agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2550 .



Așa strălucesc oamenii buni
personale [ ]
Piesă de teatru

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Alberto M. Popesco ]

2011-03-09  |     | 



Personaje – El, 33 de ani

– Ea, 29 de ani

– Nonpersonajul, 36 de ani

Primul act

Pe scenă după ridicarea cortinei este beznă totală.

El – Da’ vino, dom’le încoace. (Aprinde o lanternă îndreptând fasciculul de lumină către spectatori.) Ești acolo? (Agită fasciculul de lumină de la stânga spre dreapta spectatorilor.) Hai măi! Ce naiba te-a apucat frica așa brusc?! Cinspreceze ani nu ți-a fost frică de întuneric și acum brusc ți-e teamă? Ori cumva a intrat un lup în peșteră? Da’ răspunde în numele lui Dumnezeu și lasă prostiile astea de copil mic! Unde ești? (Agită fasciculul de lumină spre fundul scenei, apoi se deplasează spre fundul scenei cu tot cu lumină.) Auzi!? Am un cadou pentru tine. O lanternă. E foarte puternică. (Aprinde o altă lanternă. Acum scrutează fundul scenei cu cele două lumini.) Femeile astea sunt fricoase rău. Și doar i-am spus că în peștera asta nu a intrat și nu va intra nimeni niciodată. Alo! Pământul către Femeia din peșteră! Da’ răspunde, dragă! Vino să facem dragoste. Avem două lanterne! (Își îndreaptă luminile către spectatori.) (pe un ton îngrijorat) Ceva s-a întâmplat de nu răspunde femeia asta! Ceva terifiant! De câte ori o chemam să facem dragoste țâșnea ca un arc. Alo! A intrat cumva un lup în peșteră cât am fost plecat?

Ea (dintr-o parte a scenei, cu o voce gravă) – Mai rău! Mult mai rău! Nici nu-ți poți imagina!

El (îndreptând ambele fascicule de lumină spre locul de unde se aude vocea ei) – Acolo erai? Pentru o clipă m-am temut de ce-i mai rău.

Ea (aprinzând o lanternă și îndreptând-o spre el) – Nici nu-ți poți imagina. A fost terifiant, groaznic…

El (îndreptându-se spre ea) – Au fost mai mulți lupi?… Câți, trei-patru?… Mai mulți?

Ea (fixându-i chipul cu lanterna) – Ce lupi visezi? Strălucea pur și simplu! Strălucea ca o supernovă. Ca și când prin vasele lui de sânge hematiile se transformaseră în licurici. Milioane și milioane de licurici.

El (plimbând lumina lanternei pe toată suprafața corpului ei) – Era șeful haitei? Masculul alfa?

Ea (cu nerăbdare în glas) – Ce lupi vorbești tu acolo? Era ditamai omul! Avea peste doi metri. Mă înțelegi? Strălucea. Strălucea efectiv precum abajurul de la lustră și muzica aceea… Apoi am leșinat… M-am trezit când te-am auzit strigându-mă… Să-ți spun: era înalt….

El (întrerupând-o) – Ai spus că era un om? Im-po-si-bil! Este imposibil ca un om să intre în peștera asta. În cincisprezece ani de zile, de când ești tu aici, nu a intrat niciun om în peștera mea. Imposibil cu I mare! (se apropie de ea și cu un ton insunuativ) Poate că ai visat urât…

Ea (aproape ofensată) – Tu înțelegi ce spun? Un om, avea cap, două mâini, două picioare și strălucea. Eu număram secundele acolo. (îndreaptă lumina lanternei către un colț al scenei) Chiar în colțul acela număram secundele. Ajunsesem la secundele albastre când am auzit vântul.

El (mirat) – Vântul?! Ai auzit vântul?! Imposobil!

