amestec de tafna si de angoasa, referindu-se la originea lor, in speta ca „ardeleni“. Pentru toti ceilalti, aceasta era o chestiune secundara, fie ca erau din Bucuresti sau de la Constanta. Intr-adevar, nu transmit nimic esential despre mine daca spun ca, de felul meu, sunt prahovean. Daca ma gandesc bine, nici nu cred ca sunt altfel decat prin nastere. Nici nu tin neaparat sa aflu daca celalalt e din Cluj sau din Honolulu. Or, ce am observat atunci este ca ardelenii par sa fie o exceptie de la mersul natural al ratiunii. Ei erau singurii care tineau sa se afirme pe sine ca „ardeleni“.
Ce vreau sa spun aici e ca exista un fel de patologie a cunoasterii de sine. Biologia e, probabil, responsabila pentru faptul ca femeile par sa o exhibe mai frecvent decat barbatii. „Cine sunt eu?“, in miliarde de forme, e o intrebare tipic feminina. In universul masculin de referinta, genul acesta de interogatii e la fel de nelalocul sau precum o sedinta la manichiurista. Sau ar trada o inclinare inavuabila, vinovata, precum privitul in oglinda dincolo de limita celor doua minute necesare barbieritului.
Asa incat, va marturisesc ca nu am nici cea mai mica idee cum pot sa raspund la intrebarea asta, Ce inseamna sa fii barbat? Tot ce pot sa fac e sa bag mainile in buzunare si sa ridic din umeri. Chiar nu stiu.
Stiu insa un banc, tot cu ardeleni. Se facea ca, dupa ce a creat lumea, Dumnezeu a impartit darurile popoarelor. Ardeleanul vine ultimul, iar Dumnezeu il admonesteaza: „Mai, tu abia acum te-ai trezit? Am terminat tot sacul, nu mai am decat Prostia si Frumusetea. Acum, alege si tu dintre astea doua!“. Iar ardeleanul se gandeste adanc, ofteaza si ii spune lui Dumnezeu: „No… amu… frumusetea-i trecatoare…“.

Ruxandra Cesereanu
Mai cred inca in ideea de androgin
Imi plac barbatii. Lumea lor, uneori inghesuita, alteori rarefiata, este un concediu binevenit de la lumea femeilor din care fac parte si in care se intampla sa ma mai si plictisesc. Imi plac barbatii, pentru ca sunt locuibili si miros de obicei a gutuie. Pentru ca sunt de neinlocuit, oricate substitute de barbati s-ar putea nascoci. Pentru ca sunt altceva.
Dar nefiind barbat, nu pot sa precizez ce inseamna a fi barbat. Ci doar cum vad eu, ca femeie, barbatii. In 2005, tocmai am incheiat eu insami o carte de proza despre barbati (intitulata Nasterea dorintelor lichide), despre aproape o suta de barbati prinsi in insectar. Mi-a placut sa scriu despre ei, pentru ca, asemeni lumii femeilor, si in cea a barbatilor exista fel de fel de nuante si efluvii: exista inteligenti si prosti, urati si frumosi, antipatici si deliciosi, exotici si plati, trufasi si smeriti, pacatosi si sfinti, florali si teposi, urat mirositori si parfumati, viciosi si neviciosi, imberbi si parosi, efebi si hippies, razboinici si lichele, si lista acestor perechi de calificative poate continua la nesfarsit.
Refuz o definitie exacta a barbatului. Refuz o definitie laconica, glaciala. Ca si in cazul femeilor, si pentru barbati este nevoie de multa carnalitate a cuvintelor, de suculenta de continuturi, de voluptati lingvistice. Este singurul punct in care barbatii si femeile par sa fie inruditi unii cu altii: in felul in care ei se cuvine a fi definiti. In rest este vorba totusi nu doar de genuri, ci de specii diferite. Cum inca mai cred in ideea de androgin, refuz sa definesc barbatul, pentru ca, la fel de intens, refuz sa definesc femeia. Voi spune totusi ca un barbat este un viitor schelet. Acest lucru este valabil si pentru femeie. Ma raportez la lumea lor prin viata-moarte.

