agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3319 .



Visele dor
proză [ ]
( Călătorie dinolo de noi, împreună )

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Chris ]

2004-08-30  |     | 



Visele dor
( Călătorie dincolo de noi, împreună )



Privea de câteva minute în gol peste valuri, singurul gând care plutea în derivă pe oceanul vârstei era această întâlnire… pe care o aștepta rezemat de peretele rece al falezei, construind peisajul. Sunt prea bătrân pentru jocurile acestea… își spunea, dar era acolo așteptând o necunoscută, repetându-i numele, după fiecare val. Era bătrân? Avea puțin peste 35 de ani… o siluetă lungă, puțin aplecat de spate, deși se îndrepta uneori… părând bățos, mai curând o umbră, care privea cu un zâmbet ușor trecătorii… din ce în ce mai multe perechi…
În următoarea clipă… îngheța cu privirea în lungul falezei, lăsând ultimul fum încă in plămâni, proiecta țigara pe jumătate arsă direct în pavaj, astfel că jarul se împrăștie în scântei roșii pentru o clipă… O privea, fiindu-i încă departe, cu genele lăsate puțin în jos, fără să îți creadă ochilor, părea foarte tânără și era foarte frumoasă, îi zâmbea… dar lui i se făcuse frică… O frică bătrână, care nu sperie ci doare, blând dar doare…
- Bună seara…
- Salut, …Ce mai faci, Tu? Evita să îi spună pe nume… îi părea în acea clipă prea intim… si apoi nu-și putea stăpâni nici gândurile, mereu ceva demonic sau îngeresc îi săgeta sufletul la ideea că ar putea face un gest pe care l-a visat mereu îngenunchind… pentru ai săruta mâna… rezultatul nu era decât o prea lungă tăcere.
- M-am bucurat de soare… Cum a fost ziua ta?
- …Ultimele zile au fost ploioase- Cuvintele au căzut brusc, voise să spună „ultimii zece ani…” adică nu… de câteva ori a fost soare, tăcea… prea greu de explicat…
- Mergem undeva împreună…? Zâmbi ea cercetându-l adânc cu privirea.
Sigur, nu era nimic altceva de spus… Trebuiau sa treacă peste acel moment… dar el nu se gândea decât că e ridicol de bătrân, urât, și ea e atât de tânără, de frumoasă… încât nu vor trece cinci minute și se va plictisi de „plimbarea” marină cu un neînsemnat poet de provincie. Ah, poet… gândul acesta, mai curând aceasta dezamăgire, îl trezi brusc. Sufletul îi zvâcni ca o rană redeschisă pe neașteptate… dar oare nu construise el peisajul? Se întrebă, nu făcea asta în fiecare dimineață în fiecare seară? Nu era întreaga lume o iluzie? Nu e acesta rolul în care a mai murit de o mie de ori? Își lasă ușor gândurile acoperite de sonata lui Beethoven, din spatele unei vechi amintiri… privi cu coada ochiului peste umărul ei, pe furiș primele raze ale Lunii, spunându-și : toate la rândul lor… și desenă cu stânga un cerc ușor în spre marginea falezei invitând-o pe frumoasa doamnă să pășească alături spre ocean, în timp ce dreapta-i se ridica protector într-o îmbrățișare largă și neobservată ca pasa unui magician închizând timpul în spatele lor.
- Vom privi de pe stâncile înalte
Cum marea va rupe visele noastre
Într-o singură îmbrățișare
Vom certa în joaca vântul

