după cum te-ai dus nu s-a mai întâmplat nimic
nici măcar nu mai avea ce să se întâmple
sau cine dintre noi doi
poate doar tăcerea între ridurile mohorâte
sau bezna din piatră
însă
parcă nici ele nu mai erau
nimic nu era
nimeni

și crescuse deasupra acestui absolut nimic o cădere
picura în neștire raze galbene peste o încăpere
unde El mima începutul și așezarea eșafoadelor în toamnă
ca o mână peste frunțile noastre
dar și-ar fi dorit să învețe pe de rost uitarea
pentru că toți caii de mare sunt buni de visare
nu de viață
iar mormântul lor se seamănă cu uterul unei întâmplări care îți amintește mult
de tatăl celuilalt dintre noi

îți posed țipetele și te iubesc mândru când tânjesc după tine hergheliile pe vreme ploioasă
în care nu încape niciun acvariu
în care orbirea nu are legătură cu privirea mortului al cărui chip nu mai primește gură
din împreunarea palmelor ieșite de scurtă vreme din clor
cu mult înainte de gesturi

iar când o să plouă cu oglinzi
o să ne punem la adăpost mai întâi lacrimile
și doar la sfârșit de tot
ochiul drept
ascuns adânc
în inimă