Ea – Nu mă întrerupe. Am auzit vântul, jur pe mormântul copilului nostru că am auzit vântul. (își însoțește explicațiile cu gesturi) M-am ridicat și am îndreptat lumina spre rafala de vânt. Și atunci l-am văzut prima dată. Strălucea. Strălucea intens. Am crezut că am halucinații. Așa că m-am mușcat de degetul mic. Până la sânge! Degeaba. Nu a dispărut. Ba chiar a început să strălucească și mai puternic. Mi-am mutat lanterna în cealaltă mână și m-am mușcat de celălalt deget mic. Tot până la sânge! (îi arată degetul maltratat) Degeaba! Perfect degeaba! Era tot acolo, strălucitor. Și, fii atent, jur! I-am auzit inima bătând. Aproape că cânta. Inima lui cânta. Era o melodie tristă. Ca și când ar fi cântat cineva în spatele peșterii o piesă tristă, ceva în genul ăsta “șu-bi-du-bi-du lu-lu-lu”

El (ironic) – Și câțiva pinguini zburau deasupra lui, ca un fel de aură, fumând din pipe la fel de strălucitoare, nu?

Ea (ofensată la maxim) – Jur pe mormântul copilului nostru că este exact-exact așa cum ți-am spus. De ce te-aș minți? De ce?

El – Păi ai mai mințit tu că ai fost atacată de un lup, nu?!

Ea – Nu am mințit! Chiar am fost atacată! Și gata, nu-ți mai spun nimic. Bănuiam eu că nu ai să mă crezi.

El (aproape strigând) – De ce te-aș crede, femeie? Spune-mi, de ce? Lupi care te atacă și oameni strălucitori cu inimi care cântă șubidubi? De cinspreceze ani trăim în peștera asta. Avem lanternele astea de cinci. Am avut un copil acum zece ani. Știi foarte bine ce s-a întâmplat cu băiețelul nostru. Știi foarte bine, nenorocito!… (trist, foarte trist) L-ai lăsat să moară! Ãsta e adevărul, l-ai lăsat să moară.

Ea (același joc) – Ce-i putea oferi peștera asta? Ce-i putea oferi tu? Ce-i putea oferi planeta asta tristă? Spune! Hai, spune!… Am stat atâția ani aici… Și îți spun pentru ultima oară și termin pentru totdeauna discuția asta: nu sunt o mamă denaturată. Copilașul nostru a refuzat să mai mănânce. (începe să plângă) M-am chinuit săptămâni întregi încercând, forțându-l să-mi bea laptele din sâni. Săptămâni întregi. Plângeam împreună, amândoi, dar nu a vrut să mănânce.

El (stingându-și cele două lanterne) – Lasă-mă dracului în pace. (trist) Trebuia să te părăsesc atunci. Pe loc. Atunci. Sau să te omor cu mâna mea. Să te strâng de gât… Asta e! Asta e soarta mea. Să fiu mințit, să mă mint singur și să sufăr pe întuneric. De ce dracu’ nu părăsesc eu peștera asta și mă întorc mereu la tine?

Ea (plângând) – Pentru că mă iubești!

El (încercând să fie ironic) – Crezi tu că te iubesc?! Hm. Trebuie să mai numeri de un miliard de ori un miliard de secunde albastre ca să te pot iubi eu. Te-am iubit dar nu mai pot. Nu mai pot. Jur!

Ea – Hai spune-mi că mă iubești! Spune-mi, te rog!

El – Lasă-mă! Îmi pare foarte rău că mă minți.

Ea – Și dacă nu mă mai iubești de ce te întorci mereu în locul ăsta unde mă păstrezi de ani de zile? De ce te mai întorci aici la mine în întunericul ăsta deplin unde nici măcar un milion de îngeri nu pot vedea nimic.

El (aproape doar pentru el) – Dacă aș avea în slujba mea un milion de îngeri aș muta planeta asta mai aproape de Soare încât să fie mai multă lumină pe planeta asta.

Ea – Și totuși, l-am văzut. Strălucea ca în poezia aia de Naum.

El ( gânditor spre ironic) – Da-da! Sunt convins. Extrem de convins.