Ce ne va căută în nisipuri…

Cu fruntea puțin aplecată spre stânga, încerca să îi prindă privirea, dar ea lăsase pleoapele ascunzându-și săgețile ochilor… buzele ușor întredeschise nu lăsau cuvintele să zboare… El așteptă o clipă, înfrângându-și freamătul de a răspunde la vreo întrebare despre când, cui, unde au fost scrise versurile… ori de ce tocmai așa pe nepusă masă le-a răsturnat peste seara care abia începuse… grăbit rostite, aproape bâlbâindu-se, si continuă:
- Scriam despre stâncile acelea care se văd acolo printre copaci, nu ,nu acolo... mai în stânga... da... sigur că nu am fost niciodată acolo... le-am privit de aici de pe faleză... Vorbea când repede, când încet… îi urmărea privirile… încercând să răspundă gândurilor…Se încrunta-se puțin, accentuase oare îndeajuns „le-am privit”, a înțeles Aura ca sunt doar o ficțiune. În fundal, din spatele valurilor… se lupta cu bătrânele lui idei: nu, ea nu vrea sa audă asta, sunt doar un decor marin care vorbește ardelenește… Da, îi plăcea să se ironizeze. Rezultatul prea multor ani de singurătate, această ironie cu el însuși era aerul pe care personajul care devenise îl respira.
- … Se văd mult mai bine de pe plajă... deși e târziu acum, se înserează...? De ce era o jumătate de invitație? Așa gândea el, poate că Aura s-a și plictisit, n-a fost cea ce aștepta… o pagină de roman… nici nu va fi niciodată mai mult decât el însuși.
- Am să mă descalț…
- Dacă ocolim puțin…
Cuvintele s-au îmbrățișat rostite în același timp, odată cu privirile lăsând doar un surâs complice… acel „poate” care înseamnă „da” uneori… acum construind însă doar acea punte care ne leagă uneori pe neașteptate dar nu pășim niciodată pe ea, pentru ca nu vrem să stricăm vraja. El continuă:
- … ajungem pe dig fără să intrăm în nisip…
- Vreau să simt nisipul. Îl privea cu coada ochilor, își sprijini ușor palma stângă de umărul lui, în timp ce el o cuprindea cu privirea din creștet alunecând pe umerii goi… în încercarea de a-și răspunde dacă e vis sau realitate.
- Nu e rece?
- E rece… Se ridică pe vârfuri.
- Atunci... (primi-se deja răspunsul dar continuă cu un zâmbet sincer) mergem pe faleză până la dig sau uite... sunt doar 100 de pași dacă ai încredere reușesc sa te duc în brațe până acolo…?
- Mă las purtată de brațele tale… Deschise mâinile, ridicând puțin bărbia într-un gest princiar, în timp ce el o cuprinse ca pe un buchet mare de trandafiri albi, în balans ea își așeză repede mâinile pe umerii lui.
- …deși am încredere deplină brațele tale îți cuprind umerii mai mult în dorința de siguranță absolută. Își alegea cuvintele, erau brusc prea apropiați, prea maturi și copii în același timp. După primul pas care ei i sa părut cam mare, Seth continua să vorbească aproape șoptit.
- Nu, nu alerg am sa merg încet... ai mâinile reci, sigur nu e frig?
- Mâinile mele sunt aproape reci tot timpul…
- Da, știu... ești sinceră. Încerca zadarnic să reducă distanța tot mai mare dintre vis și realitate, nici el nu mai era cu picioarele pe pământ, oceanul acoperea tot mai mult versurile care îi retezau deseori aripile, căuta în memorie continuarea la „să nu te joci cu-n suflet de poet / care-a trăit mai multe sinucideri…”.
- E răcoare dar căldura sufletului tău mă încălzește…Își opri cuvintele, privindu-i zâmbetul neîncrezător, apoi își ascuții privirea ca un pumnal de oțel.
- Sigur că sunt romantic... eu zâmbesc când sunt romantic... îmi place să trăiesc clipa... ascultă! Se temea ca nu înțelege. Ea nu știa cât de dureros, de amar e acel surâs… nici ce piatră de mormânt e acel „romantic” pe care Seth îl rostea atât de degajat. Aura, se întreba poate doar de ce el nu e un actor bun… continuându-și rolul.
- Ascult. Șopti cu același gest princiar si îngăduitor.
- Știi, se spune că al șaptelea val e mai mare? Se oprise la câțiva pași de ocean, răsucindu-se ușor pentru ca ea să poată vedea orizontul.
- Nu…
- Dacă ar fi mai cald am putea să vedem, așa… doar putem asculta. Era cu desăvârșire pierdut visului. Simțea ca ar putea merge înainte, pășind peste valuri…
- Lasă-mă din brațe vreau să simt pământu-mi sub picioare…
