între flașnetele cu iluzii
sunt locul în care timpul și-a tăiat beregata
mângâierile mele nu au nici formă
nici înțeles
între ele
doar absențele au gurile cusute până la sârma ghimpată
pentru ca sensurile să nu se risipească spre nicăieri
ci să se închine acelor afișe care nu reprezintă nimic

din acest motiv toate îngeroaicele mele poartă cu mândrie pe umeri
mușcăturile tandre ale unui fierăstrău și nopțile zidite pe sub privire
până la nebunie
ieri
mi-am băut femeia preferată dar nu îmi aduc aminte
din care parte sigură aș putea să scriu cel mai bine despre frumusețea sânilor
scurși printre îmbrățișări burgheze
ca o extremă simplă îngrămădită pe cerul gurii
ca un manual de omorâri la ore fixiste
întretimpul mi-a devenit singura unitate de măsurat moartea

aștept ultima dimineață matură în care să mă întrebi până unde se întinde scârba
în sufletul meu
și de unde până unde se aude noaptea în poemul acesta
pentru că știu din propria murire
cât poate fi de greu să autopsiezi sinceritatea dintr-o sinucidere

în moarte este mai mult poftă
decât suflet