agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5020 .



EDNA
proză [ ]
Nuvelă scrisă in iunie, 2003.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Stejan ]

2004-02-04  |     | 



Dincolo de mister și legendă, Edna - confesiune și istorie.

O veche învățătură spune să-ți rostuiești bătrâni dacă nu ai, sau chiar să-ți cumperi. Poveștile lor sunt pline de duh și înțelepciune. Din ele nu ai decât de câștigat în marea luptă cu viața.
Știm cu toții că poveștile umblă, se aud și se urzesc de când e lumea pe pământ. Oamenii, însă, unicele ființe raționale ale Terrei, nu le sunt singurii grăitori. Ei n-ar trebui să uite că și natura, cu toată frumusețea și misterele ei are același drept de a trăi în bună pace și înțelegere cu omul, pe pământ. Sau de a-și spune, în felul ei, povestea. Celor care știu să o asculte.
Întâmplării care m-a determinat să scriu aceste rânduri, i-am spus simplu, “Edna”. În cele ce urmează îi vom cunoaște împreună istoria, prezentată aici, în exclusivitate pentru dumneavoastră, cititorii noștri. Edna sau povestea unei povești uimitoare, petrecute pe meleagurile noastre, acum, mai bine de cincizeci de ani, aflată chiar de la sursa originii ei, adică, cel mai bătrân locuitor al ținutului: legendarul pădurar al Munților Platan.


Căutând rădăcina unui râu.

Primisem la redacție comunicatul de presă și invitația la marele eveniment estival din acest an: “Semicentenar aniversar al orașului Urbet”. Printre veteranii constructori din lista invitaților de onoare mi-a atras atenția, din prima clipă, un nume, în dreptul căruia stătea scris: “Ctitorul Râului Purpuriu”. Aici, recunosc, nu mi-aș fi imaginat niciodată - în afara unei metafore - posibilitatea ca un râu să poată fi ctitorit de un om. Și mai ales, râul acesta, îmi părea că șerpuia orașul (care acum se îmbracă în straie de sărbătoare) din totdeauna. Curiozitatea și instinctul mi-au spus că aici voi găsi un subiect demn de luat în seamă. Din acel moment, nimeni și nimic nu mai avea să mă împiedice să pornesc pe urmele poveștii râului, căutându-i ctitorul. Întrebând din om în om, din casă în casă și chiar din întindere în oraș, unde îl pot găsi. Așa am aflat că cetățeanul fusese un pădurar cunoscut prin ținut, însă nimeni nu mai știa nimic despre el, de o bună bucată de vreme.
“Dacă ar fi murit, am fi aflat, fiți sigur…” îmi răspunse fără să ezite, un om între două vârste. “Bunicului meu i-a vândut herghelia înainte de a pleca. Avea cei mai frumoși cai din ținut. Ia uitați-vă ce frumuseți nechează acolo, în grajdurile mele! Dar nu mai știm nimic de el, domnule! Întrebați pe la bătrâne!”
“A plecat demult de aici, îmi spuse o doamnă în vârstă cu bujori și păr morcoviu. A plecat cu familia lui, dar acum a rămas singur pe lume și uitat de vremuri. Undeva departe de aici. Așa se aude. Dacă s-ar fi prăpădit aș fi aflat de la cumnata mea, care e rudă îndepărtată cu el. Știți, ea ține legătura cu toți, numai de el nu se mai știe nimic. Cu bătrânețile, a devenit un om singuratic și greu de găsit în lumea asta mare. Dar el ne-a adus râul în oraș, Dumnezeu să-l apere de rele! Și părinții noștri l-au șerpuit pe aici, care după cum i-a fost sufletul. Ia priviți! și-mi arătă cu degetul pe hartă, zâmbind, plină de mulțumire și fală. “Aici e ograda mamei mele. Râul trece prin spatele casei. Mama nu l-a cârnit dinspre noi. Ei, dar altfel să știți că nu e om rău, pădurarul. Nimeni nu poate spune una ca asta. Aveți de străbătut câteva ținuturi de aici încolo. Mergeți spre Sud!”