Radu Paraschivescu
A stii sa nu fii macho
HL. Mencken ne invata ca „fiecare barbat e fericit doar de doua ori in viata: imediat dupa ce si-a intalnit prima iubire si imediat dupa ce s-a despartit de ultima“. E limpede ca identitatea si profilul barbatului (roman sau nu) se fac mult mai lesne prin raportare la fe-meie. Acelasi Mencken il defineste, de pilda, pe misogin drept „barbatul care le uraste pe femei la fel de mult cum se urasc femeile intre ele“. In schimb, actrita Lana Turner simte nevoia revansei si-l descrie pe barbatul de succes ca fiind „cel care castiga mai mult decat poate cheltui o femeie, pe cand femeia de succes este cea care da peste un asemenea barbat“. Impunsaturi, tachinari, verva, scanteieri efervescente - iata cadrul tot mai obisnuit al raporturilor dintre sexe. Dar ne simtim oare, cu adevarat, confortabil in colivia vorbelor de duh? Nu cumva definitiile teribiliste si inclinatia spre tratarea frivola a problemei ascund teama de evaluarile serioase? Sa vedem.
Dupa parerea mea, simplul fapt ca exista o discutie lamuritoare despre ce inseamna sa fii barbat confirma ca avem o problema. Una de adecvare naturala la conditia de apartenent la un cuplu. Si cred ca principalul betesug al multora dintre noi este confuzia dintre barbatie si machism. Barbatul latin, iar cel roman cu atat mai mult, simte nevoia - neconceptualizata ca atare - sa merite cliseele care-l insotesc. El trebuie sa fie capul familiei, domn in casa lui, castigatorul painii zilnice, jupan absolut si decident exclusiv. Abia dupa ce se identifica deplin cu aceste formule, barbatul va putea sa-si onoreze corespunzator paradigma. Abia atunci va fi indrituit sa vada in femeia de langa el o masina de spalat cu fusta, un distribuitor automat de snitele, un receptor oricand disponibil al sporadicelor si grabitelor lui elanuri amoroase. Abia atunci o va injura suculent pe blonda aflata la volan in fata lui si-i va refuza prioritatea roscatei care incearca sa se incadreze pe bulevard de pe o straduta laterala.
Indraznesc sa spun ca a fi barbat inseamna a sti sa nu fii macho. Sinonime aparente, cele doua cuvinte se gasesc, de fapt, intr-o neta antonimie. Iar cei care vor sti sa evadeze din universul falocentric pe care singuri l-au fabricat vor avea sansa intoarcerii intr-un spatiu din care furiile si istericalele au fost indepartate.

Cristina Modreanu
Barbatul, in „patul lui Procust“
Mi s-a intamplat de cateva ori, in ultima luna, sa aud mici glume legate de gesturile de curtoazie ale unor barbati. Nimic grav, doar o aluzie la ce ar fi patit in Statele Unite, daca ajutau o femeie sa-si imbrace paltonul, sa ridice o valiza in tren sau daca ar fi indraznit sa-i sarute vreunei doamne mana. N-am dat atentie acestor „detalii“, dar in clipa in care am primit invitatia de a scrie despre „eternul masculin“, toate aceste mici intamplari mi-au revenit, deodata, in minte si am inceput sa ma gandesc la ce inseamna ele, dincolo de momentul respectiv. Ceva imi spune ca aceasta „punere in abis“ a unor gesturi care, pana mai ieri, ni se pareau firesti, comentarea lor, fie si in gluma, prin comparatie cu semnificatiile care li s-au dat pe alte taramuri, sunt semne rele. Mi se pare ca „eternul masculin“ e in pericol in acest moment, ceva din esenta lui e pe cale sa se piarda si la noi, poate iremediabil, sub presiunea political correcteness-ului. Acest set de reguli i-a prins deja pe barbatii de pe alte meridiane intr-un „pat al lui Procust“ care ii obliga sa se cenzureze permanent, ceea ce a creat o tensiune surda intre sexe. Suntem inca departe de ea, dar s-ar putea sa o includem mai repede decat ne imaginam printre „cuceririle“ proaspetei noastre democratii.