Ea (tristă) – Păcat că nu mă crezi. L-am văzut cu ochii mei.

El -Normal dacă stai cincisprezece ani într-o peșteră primu’ om pe care-l vezi ți se pare că strălucește ca un brad de Crăciun. E ca și când nu ți-ai mai pus-o de 20 de ani și când o faci după atâta amar de vreme chiar și cu septuagenar cu o jumătate de erecție spui că ți-a tras-o cel mai mare actor porno născut vreodată.

Ea (foarte nervoasă) – De ce ești porc? Cere-ți scuze imediat pentru toate ironiile astea gratuite și inepte.

El – O să-mi cer scuze când n-o să mai vezi oameni strălucind în întuneric ca un brad de Crăciun. Apropo, ți-a spus cumva punându-ți mâna pe creștet: “Pocăiește-te, copila mea, și va fi mereu lumină în jurul tău?” Ceva de genul ăsta, nu?

Ea (își stinge lanterna și se îndreaptă spre fundul scenei) – Pentru mojicia asta nu mai vorbesc cu tine toată săptămâna. Nu te mai suport când îți bați joc de mine. Eram convinsă că nu ai să mă crezi, mereu ai fost un cretin arogant și fără bun-simț.

El (urmărind-o cu lanterna) – Așa, asta urma, exact asta, să mă jignești. Nu te cred și gata. În peștera mea nu există oameni care luminează, nu există licurici în vase de sânge. Aici nu suntem la ora de literatura română să batem câmpii cu grație căutând metafore alambicate. În peșteră nu a intrat niciodată niciun om care să strălucească pe dinăuntru. Exiști doar tu, o mitomană, și eu, cel care te suportă pe gratis.

Ea – Du-te dracului! Într-o zi am să te părăsesc.

El – Aleluia! N-am eu norocul ăsta să scap de tine.

Ea – De ce ne faci viața și mai grea, măi? Spune, de ce? După ce că nu ne vedem niciodată complet, după ce că suntem pândiți de lupi și alte bestii, ne mai urâm și unul pe celălalt? De ce? De ce nu ai milă de noi?

El – Hm! Nu există “noi”. Nu a existat niciodată “noi”. Cuvântul ăsta l-au inventat fricoșii și biserica. Dumnezeu nu este “noi”! Hai că vorbesc degeaba. Plec. Vezi, dacă mai apare omul cu licurici în sânge, spune-i să mă aștepte și pe mine să mai schimbăm o vorbă-două. Și nu glumesc deloc.

Ea – Pleci iar… (tristă) Mereu ai plecat.

El – Plec, poate găsesc ceva, o metodă prin care să pot lumina complet locul ăsta.

(El iese din scenă.)

(Câteva clipe de tăcere. Femeia începe să plângă încet. Deodată începe să se audă șuieratul vântului. Ea se deplasează în centrul scenei agitându-și puternic laterna spre spectatori.. Mai aprinde încă o lanternă. Brusc zgomotul vântului se oprește. Din fundal se aude cântând “Strangers in the night” de Frank Sinatra încet. Volumul muzicii crește în intensitate. Ea caută cu cele fascicule de lumină sursa muzicii. Îndreaptă cele două lumini spre tavanul scenei. Muzica scade iar în intensitate ca și când sursa zgomotului s-ar îndepărta.

Brusc, fără preaviz, apare exact în mijlocul scenei Nonpersonajul – complet îmbrăcat în alb.Strălucește foarte puternic. E fixat cu două reflectoare puternice, unul din tavan și unul pardoseala scenei. Ambele reflectoare se mișcă simultan cu Nonpersonajul. Acesta se uită atent la Ea. În tot acest timp Ea își agită cele două lumini spre Nonpersonaj și spre public. Muzica are un nivel fonic scăzut dar constant. Nonpersonajul cântă după ritmul muzicii “du-bi-du-bi-da-da-ai”. Ea stinge ambele lanterne și începe să murmure în același timp cu Nonpersonajul. Nonpersonajul se oprește, Ea cântă în continuare.