Așa trebuie să fie! le-am răspuns oamenilor binevoitori, pentru că altfel nu i s-ar fi întocmit o invitație de onoare, la marele eveniment. Le-am oferit câteva numere ale ziarului nostru, cele cu supliment și taloane, invitându-i să participe măcar la una dintre serile aniversării.
“La Cascade, la Cascade!”, mă îndemnă în sfârșit și învățătorul cel bătrân, ridicând bastonul spre zările Sudului întins și albăstriu.
Așa cum bănuisem de la început, trebuia să mă pornesc la drum în căutarea lui, căci oamenii de aici din orășel, nu-l mai știau decât din povești. Iar eu doream să prezint o istorie cât mai exactă, hotărât să pătrund dincolo de așa-zisa legendă a râului. La redacție îmi luasem angajamentul că îl voi găsi și într-un fel sau altul, îl voi aduce, prezentând povestea lui, cu ocazia marelui eveniment. Misiune pe care eu-însumi mi-o asumasem. Așadar m-am înarmat cu hărți și cu puținele documente topografice ale zonei și am pornit degrabă pe firul râului, călătorind în sens invers, până spre rădăcina lui. Am să trec peste momentele căutării, care și ele au fost pline de peripeții, pentru a nu mai amâna momentul întâlnirii cu bătrânul pădurar, zis și “Ctitorul Râului Purpuriu”. Din motive personale, interlocutorul meu m-a rugat să-i păstrez anonimatul, iar eu, cu îngăduința dumneavoastră, îi voi respecta dorința.

Acasă la cel mai bătrân pădurar.

Undeva, într-o margine de orășel din Sud, la granița dintre două state, i-am aflat căsuța. Era veche, părăginită, cu liane rebele de iederă și viță de vie bătrână, acoperind-o pe jumătate. În spate, cu o mică grădiniță, pe unde, de cum am pășit mă împiedicasem în ierburi înalte, presărate din loc în loc cu arțarii încărcați, care-și oglindeau vernilul frunzelor în ferestrele baricadate pe dinăuntru cu storuri groase din lemn. Căsuța era izolată, la poalele unui deal. Fără vecini, fără câine sau alte urme de locuitori, pe-aproape. Părea părăsită. M-am apropiat cu nădejde, însă liniștea împrejurimilor nu trăda vreo prezență în zonă. Ușa era deschisă. Odată pășind peste pragul înalt, un dangăt neașteptat de clopot, răsunând puternic și vetust, mă traversă din creștet până în tălpi, vestindu-mi intrarea în locaș. Tot atunci mă izbi o penumbră răcoroasă, imaginea unei mobile grele de stejar tapetând toți pereții, plafonul și podeaua. Ca o pădure furibundă, sculptată cu măiestrie într-un cămin ce părea la o primă vedere pustiit de suflare de om. Dând un “bună-ziua” interogativ, am așteptat câteva clipe în prag, un răspuns care nu s-a mai grăbit să vină. Aerul era închis. Umed. Pe alocuri mai adia câte o aromă din esențe de lemn, iar lumina unei lămpi reflecta câteva raze într-un fum gros de pipă. Am pătruns cu ochii prin încăpere cu podeaua scârțâind, căutând în câteva clipe și pași, urmele vestitului pădurar.
L-am găsit în camera întunecoasă din subsol, legănându-se ușor într-un balansoar greoi, croit din același lemn de stejar. Probabil ațipise. Era o umbră de omuleț ascuns în pături și haine groase. Odaia era rece, iar el stătea încotoșmănit cu un pardesiu sur, ros în coate și o căciulă veche, cu urechi, trasă bine pe frunte. Era cu mult prea gros îmbrăcat pentru un sfârșit de iunie călduros. O pereche de ochelari mari și fumurii îi ascundeau în penumbră o parte din trăsăturile feței pământii, dar oricine ar fi putut observa că stăpânul casei era un om bătrân, bătrân.