Ar fi grozav ca barbatii romani, „educati“ acum prin rubrici dedicate lor in ziare, prin reviste special construite pentru ei (care ii invata cum sa se poarte, cum sa se imbrace, cum sa-si ingrijeasca sanatatea), barbatii romani pentru care se pregateste acum si un post de televiziune special, sa stie cum sa ia ce e mai bun din ceea ce le ofera societatea de consum.
Dar, vazand cate lucruri se intampla anapoda in jurul nostru, nu pot sa nu tin cont de gandul care imi da tarcoale: derutati de atatea oferte, de transformarile la care sunt obligati, s-ar putea sa nu reuseasca decat sa piarda ceea ce facea esenta masculinitatii lor: siguranta linistita pe care o respira, politetea, grija pentru femeile din jurul lor, dorinta de a le sprijini si proteja. Ma tem ca toate schimbarile care au propulsat si mai propulseaza inca femeia in sfere in care ea nu a mai avut acces pana acum vor sfarsi prin a face un rau imens barbatului, afectand insasi structura lui. Ca un bumerang, asta va lovi in esenta feminitatii, care se va contorsiona si ea. Nu cred ca va fi prea grozav sa traiesti in lumea in care se vor intampla toate astea.

Sorin Lavric
Lumea zdrentelor
Pus in fata intrebarii „Ce inseamna sa fii barbat?“ nu poti avea decat o reactie de repliere intimidata. Parca simti nevoia sa bati in retragere, ascunzandu-te in spatele glumelor, si asta pentru ca presiunea exercitata de exigentele feministe a facut ca lumea in care traim, una incarcata pana la refuz de egalitarisme, sa nu-ti mai ingaduie sa pronunti cuvantul „barbat“ fara sa simti un fel de vinovatie nemarturisita. Parca te apuca un fel de jena intuind ca incarcatura semantica a cuvantului „barbat“ poarta o conotatie discriminatorie, dar nu atat una ivita din apartenenta la unul dintre cele doua sexe, cat, mai curand, una legata de virtutea pe care nu ti-o poate da decat sensul cuvantului „lupta“.
Suna stanjenitor, dar „barbat“ se refera la niste fiinte despre care se presupune ca, macar prin darzenie sau atitudine, pot schimba ceva in comunitatea in care traiesc. Se refera la acele fiinte carora nu le-a disparut puterea de a-si depasi umilintele si care, in loc sa le preschimbe in motive de ranchiuna, le pot folosi ca imbolduri launtrice; si, culmea, se refera la acei oameni in care, la un moment dat, izbucneste puterea de a se jertfi pentru comunitatea lor, oferind un exemplu inmarmuritor de daruire in numele unui ideal. Suna ingrozitor, dar barbat e cel care, voind sa faca parte dintr-o elita, impartaseste in totalitate imperativul oricarei elite: acela de a se afla mereu acolo unde primejdia este mai mare.
Sa fim sinceri, ce poate fi mai stanjenitor decat un asemenea imperativ? Cine mai crede in asemenea bazaconii menite a ne tulbura confortul si linistea? Aproape iti vine sa spui ca, in ceea ce priveste darzenia pe care o aduce cu sine lupta, sensul cuvantului nu poate face trimitere decat la niste oameni care au trait obligatoriu in trecut, dar, in nici un caz, acum. Acolo unde idealurile au murit, acolo feminismul se afla in floare.