Nonpersonajul – Îți place inima mea?

Ea (se oprește din cântat, extaziată) – Are o voce magnifică. Îmi place foarte mult.

Nonpersonajul – Vino mai aproape, te rog.

(Ea se apropie de Nonpersonaj.)

Ea (pentru ea) – Nu mă va crede iar. Îmi va spune iar “mitomană”.

Nonpersonajul – Ești singura femeie din peștera asta, singura femeie din viața lui. Te va crede. Cel ce iubește, crede.

Ea – E atât de rău cu mine câteodată. Atât de crud, mă biciuie fără milă, fără remușcari. Aș vrea să mă sinucid, dar îmi este teamă că voi cădea într-o altă peșteră de-a lui și mai adâncă și mai întunecată. Aici cel puțin îl am pe el zi de zi. Îi pot vedea chipul, îi pot auzi vocea. Sunt momentele mele de fericire extremă.

(Nonpersonajul se ridică în picioare. Muzica crește în intensitate. Se deplasează spre fundul scenei. Luminile se mișcă simultan cu el. După ce dispare din scenă locul pe unde a ieșit rămâne în continuare luminat. Brusc muzica se oprește iar zgomotul vântului reapare puternic. Ea aleargă spre fundul scenei cu cele două fascicule de lumină mișcate haotic prin întuneric. Zgomotul vântului se oprește la fel de brusc cum a apărut. Ea se trântește pe jos și începe să plângă.

În acel moment El intră în scenă cu cele două lanterne ale lui în mână. O fixează pe Ea cu cele două lumini și apoi se deplasează spre Ea.

El – De ce plângi? Ce s-a întâmplat?

(Ea nu-i răspunde continuând să plângă.)

El (puțin isteric) – A fost vreo zi în viața asta a ta în care nu ai plâns? Măcar o singură zi?

Ea (printre sughițuri de plâns) – Așa, reproșează-mi că plâng. Nici să plâng nu am voie. Am să mă sinucid, poate așa vei fi mai fericit, să scapi de mine.

El (pe un ton afectat) – Da’ ce s-a întâmplat de plângi?

Ea (fără să mai plângă) – Oricum nu mă vei crede.

El – Pâi spune! A venit iar omul cu licurici în sânge?

Ea – Nu e nevoie să fii ironic. Ce te interesează pe tine cine a venit?

El – Nu mă interesează dacă a venit sau nu. Pe mine mă interesează de ce plângi tu.

Ea – Plâng de proastă. O viață întreagă am plâns degeaba. De ce nu aș plânge și astăzi?! Te mai întreb o dată, te interesează de ce plâng în fiecare zi?

El – Da! (O ia ăn brațe. Cei doi își sting simultan lanternele.)

Ea – Spune-mi că mă iubești! Hai! Spune-mi, iubitule!

El – Te iubesc! Ești singura mea lumină. Nu aș putea trăi fără tine în peșteră. M-aș sinucide în prima secundă dacă aș rămâne fără tine.

Ea (pe un ton trist) – Și atunci de ce te comporți așa de urât cu mine?

(Cei doi tac și apoi se sărută pentru câteva zeci de secunde.)

El – A venit, iubita?

Ea – Da, a venit.

El – Aceeași muzică?

Ea- Da, aceeși muzică. Am cântat împreună. (veselă) Mi-a spus că mă iubești.

El – Normal că te iubesc. Se vede prin întuneric cât de mult te iubesc.

Ea – Spune-mi că mă iubești și că nu ai să mai fi ironic cu mine niciodată, te rog.

El – Te iubesc și jur pe mormântul copilului nostru că nu am să mai fiu niciodată ironic cu tine.

Ea – Vreau să dorm, sunt foarte obosită. Vreau să profit de momentul ăsta de iubire și să adorm fericită.

El – Dormi, iubita mea. Totul va fi bine, îți promit.