— Așteptați pe cineva? l-am întrebat arătând spre ușa deschisă.
— Aștept! răspunse grav și răgușit. Aștept…
Cele câteva clipe de liniște apăsătoare, moment în care bătrânul își aprinse pipa, îmi păruseră lungi și stânjenitoare. N-am mai scos nici un cuvânt, lăsându-l pe el să înțeleagă, că aștept cuvenitul răspuns. Mă fixă o clipă și zâmbi. Apoi rupse tăcerea vorbind răspicat, cu o dicție impecabilă.
— Aștept… moartea!
Răspunsul și mai ales tonul său, m-au surprins și m-au îngrozit totodată. Nu e nimic mai trist decât să auzi un bătrân vorbind despre moarte. Prin gesturile largi ale lui, îmi păru aproape convingător. Ca și cum, chiar atunci ar fi trebuit să vină, să intre pe ușă. Ea, personificată. Moartea! Cu toate astea, nu știu de ce, pe moment m-am lăsat cuprins în jocul lui.
— Dar nu vine…
— A sosit deja! mă întrerupse aspru. Odată cu dumneata, fiule. Moartea vine din afară, din viață, îmi răspunse, făcând un semn sugestiv spre fereastra închisă și capitonată cu storurile și draperiile grele din pânză de sac. Șezi!
Abia atunci am realizat cât de mult mă acaparase această prezență. Nu observasem aproape nici un detaliu al încăperii. Nu-mi rotisem ochii nici măcar spre scaunul care era pregătit pentru oaspeți și se afla foarte aproape de mine. Îmi venea să continuu discuția, însă tonul lui devenise acum și mai grav. Mă îngrijora puțin, pentru că străbătusem atâta drum ca să-i aflu povestea și să întocmesc materialul așteptat la redacție. Din primele clipe, fără voia mea, ezitasem. Expresia bătrânului ascunsă după lentilele fumurii îmi dădea de înțeles că el mă urmărește pe mine, observându-mă și nu invers. Eram ușurel dezorientat, dar trebuia să iau hățurile conversației, să trec peste inhibiția de moment și să-i distrag atenția dinspre el, spre mine. N-am apucat să scot vreun sunet, că bătrânul pădurar îmi simțise neliniștea și hotărî să rupă tăcerea stânjenitoare.
— De-al cui ești?
— De-al… iertați-mă! Era să dau o replică dintr-un poem drăguț, cu pești! am zâmbit eu, ca să mai destind atmosfera. Sunt reporter la “Vocea orașului”, gazetă informativă a Urbetului. Dante Brandek mă numesc și îmi face plăcere să vă cunosc. Am venit la dumneavoastră să vă iau un interviu, sau mai degrabă să povestim. Cum preferați dumneavoastră… continuam pe același ton destins și precipitat pentru a-l introduce cât de cât într-o atmosferă mai apropiată de ceea ce doream eu să obțin: o relatare, la subiect. Aș vrea să-mi povestiți despre Râul Purpuriu, aproape că strigam eu la un moment dat, simplificând povestea și bănuind un posibil auz mai slab, specific vârstei a treia. Dumneavoastră sunteți invitat de onoare, la sărbătoarea Urbetului! Uitați aici, mă răsteam eu, rar și răspicat, arătându-i pliantele cu semicentenarul și oferindu-i, chiar eu, invitația. Invitat ca și “Ctitor al Râului Purpuriu”. Sunt 50 de ani de când localitatea a devenit oraș și poartă oficial acest nume. Ar fi o onoare pentru noi să participați și dumneavoastră…
— Ho, hooo! Mai domol, băiete! mă dojeni pădurarul. Oi fi eu moș, dar nu-s chiar surd!
Așa și era, un om în vârstă cu vorbă așezată și cu un ritm interior mai domol decât felul în care mă precipitasem eu să-i vorbesc. Apoi, nici mie nu mi se mai păru inspirată acea logoree gălăgioasă care mă cuprinsese pe moment, probabil, instinctiv. Trebuia să schimb tonul, înțelesesem imediat.