Si atunci, intr-o lume de zdrente si de carpe masculine, barbatii alcatuiesc o specie aparte, una pe cale de disparitie, si oricine s-a intamplat sa fie barbat in virtutea simplei apartenente la un sex ar trebui sa se intrebe daca este chiar cu adevarat unul. Ei bine, cum suna toate acestea in urechile noastre rafinate si viclene, urechi trecute prin scoala ipocriziei si a versatilitatii sociale? Suna atat de exaltat si atat de ridicol incat seamana cu o lozinca mustind de naivitate tinereasca. Si atunci preferi sa taci, gratie unei reactii de repliere intimidate si timorate, ca atunci cand simti prea bine ca vorbele tale, desi poarta adevarul, sunt harazite sa fie intelese de urechile mortilor.

Nora Iuga
Masa pe care el isi taie painea
Vai, vai, eternul asta care nu este niciodata etern poate doar acolo unde nu exista eu si tu, unde materia noastra pamanteasca isi pierde marginile si se varsa… in ce se varsa? Om muri si om vedea, spunea Stefan Roll. Dar sa lasam filosofia. Celebra sintagma „das ewig Weibliche“ care i-a jucat lui Goethe marea cacealma s-a dovedit mult mai intemeiata in aria ducelui de Mantua „la donna e mobile“. Desi ovarele femeilor sunt croite dupa acelasi tipar genetic, desi hormonii se muta bezmetic de pe un culoar pe altul ca in cursele de fond, eternul care distinge femeile de barbati a cunoscut de-a lungul ultimelor secole mutatii care vor fi clatinat si ele un pic axa Pamantului, desi au actionat mai prelungit si mai profund decat un tsunami. Batranii spuneau ca toti, barbati si femei de-a valma, trebuie sa platim cota de durere: femeile in maternitati, barbatii pe campul de lupta. Dar barbatii niciodata in maternitati, femeile tot mai mult pe campul de lupta, si nu numai... Ce imensa cantitate de sex slab, de sex frumos, descarcata pe terenuri de fotbal, in ringuri de box, pe marile mese verzi ale lumii, manuind tacul fara ezitare. Ce imensa cantitate de sex tare, de sex musculos, desertat in spectacole de striptease, in saloane de cosmetica, in peep-show-uri, ce sex tare spaland scutece, framantand cozonaci. „Voi ati vrut-o, na, saturati-va!“, le striga barbatii feministelor care demonstreaza cu pancarte belicoase pe Kuadamm, la Berlin, si ele le rad in nas si limbuta lor roz intra serpeste in gura, in urechea, in nara camaradei de-alaturi. Ei, bine, in aceste conditii, termenul „etern“ mi se pare la fel de aberant si lipsit de substanta ca si notiunea de barbat sau femeie. Si totusi exista un moment - ca scapararea unui chibrit in lumina caruia le regasesti pe toate la locul lor: cand ne indragostim. Despre starea asta nu pot vorbi decat la prezent, oricat de ridicol ar parea, pentru ca indragostirea e eterna ca nasterea, ca moartea. Sa fie un paradox ca eternul cere mereu timpul prezent? Intrebati-ma, asadar, cum e barbatul pe care l-am cautat fara incetare de cand mi-a aparut puful la subsuori, de cand luna a inceput sa-mi ordoneze mareele sangelui. Barbatul pe care l-am gasit mereu si l-am pierdut ca sa-l regasesc nou in altul; o femeie cauta in fiecare barbat acelasi barbat. Al meu e invariabil inalt, slab - „baietii astia slabi care seamana cu mine“, spuneam intr-o poezie din primul meu volum, cu ochi verzi sau albastri - stie sa vorbeasca putin, sa priveasca mult, sa fie timid, dar sa ma supuna prin taria judecatii lui, stie sa-mi arate ca-i sunt necesara, si de-aproape si de departe, fara sa-mi spuna vreodata ca ma iubeste; stie sa intre in mine incet si prelung, sa ma spele ca pe un copil bolnav, cand lipsesc o noapte de acasa, sa ierte, sa nu ceara, sa nu vrea nimic de la nimeni, constient fiind ca el are ceva ce altii nu au… si mai stie ca nu vreau sa fiu cucerita pentru ca nu sunt o reduta, si nici el un soldat. Nu-mi plac soldatii, nu-mi plac invingatorii, imi plac cei care au imperiul lor interior, asa cum Kafka avea o pivnita, Cioran o mansarda, si eu sa fiu masa pe care el isi taie painea.