- Cortina-

Actul II

(După ridicarea cortinei se poate observa o cameră de zi mobilată cu mult bun gust în stilul contemporan. O bibliotecă plină de cărți, o măsuță în mijlocul scenei pe care stau un pachet de țigări, o scrumieră cu o țigară aprinsă și alături o carte deschisă. E foarte multă lumină în toată scena.

El -îmbrăcat într-un tricou negru și un short la fel de negru – intră în viteză în scenă și ia țigarea din scrumieră trăgând cu nesaț.

Ea – îmbrăcată cât se poate de sumar, doar în bikinii și un sutien negru – intră din partea opusă a scenei.

Ea – Bună dimineața, iubitule! Aprinde-mi o țigară, te rog frumos.

El – Bună dimineața. (Îi aprinde o țigară și i-o întinde.) Când te-ai trezit, iubita?

Ea (se apleacă asupra lui și îl sărută, apoi trage din țigară) – Odată cu soarele. (Ea lasă țigarea în scrumieră și bate din palme de două ori.

Brusc începe să se audă Frank Sinatra – Strangers in the night, dar fără zgomotul vântului, și în scenă își face apariția Nonpersonajul îmbrăcat complet în alb, extrem de elegant.)

Nonpersonajul – Bună dimineața! M-ați chemat, domniță?

Ea – Bună dimineața. Adu-ne, te rog, încă un expreso scurt pentru mine și pentru domnul o cafea cu lapte fără cofeină.

Nonpersonajul – Ca de obicei, nu?

El – Auzi?! Azi vreau să fiu puțin mai haiduc, adu-mi cafeaua normală, cea mai puternică cafea. Azi e o zi mare.

(Nonpersonajul se retrage cu spatele ieșind din scenă, muzica dispare complet odată cu ieșirea lui din scenă.)

Ea (se întinde tandru spre El sărutându-l) – Dar ce se va întâmpla astăzi, iubitule?

El – Astăzi am să te omor. Întotdeauna mi-am dorit să te omor din dragoste.

Ea (chicotind) – Cum ai să mă omori, iubitule?

El – Încet, ca să suferi foarte mult. Probabil că am să te sugrum după ce-o să facem dragoste. O să mă gândesc în timp ce-mi beau cafeaua.

Ea (veselă, foarte veselă) – De abia aștept. Îmi vine să bat din palme de fericire. Poate așa te vei liniști și tu. Dacă nu voi mai fi eu, poate vei putea să dormi și tu nopțile, să nu mai rătăcești într-una pe străzi.

El – O să scap de frică. De când te iubesc, îmi este foarte frică.

(Nonpersonajul intră în scenă însoțit de muzică în surdină. Þine în mână o tavă strălucitoare pe care se poate obesrva două cești de cafea și o zaharniță elegantă din metal prețios. Așează cu grijă ceașca aferentă fiecăruia și apoi pune trei lingurițe de zahar în cafeaua lui, apoi adoptă o poziție expectativă în spatele lor.)

Ea – Mulțumim frumos, asta e tot.

Nonpersonajul (înclinându-se) – Plăcerea e de partea mea. O dimineață minunată vă doresc.

El – Mulțumim. La fel!

(Nonpersonajul iese din scenă însoțit de muzică care se oprește odată ci dispariția lui de pe scenă.)

(Ea soarbe încet din cafea și citește din cartea deschisă. El fumează privind-o cu atenție. O sărută pe gât și o mângâie pe sâni.)

El – Ești foarte frumoasă.

Ea – Merci.

El (calm) – M-am gândit cum o s-o fac. Vom face mai întâi dragoste în jacuzzi, luăm o mică gustare apoi. Îți fac un masaj și apoi te strâng de gât. Scurt și cuprinzător.

Ea (extaziată) Mmmmmmmmmm

El – Îți place ideea?

Ea – Da, foarte mult. Cât timp mai avem?