— Uuur-bet… Urbet, repetă încet ca pentru sine, derulându-și probabil în gând imagini și întâmplări de odinioară. Și Râul Purpuriu! concluzionă el criptic, rămânând cu ochii ațintii pe harta cea nouă. I-am întins un document topografic de acum 55 de ani, dar nu l-a privit deloc. Se uita doar la harta nouă, lucru care m-a mirat, știind că bătrânilor le place mult să trăiască în trecut. Iar eu doream să conduc discuția tocmai spre acel trecut spre istoria nașterii celebrului râu. Fiecare silabă accentuată și fiecare cuvânt aveau o rezonanță aparte, rostite aproape în șoaptă, de el.
— Doamne, scurtă-i, Doamne, viața! Și lungă așteptarea morții, când vrei ca ea să vină…
Nu mai înțelegeam nimic. Treaba cu moartea cădea ca nuca-n perete. M-am temut că moșul ar fi putut fi senil și mai ales, mă temeam că făcusem tot drumul degeaba, fără să pot scoate vreun cuvânt despre ceea ce mă interesa, de la el.
— Hai, apropie-te! Vezi tu cutia aceea cu hârțoage vechi? Acolo ar fi stat toată mărturia. Acolo e povestea mea cu râul și cu pădurea. Acolo, insistă el clipind din ce în ce mai rar. Erau două-trei fotografii vechi și toate jurnalele mele, zi de zi de când cu… ea. Le-am aruncat în râu după ce-am pierdut-o și cineva mi le-a adus înapoi, în zadar. Cerneala e ștearsă demult de ape. Atunci, în momentul vâltorii, n-am mai suportat să știu nimic de ea. Acum, că mi-ai venit, pot să mă duc și eu!
Mă privi de parcă mi-ar fi spus toată povestea vieții lui. Sau ca și cum eu aș fi aflat o mare taină sau chiar ceea ce îmi doream să aflu. Adică, povestea râului. Eram din ce în ce mai nedumerit.
— Înțelegi? mă întrebă ca și cum aș fi fost complice la întreaga-i istorisire.
— Nu, domnule, i-am mărturisit, din nevoia de a-l determina să devină coerent. Ca să fiu sincer, mi-e destul de greu să înțeleg ceva, i-am mărturisit. Dar am răbdare să vă ascult, îl încurajam pe tonul cel mai plăcut cu putință. Sunt aici pentru dumneavoastră.
— Așa să fie! decise pădurarul, simțindu-mi probabil sinceritatea din glas. Pentru că, trebuie să recunosc, omul mă înduioșase. Știam că-l voi avea ca interlocutor, cu toate că, probabil urma să mai introducă pastila cu moartea, pe care, la o adică o puteam șterge din material. Mă deranja doar faptul că alternam puțin ca stări, între fiorii mei și un patetism natural de care l-aș fi putut acuza, datorită pomenirii frecvente a acelui cuvânt. Îmi luasem în sfârșit un ton degajat, așteptând momentul în care bătrânul pădurar își va începe propriu-zis povestea.
— Te întrebi de ce vorbesc de moarte? mă ghici, tulburându-mă.
— Ca să fiu cu totul sincer: da. Curiozitatea stă în firea lucrurilor. Vă ascult cu plăcere.
— Așa e. Moartea vine întotdeauna cu plăcere.
Am înghițit în sec, privindu-mi pentru o clipă chipul în vitrina prăfuită din spatele noptierei. Era unul crispat și uimit. Total necunoscut mie.
— Copile, tu n-ai nici o vină, continuă, cu îngăduință.
Mă aflam, oarecum, în ceață, dar înțelesesem în sfârșit că bătrânului îi plăcea să-mi joace curiozitatea. Că interlocutorul meu îmi va dezvălui misterul, doar dacă el-însuși va dori acest lucru. Sau dacă va avea vreun interes să-mi spună povestea. Fapt care nu mai depindea de munca mea de jurnalist. Trebuia doar să aștept.