Nicolae Breban
Inlocuitorul lui Zevs
In textele mele de tinerete, faceam deja distinctia, ce mi se parea importanta, intre feminitate si masculinitate.
Barbat, scriam, este acel barbat care il inlocuieste pe Zevs cand, acesta, atras de una dintre muritoare, nu se poate „deplasa“ - sub forma taurului, a lebedei sau a aurului! - si atunci „il trimite“ pe inlocuitorul sau, barbatul; si anume pe acel barbat ce este lucid ca nu este decat un simplu procurator, un inlocuitor al Aceluia care este - si trebuie sa fie! - unicul cuplu al femeii.
Iar Femeie este aceea care stie ca unicul ei cuplu posibil este Zevs si il asteapta; iar daca acesta nu apare, il accepta pe barbat, pe acel barbat care stie si accepta ca nu este decat inlocuitorul Aceluia care, ocupat de servitutile complexe ale Curtii Prea Inalte, nu se poate deplasa.
Iata, in esenta, ceea ce credea - si scria, in primele sale constructii epice in legatura cu „misterioasa“ problema a specificitatii sexelor - sexele care, pentru tanarul si putin exaltatul autor ce eram, imbibat de o intreaga literatura romantica germana, franceza, rusa, cu accente clare ce curgeau din miturile grecesti, se incarcau de o aura ce cu siguranta ar parea ridicula spiritelor literare tinere de azi care, in sex, dupa moda triviala americana, nu vad decat un sport, o animalica dorinta de a-ti arata specificitatea in agresivitatea ei joasa. La un cenaclu literar al revistei „Romania literara“, o tanara prozatoare deja celebra prin indraznelile ei pornografice, si-a declarat compasiunea fata de imprudenta mea marturisire ca „prin sex eu inteleg si altceva decat o acuplare fizica si un schimb de fluide!“. Desigur, nu era locul si ar fi fost inutil sa-i explic - ei si altor tinerei care ma ascultau cu un zambet dispretuitor afisat pe buze! - ca si pentru generatia mea literara, ca si pentru intreaga Europa literara a perioadei de dupa 1920, lupta tanarului si „exaltatului“ prozator si poet englez D. H. Lawrence cu prejudecatile tiranice ale societatii engleze contemporane lui in a afirma o alta, noua optica asupra corporalitatii si asupra amorului fizic a fost una eroica si cu adevarat revolutionara pentru intregul secol literar ce avea sa urmeze. Numai ca „poezia“ reala asupra corpului barbatesc sau femeiesc si a iubirii corporale enuntata in Fii si indragostiti si in Amantul doamnei Chatterley nu cred ca are o prea mare legatura cu vulgaritatea expresa a unor texte - sau filme - contemporane. Negand „iubirea romantioasa“ din proza secolului al XVIII-lea, el nu face altceva decat sa propuna o alta viziune „romantica“ a corporalitatii umane, impregnata de elemente vechi, grecesti, pagane.
Nu, nu cred ca „viziunea“ mea, pentru a ma exprima pretentios, azi, se deosebeste esential de metafora pe care tanarul ce-am fost o inserta, in cateva randuri, in romanele sale. De altfel, cum o afirm adesea, tensiunea barbat - femeie, alaturi de motivul fundamental al aproape intregii mele opere romanesti - relatia calau-victima - este cu siguranta unul dintre „resorturile epice“ majore ale lumii propuse de mine. Atractia invincibila a alteritatii sexuale, care ascunde prost - dar continuu! - propria noastra identitate si specificitate, acest altul care se ascunde mereu si ne atrage cu o masca intens atragatoare si care ne intriga pana la pierderea echilibrului interior tocmai prin aceasta misterioasa, infinita duplicitate intre eu si celalalt; cineva care este, in acelasi timp, in aceeasi secunda, eu si un altul, acel altul ce se incarca de un exotism al fiintei care, pentru tanarul ce am fost, dar si pentru cel de azi, deschide porti de o extrema si vasta fertilitate spre existenta.