El (privind-o) – Două ore, trei cel mult. Ce vrei să mănânci?

Ea – O salată de roșii cu castraveți, brânză de vaci puțin sărată și un să beau un vin roșu ca un poem de dragoste.

El – Perfect. (Bate din palme de două ori.

Muzica de lui Frank Sinatra începe să se audă. În scenă apare Nonpersonajul.)

Nonpersonajul – La ordinele dvs, stăpâne.

El – Știi ce ne dorim, nu?

Nonpersonajul (încredințând din cap) – Iar roșiile și castraveți să fie mărunțite foarte mult, nu, stăpâne?

El – Da, și vinul foarte roșu, extraordinar de roșu.

Nonpersonajul – Într-o oră să fie gata, nu?

El (uitându-se către Ea) – O oră și un sfert. Până când ieșim din apă, plus că mai facem o dată dragoste la fereastră chiar lângă soare. Cam așa. Te anunțăm atunci.

Nonpersonajul – Am înțeles perfect. Mă retrag cu permisiunea dvs. (Părăsește scena odată cu muzica care se oprește în momentul în care el dispare din câmpul vizual.)

El (meditativ) – Muzica asta se oprește exact între noi. Ai obervat?

Ea – Mă gândeam că ar trebui să mergem undeva înainte. Poate la casa de la țară, printre cireșii din livadă.

El – Putem merge, ar fi frumos acolo la umbră. Să așteptăm… (o ia în brațe) Să așteptăm.

Ea – Da. Să așteptăm. Strânge-mă tare, iubitule. Vreau să-ți aud inima.

El – Ar fi frumos să murim așa amândoi. Îți mai aduci aminte Pompei?

Ea – Da, a fost frumos. Moartea încerca să se strecoare între noi ca o hârtie albă pe care ne scrisese ea de mână epitaful. Dar nu reușea.

El (râzând cu poftă) – Turba. Ha-ha! Îi curgeau mucii și se albise toată de nervi. Moartea se albise de nervi. Ha-ha!

Ea (nostalgică) – Avem atâtea amintiri frumoase împreună. Știi de când mi-a plăcut planeta asta?… De când mi-ai spus cum se numește inima ta. Din noaptea aia în care am rămas împreună pe băncuța aceea din gara aia mică din Dobrogea… Îmi place numele inimii tale “Mercenar”…

El – Și inima ta are un nume frumos “Aripă”. Nu am mai cunoscut pe nimeni cu o inimă pe numele “Aripă”, și nici nu va mai exista.

Ea – Mai ții minte noaptea aia din strada Mântuleasa. (râzând) Scările acelea rotunde aproape că se desfăcuseră ca niște aripi și se vedeau florile de câmp care crescuseră acolo la lumina Lunii. Stăteau ele exact ca niște hematii purpurii. Abisal…

El (pierdut) – Păcat că nu mai există nicio stradă Mântuleasa. După noaptea aia s-au surpat toate clădirile de acolo și a doua zi primăria în “Strada Mântuirii”.

Ea – Știi ce mă gândeam eu: dacă ar fi în jurul nostru niște spectatori invizibili nu ar înțelege nimic din discuțiile noastre. Ar spune exact așa: “Uitați-vă și la nebunii ăștia! Ce prostii spun?! Haideți să plecăm la casele noastre!”

El (râzând) – Ha-ha! Ba chiar câțiva din primele rânduri s-ar ridica și ar striga: “Hoții-hoții! Dați-ne banii înapoi! Spuneți tâmpenii. Noi am venit aici pentru o poveste de dragoste, nu să vă auzim pe voi doi cum bateți câmpii cu grație!” Și ar începe să bată din picioare cu toții strigând: “Nu înțelegem nimic! Nu înțelegem nimic!”

Ea (aprinzându-și o țigară) – Noi avem limba noastră, codul nostru de legi, gravitația noastră nu e cea standard, noi plutim, ei nu fac parte din lumea noastră, pentru ei suntem niște străini în noapte cu care s-au întâlnit accidental pe stradă și îi aud cum vorbesc ținându-se de mână într-o limbă ciudată.