— M-a blestemat pădurea în care mă pierdusem cu ani în urmă. Muntele si codrii! Era în firea lucrurilor, așa cum spui tu, băiete. M-au blestemat, când le-am tăiat copacii…
— Spuneați ceva de cineva. O anume “ea”, am întors eu subiectul. O femeie, bănuiesc… încercam eu să-l ademenesc cu vorba, pentru că simțisem că omul ar fi putut să-mi spună tare multe și timpul se scurgea apăsător în odaia în care mă simțeam ca în interiorul unui copac.
— Femeie? Nu! zâmbi el câteva secunde, în timp ce-mi deschideam geanta cu reportofonul și agenda pentru notițe.
— Fiule, așa cum mă vezi, am fost pădurar la viața mea, mai mult decât bărbat la casă. Iar femeia vieții mele, mi-a fost nevasta. Ea m-a suportat cu toate câte le-am avut. Nu, nu. Nu de femeie voiesc eu să-ți spun. Nu!
Omul vorbea apăsat, abia sufla cuvintele cu o voce tabacică, hodorogită. Aveam în față un interlocutor dificil. Trebuia să am răbdare până la capăt.
— N-am povestit până acum despre ea. Poate mi-a fost prea greu. Sau poate că am fost eu prea egoist sau laș. Dar acum, mi-a sosit vremea. Și să mai știi tu… că nu eu am ctitorit râul acela, cum îi spuneți voi, purpuriu. Ci ea! Edna mea.
Bătrânul nu era senil, dimpotrivă. Îi citisem în cele două-trei replici o luciditate feroce dar și o adâncă frustrare. De aici încolo avea să-mi povestească totul. L-am lăsat să înceapă și într-adevăr, nu l-am mai oprit până la sfârșitul conversației, decât doar două-trei întrebări ajutătoare.
— Băiete, nu mai am nimic pe hârtie, despre ea. Totul a rămas aici, spuse, făcând un gest cu degetul arătător spre tâmplă. Atât cât mai vreau să-mi amintesc.
— Să începem atunci! Vă ascult!
— Mda… Poți să-mi duci departe povestea. S-o porți după tine până unde vrei tu. Doar să nu-mi dai nicăieri numele. Și așa mă știu pădurile de pe nu mai știu câte ținuturi.
— Fiți liniștit, voi păstra anonimatul!


Muntele și pădurea, înainte de a se naște râul.

Cu acordul său dat dintr-o singură privire ageră, mi-am pornit reportofonul și l-am lăsat pe bătrânul pădurar să-și spună în voie povestea.

— Trecuseră câțiva ani buni de când locuiam în Pădurea Platanilor. Mai precis la capătul ei, care se întindea spre creasta muntelui Malachit. Nu știu cum i-o mai fi spunând acum. Pe laturile dinspre Nord ale munților se aflau câteva peșteri explorate cândva demult de căutătorii de aur. Dar pustii, de-acum. Aproape de creste se întindeau stejari și mesteceni în sihle pe dealuri și nimeni nu se îngrijise de drumul forestier din munte, până să ne instalăm noi acolo. Bătrânii spuneau că nici un pădurar n-a rămas mulți ai prin zonă, din cauza tornadelor și a climei care se schimbă de la o săptămână la alta. “Și apoi tinerii nu mai iubesc natura!” aflasem tot de la bătrâni și așa părea a fi. Căci ei se dădeau pe lângă oraș, care-i înghițise în clădirile cele noi și confortabile.