Spre ontos, spre acea existenta ascunsa in existenta, spre noi insine, sexualitatea ce se incarca de o anume suprastructura care este, e adevarat, ceea ce numim iubire, dar, alteori, si altceva. Un nenumit, un increat ce striga dupa fiinta si dupa realitate si pe care nu il ajutam sa se nasca inmuindu-l in vulgaritate, in „sinceritatea actului“!

Elena VlAdAreanu
Avem un barbat, cum procedam?
Presupun ca e redundant sa mentionez ca vorbesc de metoda mea, din moment ce fiecare femeie are propria sa metoda de utilizare a barbatului. Totusi, o fac pentru a evita confuziile.
Se ia barbatul. Exista insa cateva cazuri cand nu se ia si se lasa acolo. Iata-le pe cele flagrante: 1) cand se scobeste in nas; 2) cand isi scoate pieptenul in public pentru a-si dezmierda pletele lungi si albe-galbui (material didactic: Dan Condurache in Femeia visurilor, cel mai recent film al lui Dan Pita); 3) cand are unghia de la degetul mic lunga si ingrijita (bleah); 4) cand are conflicte cu igiena; 5) cand se imbraca in trening in alta parte decat pe terenul de sport si in casa; 6) cand vorbeste ore in sir numai despre el si numai de bine, ca sa-ti dai tu seama ce noroc ai ca-l cunosti.
Revin. Se ia barbatul. Ce trebuie sa aiba: 1) Sa ascunda ceva. Sa fie misterios fara sa o stie, sa te determine sa cauti ce ascunde, chiar cu riscul de a nu gasi nimic sau de a gasi, Doamne, fereste!, vreo crima. In definitiv, nu rezultatul conteaza. 2) Sa-ti vorbeasca, sa vrea sa-l asculti. Aici le si ii contrazic pe toti cei care vor spune ca o femeie il va prefera pe cel care e capabil s-o asculte. Nimic mai fals. O femeie ii va vorbi unui barbat doar cand va avea incredere in el. Iar pentru asta, el este primul care trebuie sa-i dea de inteles ca are nevoie de o prietena atat de buna. 3) Sa fie interesat de ceea ce spui sau de ceea ce faci. Sa aiba rabdare, nu doar sa mimeze. 4) Sa aiba timp. 5) Sa fie generos. Prin asta, nu trebuie sa se inteleaga musai cont in banca, portofel plin. Poti fi generos si fara a oferi bani. 6) Sa iti dea in permanenta sentimentul ca esti protejata. 7) Sa iti dea in permanenta sentimentul ca ii pasa de tot ce e legat de tine: ca iti este bine, ca mananci, ca esti sanatoasa. 8) Sa fie surprinzator si sa se lase surprins. 9) Sa iti „incerce“ preferintele (carti, filme, gastronomie) si sa incerce sa te molipseasca cu ale lui. 10) Sa iti ceara parerea si sa te implice cat de putin in proiectele lui (incepand cu a-ti povesti despre ele). 11) Sa iti afle gusturile fara a te intreba. Sa le descopere singur. Sa stie sa iti faca un cadou; sa se bucure atunci cand ii faci un cadou. 12) Sa iti aprinda tigara. 13) Sa aiba stil. 14) Sa fie in asa fel incat atunci cand te priveste sau se apropie de tine sa ti se faca gol in stomac - presupun ca asta e cea mai importanta trasatura, pentru ca este inexplicabila. 15) Sa (iti) fie interzis!