El – Mie nu-mi folosesc la nimic oamenii. (Se ridică în picioare.) Hei, voi spectatorilor invizibili! Știu că sunteți acolo! Nu-mi folosiți la nimic! Plecați la casele voastre! Oricum nu înțelegi nimic din toate astea. Spectacolul s-a terminat. Lăsați-ne acum să murim!

Ea (același joc) – Lăsați-ne să murim!

(Melodia Strangers in the night începe să se audă. Nonpersonajul apare din fundul scenei.)

Nonpersonajul (strigând spre spectatori) – Lăsați-ne să murim!

Ea, El și Nonpersonajul (strigând la unison) – Lăsați-ne să murim!

(El se oprește brusc. Ea și Nonpersonajul continuă să scandeze “Plecați! Plecați!” Se deplasează în fața celor doi și bate din palme de trei ori. În acel moment Ea și Nonpersonajul încep să scandeze din ce în ce mai slab până când doar li se mișcă doar buzele, dar li se mișcă.)

El (cu voce tare) – Dar dacă Ea și Nonpersonajul nu există? Dacă spectatorii nu există. Dacă asta e moartea. Hei, moarte! Unde ești? Arată-te, bre! Hai vino mai aproape să-ți văd mutra aia pocită. (Așteaptă câteva secunde, apoi începe să se rotească în jurul celor doi care continuă să miște din buze “Plecați-plecați!” Îi împunge cu degetul pe fiecare în parte, fără să obțină vreo reacție din partea lor care continuă să-și miște doar buzele.) Asta e carne! Deci moartea e pe aproape. Hmmm! Cineva se joacă cu mine. Clar acel cineva nu e moartea. Moartea e prea calică ca să mai aibă și răbdarea asta de a se juca cu mine. Dar cine e acel cineva? Hei tu! Arată-te! Cine ești? Răspunde-mi! (se îndreaptă spre spectatori) Unde au plecat toți spectatorii? De ce naiba trebuie să rămân mereu singur? Aș vrea să fie soare, soare puternic. Să-mi rănească ochii. Să mi scoată din orbite. Să mă doară de atâta lumină. Să mi se umple fiecare celulă de lumină. (tace. Cei doi continuă să-și miștele buzele.) Și dacă totul e un vis și spectatorii nu au existat niciodată și nici Ea și nici Frank Sinatra și nici strada Mântuirii. Nu a existat niciodată nimic, doar creierul meu care inventează iubiri, spectatori și cântăreți. Dacă totul e o mare minciună și am să mă trezesc mâine dimineață la un miliard de ani lumină de Calea Lactee fumând pe acoperișul unui bloc în formă de inimă… Hmmm. Și totuși mai e cineva în visul meu. Cineva viu. Îl simt, îi știam numele, îi știam culoare pielii. Hei tu! Spune-mi ceva! Hai nu mă lăsa aici singur. Nu pleca! Hai nu pleca! (începe să alerge pe scenă, coboară în primul rând de scaune uitându-se atent la spectatori) Îl simt! E aici. (Își aprinde o țigară.) Trebuie să fie aici. (Se urcă iar pe scenă și se așează meditativ în fund.) Aha! (se ridică brusc în picioare) Știu! Știu! Acum știu. Știu totul. E aici! E în mine. A fost mereu cu mine. E în mine. Eu sunt el.

- Cortina-

Actul III

(Pe scenă e întuneric. Se aude un zgomot de pași. Se opresc. Se aprinde o lanternă. El își aprinde o țigară.)

El – Am ajuns iar aici. Mereu ajung în peștera asta. Dacă ar fi puțin mai cald. Și oamenii dacă ar intra în peștera asta și ar sta măcar 5 minute cu mine ar fi mai cald. Și ploaia asta nu se mai oprește. Mă înnebunește ploaia asta stupidă. Combinația perfectă: întuneric și ploaie. Coșmarul umanitații.