El se aplecă încet, așezând-o la un pas în fața lui. Aura clătinându-se puțin, a rămas așa cu fața spre ocean, în timp ce Seth cu un pas în urmă se cutremura în fața visului în care murise de prea multe ori.
- Mă bucur că ești aici... nu vreau să îți fie frig, începusem să mă obișnuiesc… îmi țineai cald… în brațele mele…Acum valurile îi acopereau cuvintele ca o obsesie, odată cu înserarea care se rostogolise brusc peste ei, nu știa ce voia… nu știa de ce se oprise acolo, nici de ce nu s-a îndreptat spre dig… , nici de ce nu putea spune ce simte, nici de ce nu putea recita versuri… cum să îi explici unei înger îmbrăcat în albastru cu umerii goi că nu ești actor ci… uneori… poet.
- Ai ținut vreodată o pasăre în palme?
- Da…A răspuns ea întorcând puțin capul, fără să îl privească.
- Când îi dai drumul să zboare ai aceeași senzație…iți pare ca iți ținea cald...undeva în adânc…Își opri cuvintele pentru că telefonul ei suna cu o melodie stridentă. Aura, face câțiva pași în timp ce răspunde… valurile acoperă conversația scurtă.
- Scuze…
- Nici o problemă…
Ascultau împreună valurile… erau pentru o clipă de cealaltă parte a visului, regăsindu-și aceeași senzație de gol, de prăbușire… nu se mai gândeau la cuvinte.
- Totdeauna, caut cu privirea pescărușii, chiar dacă acum e noapte...mereu îmi amintesc de Baudelaire… Improviza, simțea ca îi fuge nisipul de sub picioare, nu voia să o piardă, înțelese în acea clipă că îi seamănă, va păși brusc într-un vis ca și el, trebuie, își spunea, trebuie sa ne pierdem în același vis… același vis.
- Vorbesc prea mult? Împietri cu buzele întredeschise, trebuia să vorbească despre Baudelaire? Da, dar gândurile lui fugeau înaintea cuvintelor, poate ar fi trebuit să întrebe dacă gândește prea mult în tăcere…
- Te ascult…
- Te ascult și mi-e teamă să spun vreun cuvânt… Îl privea mirată, cu ochii pătrunzători, întorși lin spre el după lunga privire peste valuri. Oh, valurile… încă se mai oglindeau în ei.
- Vezi în dreapta acolo câteva lumini... .sunt vapoarele din port?... de ce îți e teama... știi, mi-ar place mult să te ascult…Se pierdea, Seth era destul de bătrân pentru un „romantic”, înțelegea că se aplecase prea mult peste zidul realității și n-ar fi fost pentru prima oară, doar că durerea acestui echilibru, atât de cunoscută, a început să se deschidă ca o floare ciudată în întuneric.
- Iar clipa asta mi se pare o veșnicie... și vorba ta…„nimic din ce este veșnic nu este omenesc” Clipa, da, Aura iubea clipa, veșnicia acestui ocean al neînțelegerii noastre, trăia în această îmbrățișare a timpului, într-o identitate nouă fără limite și condiții… această călătorie în absența timpului îi plăcea să o rostească cu ființa ei: veșnicie.
- Acum mă gândeam la asta.... și la câteva cuvinte pe care le-am scris cu ani în urmă..... Privea în gol, peste umărul ei stâng, la un pas de nemărginire, continuă:
- Sunt oameni țărm și oameni corăbii... Ea își răsucii din nou privirea acum cu două săgeți a căror întrebări necunoscute l-au înghețat… lăsând cuvintele neterminate.
- Aș vrea să știu gândurile tale... să pătrund în fiecare colțișor al lor și să înțeleg ce se întâmplă cu ele…Vorbea valurilor, aproape șoptit… cu o voce dulce, aranjând parcă cuvintele ca pe niște bibelouri într-o vitrină.
Timpul s-a prăbușit apoi brusc între ei, ea s-a întors spre el cu ochii mari mirată parcă de acel pas care încă îi despărțea ridică mâna punând degetul pe pieptul lui în dreptul inimii:
- Știi .. noi suntem acei doi străini, călători pribegi... fără nume... în lumi care nu ne aparțin.......
- Și s-au întâlnit în spatele unei oglinzi... Uite, cum a răsărit Luna, valurile sunt mai înalte... vor spăla castelele de nisip de pe plajă…
- Vreau sa simt valurile mângâindu-mi gleznele… Șopti Aura… ridicându-se pe vârfuri în timp ce noaptea își deschidea aripile în spatele ei, ea se rotea cu brațele deschise și palmele deschise spre zei.
- Sunt scoici ascuțite...să nu te rănești…
- …Să-i simt răceala mării și chemarea ei, ea nu mă poate răni....în nici un fel. Era din nou în fața lui, plutind ca un surâs pe un chip de copil:
- …descalță-te și tu.. hai, dă-mi mâna ta....