Complicat? Sa le vedeti pe alea care nu sunt aici, si abia apoi sa va plangeti!

Andrei PleSu
O lista personala
La orice intrebare cu privire la masculinitate, ar trebui sa raspunda femeile. Reprezentarile lor despre ce inseamna sa fii barbat sunt, de regula, cu totul altele decat reprezentarile barbatilor despre ei insisi. Si, probabil, mult mai exacte. Daca, totusi, sunt intrebat, voi raspunde ca, din punctul meu de vedere, cinci sunt - pe langa altele o suta - caracteristicile specifice ale masculinitatii: 1) A nu te putea dispensa de prezenta femininului (care poate lua chipuri diferite); 2) A avea mereu preocuparea de substrat a seductiei (a fi capabil de seductie, dar si vulnerabil la ofensiva ei); 3) A fi in stare sa spui „nu“ cu discernamant (cu alte cuvinte, a avea talentul si puterea de a renunta); 4) A suporta cu sobrietate esecul; 5) A nu face din masculinitate o ideologie.

Antoaneta Ralian
De ce barbatii?
Pentru a incerca sa definesc indefinibilul etern masculin, adica ce este, ce inseamna barbatul pentru mine, trebuie sa incep prin a defini ceea ce in mentalitatea mea nu simbolizeaza virtuti masculine. Imi repugna genul macho, taurul cu muschi tarzanici sau vandame-ieni, cu orgoliul inaltei lui virilitati, cu aerul de conchistador al spetei feminine. Dupa cum imi repugna si gratiozitatile efeminate ale unor manechine de moda masculina, top-modele sau sex-simbol-uri, asa-zisele VIP-uri, clone ale lui Michael Jackson.
Eu apartin unei generatii care accepta primatul patriarhatului. Barbatul era aducatorul de paine pentru nevasta si copii si, ca atare, era foarte respectat. Tin minte ca in copilarie, in timp ce mamei ii purtam o afectiune plina de tandrete, tatei ii purtam un respect afectuos. A urmat romantica adolescenta, cu dulcea asteptare a idealei jumatati platoniciene, jumatate care sa intregeasca perfect sfera, ca in sarutul lui Brancusi, barbatul care te completeaza, te complementarizeaza, te armonizeaza cu tine insati. Mult mai tarziu mi-am dat seama cat de ciobita, de asimetrica, de dezarmonioasa poate fi sfera. O data cu maturitatea, acumularea experietelor si a lecturilor, am inceput sa cred in egalitatea dintre femeie si barbat, desi intotdeauna barbatul mi s-a parut ceva mai egal decat femeia. Si nu numai din punct de vedere fizic. Am trecut si prin prejudecata ca femeia are o intuitie net superioara barbatului, iar barbatii sunt superiori ca rationalitate. Dar am descoperit ulterior ca intuitia femeii are o tenta net viscerala, iar rationalitatea barbatului este perfect compatibila cu violenta care, in mod cert, e apanajul masculinitatii.
Rational sau nu, fermecator sau nu, jumatate ideala sau ideal injumatatit, barbatul are o serie de meniri bine definite: este elementul sine qua non pentru perpetuarea speciei, este elementul sine qua non pentru perpetuarea eternului feminin (care n-ar avea nici o noima fara elementul masculin), elementul sine qua non pentru savoarea vietii, pentru echilibru mai mult sau mai putin precar al existentei. In aceeasi masura insa, toate acestea se aplica si femeii.
Si totusi, intotdeauna m-am intrebat de ce marii scriitori, de la Shakespeare, pana la Dostoievski sau Kafka, sunt barbati? De ce marii artisti, de la Michelangelor, pana la Picasso, sunt barbati? De ce marii muzicieni, marii ganditori, de la Platon pana la Marx sau Kant, marii oameni de stiinta, marii revolutionari...