Sătucul de la poale era animat de bătrâni. Din loc în loc se mai iveau câteva familii cu doi-trei copii, iar Urbetul de acum se întindea mai la Sud, nobil, intim și ușor rece. Cu acele clădiri de piatră umbrite de munți și construite de fruntașii ținutului. Dar liniștit și renumit pentru târgurile duminicale și făbricuța de locomotive cu abur. Ne obișnuiserăm cu locul. Eram stabiliți de câțiva ani buni. Aveam o mică fermă, iar copiii erau mai mult prin oraș decât pe acasă. Începuseră să meargă pe la școli, ba chiar le și plăceau fetele de-acum, și porneau la drum toată ziua cu motoreta sau cu bicicletele, hoinari, mai mult pe departe, decât pe-acasă. N-aveau ei grija pădurilor și nici nu mi-aș fi dorit una ca asta. Și apoi n-aveam nici noi grija lor, că erau buni, isteți și năzdrăvani. Sănătoși și drepți, ca vlăstarii de mesteacăn. Așa că o duceam binișor aici, în căbănuța din lemn, pe care soția mea și-o dorise din totdeauna, ca un adăpost liniștit pentru vremuri târzii. Ea purta mai tot timpul grijile casei, iar eu eram pe-afară, cu ferma și pădurea. Îmi lipsea uneori zgomotul orașului. Atunci porneam camioneta și treceam dealul, dincolo, în Urbet, sătucul sau micul orășel, cum îi zice acum, al doilea, de la poalele muntelui. Mai cumpăram provizii sau vindeam câte un cal sau câte-o vită, căci aveam de-acum o mulțime. Dar asta se întâmpla rar, de câteva ori în an. Ne obișnuiserăm și cu clima. Cunoșteam de departe semnele tornadelor. Ne construisem și un adăpost sub casă, iar locul unde ne stabilisem îmi părea cel mai bun pentru noi, din toată regiunea. Îl căutasem mult până să așez temeliile căsuței noastre din lemn.
Se spune că locul unde îți construiești casa trebuie să fie binecuvântat. Trebuie să știi că împrejurimile te vor pe tine acolo. Și pentru asta trebuie să te îndrepți în acele locuri numai cu gândul cel bun. Să fii în bună înțelegere până și cu aerul care te înconjoară. Să ți se binecuvânteze traiul, altfel pământul se va scutura, în timp, de casa ta. Sau lemnul din care-ți construiești locașul, să nu fie tăiat din copacii tineri pe care i-au sădit oamenii prin grădini. Adică lemn din arborii îndrăgiți de pe lângă case, căci omul și copacul sunt cei mai buni prieteni, se spune. Noaptea, arborele îi intră omului în suflet când visează, și-l învață cum să pătrundă tainele pământului cu rădăcinile. Apoi îi înălță prin lemnul său gândurile până sus, spre degetele sale din ramuri și frunze. Apoi până mai departe. Și apoi, acolo unde furnica, îl vede în fiecare noapte, printre muguri, pe Dumnezeu.
Știam multe povești de pădurar la vremea aceea și chiar întâmplări adevărate. Și pe undeva mai și credeam în ele, pe jumătate. Însă, pentru că și copiii m-au îndemnat și soția la fel, am ținut cont ca toate să fie în bună orânduială cu natura. Cu legendele și poveștile ei. Adică, să nu deranjăm muntele și pădurea, care trebuia să ne găzduiască în sânul ei, ca o mamă blândă. Iar eu, pădurarul așezat în acele locuri, să o apăr de toți dușmanii ei.
Semnele erau bune. Pădurea ne primise, doar eram oameni așezați, dar mai ales, animați de gândurile cele bune. Așa că de-a lungul a câtorva ani bunicei, am trăit în pace și bună-cuviință, acolo aproape de creasta muntelui, îngrijind și ocrotindu-i codrii. Mai sus de fermă, acolo spre stâncile albastre, cum le spuneau oamenii locului, era un luminiș cu șapte stejari bătrâni și lucernă proaspătă, în veci nepăscută de capre. Căci pădurea mea nu era o întindere prea mare, dar avea ciute, fazani, păsări de munte, iepuri, mistreți, vulpi, rozătoare de toate soiurile și câteva familii de urși pașnici. Și-apoi ne-am bucurat adeseori că locul căsuței noastre fusese bine ales. În zonă erau alunecări de teren, însă la noi, pe-o rază de aproximativ o milă, nu se mișcase nimic, niciodată. Ne adaptaserăm repede. Parcă acel loc era anume lăsat pe lume pentru noi, ca să trăim împreună, fericiți. Braconieri nu apăreau prin zonă, doar câțiva alpiniști mai suiau până spre stânci și opreau din când în când la noi, să mai ceară apă rece din fântână. Primăvara și toamna, sărmanii satelor, urcau să culeagă ciuperci pentru comerț. Ne știa tot ținutul ca “familia pădurarului”, iar dacă mai poposea cineva pe la noi, îi cinsteam ca pe oaspeți de onoare. Însă rar primeam vizite. Ce să mai spun, trăiam fericiți cu pădurea-mamă, pe care, cu dragoste o îngrijeam! Și care, cu dragoste ne primise!