- Putem face câțiva pași...da? doar câțiva pași... nu știu să înot.
Presentimentul unei eminente prăbușiri îi cutremura inima, valurile reci le-au cuprins genunchii într-o clipă, ajungându-le la brâu în următoarea… odată cu murmurul marea își ridica îmbrățișarea:
-Þine-mă bine un val era cât pe ce să mi te ia… Îi strigă Aura lăsându-și trupul o clipă să se scufunde.
- E doar al șaptelea val… le putem număra...
- … și nu am să pot să-i iert mării asta…
El îi întinse mâinile cu palmele ridicate spre cer, ea le oferii pe ale ei, avea ochii plini de întrebări fără răspuns, toate enigmele veacului care se scufunda odată cu ei curgeau acum prin mâinile lor, întâlnindu-se la aceeași margine de suflet spre nicăieri.
- Nici eu nu exist, Aura…Îi auzi cuvintele fără ca el să le rostească, buzele lor întredeschise gustau acum sarea valurilor. Marea îi chema încet rotind trupurile legate ale aceluiași vis. Nu există decât o clipă între două vise care se ating… între două milenii, ori între două vieți. Acum însă această clipă zăbovea încă în privirile ei tulburate:
- Cine ești tu? Îi simțea încă mâinile uluitor de reale, îi săruta sclipirea din priviri. Se cutremura încercând să atingă ultimul gând. Dar eu, eu cine sunt?
- Noi suntem cea ce ei nu pot să înțeleagă, Aura, suntem prea aproape de visele lor, prea departe de ei însăși . Zâmbea, un zâmbet trist, se simțea vinovat de această clipă în care ea trebuia să aleagă dacă este prizoniera lumii reale sau prizoniera unei oglinzi, a visului aceleași lumi, pradă timpului sau… să aleagă împreuna cu el libertatea acestei rotiri în afara timpului într-o dimensiune interioară care le cuprinde pe amândouă.
- Hai Chris............ Îi șopti ea descătușând clipa. Visul îi era mult mai aproape, nu își dorea oglinda în care se mințea că există, nici o privire înapoi, nu voia decât să își salveze visul, acum că îi găsise un nume, îl repeta fără să se oprească: Chris, Chris…
- Tu te întorci pe țărm Chris, eu însă nu vreau cale de întoarcere, am sa te aștept mereu aici, mereu, în mare…, în valuri, în noapte și atunci când ți-e dor... vino!!! Îl voia așa, un vis… un prizonier, da, dar al ei. Libertatea însemna pentru Aura sa nu întorci privirea ?
I-ar fi putut spune că el nu mai e demult un vis, chiar dacă locuia în sufletul ei înainte ca ea să-l întâlnească pe faleză. I-ar fi putut spune că nu a fost niciodată real, dar nici Chris nu știa dacă pustiul dinăuntru e mai dureros decât pustiul de afară ori dacă adevărul îi va ucide pe rând sau deodată. Astfel că în clipa în care capcana timpului le strivea sufletele fiecare în trupul celuilalt, se lasă în îmbrățișarea valurilor, închise ochii… dar simții atingerea degetelor ei acum ferme strângându-i brațul, următorul val îl împingea spre țărm. Ea își desprinse apoi mâna, privind peste umăr dincolo de valuri cele două vise care se pierdeau încet. Mergeau învinși la un pas unul de celălalt, poate spre un alt mal, un altul poate, pe care să construiască aceleași castele, pradă acelorași valuri.
- Eu am sa plec acum, am sa iți iau și tristețea cu mine
- M-ai întristat peste măsură, Aura…
- Nu voiam ca lumea mea să te întristeze, Chris !
- …Tocmai m-am lăsat în voia valurilor
- Nu te vreau trist, Chris, ești cu mine acum
Recunoștea această privire, atât de feminină, se gândea ca ar putea spune chiar că iubește acel „rămas bun” fără cuvinte.
- Mi se întâmplă să îmi trăiesc poveștile, Aura…, mă dor, dar mi-am amintit că sunt obișnuit să mă doară.
- Cine ești tu?
- Aș fi putut fi un vis, nu-i așa……
Numai atât? Îi privea trecerea din clipă în clipă, din eternitate în eternitate… așa cum venise ca un vis târziu, ușor legănat între mare și țărm. Sufletul său, acolo, zidit ca un castel de nisip prea aproape de valuri era prea obișnuit cu întrebările fără răspuns, pentru ca jumătatea lui de vis să nu îl doară blând, ca și jumătatea ei. Acea durere dulce care cu cât vine mai din adânc cu atât mai mult ne încearcă chipul cu un surâs lângă o lacrimă, alungându-ne totuși tristețea. Știm… suntem cu un pas mai aproape de noi înșine.


Cristian Fara
august 2004

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!