O precizare si o consolare
Mircea Martin


--------------------------------------------------------------------------------
Cel putin doua dintre raspunsurile date temei noastre si ramificatiilor ei mi-au starnit o reactie pe care prefer sa o comunic pe loc cititorilor in loc sa contribui la construirea cadrului conceptual si la prezentarea ansamblului.
Mai intai, opinia peremptoriu exprimata a lui Catalin Avramescu cum ca intrebarea „ doar o femeie ar fi putut sa o formuleze“, ca proba a unei „patologii a cunoasterii de sine“. Intrigat, contrariat, citesc mai departe: „, in miliarde de forme, e o intrebare tipic feminina“. Sa fi uitat colaboratorul nostru ca si Montaigne se intreba „Qui suis-je?“ si ca nici lui Socrate nu-i era straina o asemenea intrebare?
Tot de o „patologie“, de o exceptie de la mersul natural al ratiunii tine, dupa Catalin Avramescu, si insistenta ardelenilor (spre deosebire de prahoveni, de pilda) de a se defini, cu prioritate, ca „ardeleni“. I-as sugera, pentru acest caz, colegului nostru ipoteza ca aceasta prioritate sa se explice mult mai simplu: intr-un context moldovenesc sau oltenesc (adica neardelenesc), ardelenii vor fi simtit nevoia sa marcheze o astfel de apartenenta.
Prin aluzii succesive, ni se inculca, in final, ideea ca ardelenii, spre deosebire de alti cetateni din Romania sau de aiurea, ar fi - la fel ca femeile - animati de pasiune autoscopica si preocupati de intrebarea sau de raspunsul la intrebarea: „Ce inseamna sa fii barbat?“.
Ei bine, ma vad nevoit sa-l dezamagesc pe Catalin Avramescu: eu am (pro)pus aceasta intrebare si tot eu am modificat - intr-un moment de proasta inspiratie, desigur - tema stabilita initial pentru acest numar („Eternul feminin“) in ceea ce scrie acum pe prima pagina a revistei.
Precizez ca nu sunt nici ardelean.
***
A doua reactie nu vrea sa fie decat o incercare de a-l consola pe Dan C. Mihailescu pentru umilinta, scarba si suferinta pe care confesiunile lui Ion Negoitescu din Straja dragonilor i le-au pricinuit si pe care comentariul lui Alex. Stefanescu din recenta sa Istorie i le-au intetit. Dan C. Mihailescu a citit cu incantare Poezia lui Eminescu de Ion Negoitescu, frazele lui despre aceasta carte sunt edificatoare si exacte. Fara sa confunde planurile si fara sa altereze judecatile, el se declara, totusi, deconcertat, disperat si umilit de faptul ca descopera in exegeza eminesciana a lui Negoitescu „documentul unei pasiuni homosexuale“; i s-a spulberat astfel un mit, „utopia unei lecturi pure“ i-a fost destramata. „...Cu onoarea mea (...) nereperata cum ramane?“, intreaba el retoric, melancolic si sugubat in acelasi timp.
I-as aminti lui Dan C. Mihailescu, nu pentru ca n-ar sti la fel de bine ca mine, ca s-ar putea gasi o iesire din acest impas. E destul sa ne gandim ca homosexualul Ion Negoitescu a fost cel care a avut curajul sa se alature in 1977, in plina dictatura ceausista, lui Paul Goma si miscarii sale revendicative. A riscat astfel enorm, mai mult decat altii, tocmai pentru ca se stia vulnerabil din punctul de vedere al legislatiei comuniste. A facut, in acest fel, proba unei puritati morale ceva mai greu de atins decat puritatea unei lecturi. Tocmai el, „impurul“, a reparat (sau a „reperat“, spre a evita pateticul) onoarea noastra, a tuturor celorlalti, inclusiv a lui Dan C. Mihailescu.
Fiindca nu doresc ca provoc adeziuni neavenite, voi spune ca dezaprob si eu „terorismul minoritarist“, ca si adoptiile in familiile de homosexuali.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!