(Începe să se audă Strangers in the night, apoi vântul. Muzica crește în intensitate. Din fundul scenei apare Nonpersonajul luminat ca-ntotdeauna. Se oprește lângă El.)

Nonpersonajul – Mai sunt lupi în peștera asta?

El – Mai sunt pe dracu’! Ai omorât-o?

Nonpersonajul – Cu greu. Nu vroia să moară.

El – A plâns?

Nonpersonajul – Nicio lacrimă. S-a ridicat de la pământ cam 30 de centrimetri. A bătut de două ori din aripi și a început să-mi povestească ceva ciudat despre un ghiozdan plin cu poeme și un cireș din fundul curții.

El – A durat mult?

Nonpersonajul – Aproape o oră. Mi-a citit poemele, am mâncat cireșe și am ascultat muzică.

El – A întrebat ceva de mine?

Nonpersonajul – Doar atât: “Unde este El?”. I-am spus că nu ești singur.

El – Să-i fie țărâna ușoară! Am iubit-o mult. Foarte mult. Când mă gândesc cât de mult am iubit-o, mă doare fiecare celulă din corp. Dar trebuia să moară, înțelegi? Trebuia să moară.

Nonpersonajul – Trebuia! Să-i fie țărâna ușoară!

El – Nu am crezut că va muri așa greu. Au fost bune cireșele?

Nonpersonajul – O nebunie! Dulci, mari, zemoase, roșii. I-am prins câteva de ureche. Cele mai bune cireșe din câte am mâncat vreodată.

El (nostalgic) – Aș fi vrut să fiu și eu acolo.

Nonpersonajul – Ai fi mâncat și tu cireșe și ai fi ascultat poeme de iubire!

El – Poate data viitoare.

Nonpersonajul – Nu va mai veni încă o data viitoare la tine.

El – De unde știi? Ai simțit ceva?

Nonpersonajul – Sunt oameni care trăiesc o singură data, foarte puțini, ce-i drept. Ea a fost unul dintre acei oameni care au o singură moarte.

El – Bănuiam. Știi, mereu m-am gândit că în peștera asta a mea intră doar oameni care au ceva unic. Ea putea să zboare, putea să te vadă, putea să îți vorbească, să îți asculte inima.

Nonpersonajul – Doar tu puteai să mă vezi. Asta până când a apărut Ea.

El (aprobând) – Da, și atunci totul s-a schimbat. Nimic nu va mai fi la fel de acum înainte. Acum suntem doi care te-am văzut și ți-am vorbit.

Nonpersonajul (zâmbind) – Și nici nu i-a fost frică.

El – Da. Ãsta a fost un lucru extraordinar. Celorlalți le este frică de tine. De lumina ta, de muzica asta din noapte, de ceea ce le poți face. Ei nu i-a fost frică.

Nonpersonajul – Și acum ce-ai de gând?

El (stingându-și lanterna) – Nu știu. Dar nu mai vreau să ies din peștera asta pentru mulți ani de acum înainte. Vreau să rămân singur, să aud muzica și să zbor între pereții ăștia pe întuneric. Până mă vindec, până când încep să luminez.

Nonpersonajul – Și cu mine ce vrei să faci?

El – Tu o să pleci pe blocul acela înalt ăn formă de inimă. Iar dacă întreabă cineva de mine, spune-i că m-am înecat.

(Nonpersonajul se întoarce spre fundul scenei. Muzica și vântul se aud cresc în intensitate, apoi încep să scadă, semn că Nonpersonajul a ieșit din scenă.)

El (tare) – Așa să le spui dacă întreabă de mine: “S-a înecat!”

Nonpersonajul (din off) – Da, am să le spun că te-am înecat!

Se aude un tunet puternic care luminează pentru o clipă complet întreaga scenă. În mijlocul scenei se pot oberva El si Ea îmbrățisați.

- CORTINA-


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!