să aștepți ceea ce speri să se întâmple și ceea ce
va alunga tristețea
precum oceanul înghite visele
marinarilor
cu sufletul ros de valuri
care se umflă odată cu pânzele corăbiei

buzele ei calde și mângâierile ei îndepărtate
dilată ziua asta
mișcările sunt mai lungi și mai dureroase
trec pe lângă fântânile arteziene din parc și ele se opresc
sau intru la cinema doar pentru a mă așeza în spate de tot
unde nimeni să nu-mi vadă lacrimile la finalul
siropos și foarte penibil al tragediei
tu nu știi toate aceste lucruri
tu nu știi nimic din existența mea mică și
speriată

aș putea să îți spun absolut totul să
nu mai fie nimic între noi
dar gesturile mele trec
lipsite de consistență prin lucruri
rămâne poate o dungă subțire care dispare iute în aerul rece
rămâne poate să te ucid doar și să înghit carnea ta
ca să mă poți înțelege în cele din urmă

aștept toamna care să digere ce a mai rămas din mine
și neantul ce va urma