Era un februarie cald și așteptam primăvara. Căci soarele ne dăduse semn că vrea să încălzească mai devreme vârful muntelui, unde aproape că nu se mai ivea nici o pată albă de zăpadă. Simțeam primăvara cotropindu-mă pe dinăuntru. Băteam pădurea cu pasul de dimineața până în miezul nopții, tăind ramurile uscate și curățind frunzele de toamna trecută de printre potecile mai umblate. În anul acela nu-mi mai stăpânisem pasul prin pădure. Și parcă tot mai mult din timp mi-l petreceam pe lângă platani și stejari, căutând verdele crud, printre arbori.
Într-o noapte, mă trezi de cu zorile în cap, un scâncet de animal, cum nu mai auzisem. Mi-am luat degrabă pușca, baioneta, lanterna cea puternică, cuțitul, o făclie și binoclul de vânătoare. Le-am îndesat în ruxac, cu mare grabă, să pornesc spre creastă. Când am pășit afară din casă, am auzit din nou acel strigăt, mai puternic de data aceasta. Soția și copiii dormeau dulce, așa că nu i-am trezit, ci am pornit degrabă către locul dinspre care auzisem țipătul. Știam că nu era prea aproape, pentru că noapte fiind, sunetele pătrund zările în liniște peste mile, până spre zări-departe. Și cunoșteam locurile de cum se împrăștie sunetele în ecou, chiar și noaptea. Am mers cale de-o poștă doar la călăuza lunii, și-a lanternei. Mă opream ici-colo, unde știam gropi sau stânci răzlețe, căci era un jumătate de februarie de-acum călduț și primitor, iar eu cunoșteam locurile, ca-n palmă. Când m-am apropiat de stâncile albastre, dincolo de peșteră, am auzit a treia oară sunetul. Cu mult mai puternic. Am ascultat o clipă, dar picioarele începuseră să-mi tremure din frica de-un animal necunoscut și turbat. Sau din frică de braconieri sau de răul pe care îl pot aduce pădurii mele. Pentru prima dată mă temusem de când trăiam în munte. Și asta, poate pentru că nu recunoșteam sunetele. Dar simțisem o pradă în acel glas, sau un animal suferind. Tulburat. Þipătul suna a jale, a durere, a pustiu și urât. Și așa trebuie să fi fost, căci învățasem deja că pădurea respectă și ea în timpul nopții, somnul viețuitoarelor. Iar lupi nu mai erau demult prin ținut, îi alungaseră furtunile din anii trecuți. Am stat nemișcat, ascuțindu-mi auzul, cu un deget pe lanternă și altul pe trăgaciul puștii. Tufișurile au început să se miște. Intuisem un prădător de noapte și un ierbivor în rană. Din peșteră mă priveau doi ochi fosforescenți, iar sunetul venea tocmai de acolo. Am făcut un pas lateral și în momentul următor, animalul a țâșnit de un metru și jumătate în sus, asupra mea. N-am stat pe gânduri nici o secundă. Instinctiv, am descărcat un glonte cu aer comprimat în el. Animalul s-a prăbușit tăcut, iar eu am reușit să mă apropii de peșteră. Am aprins lanterna, m-am apropiat și-am înmărmurit pe loc. Era un pui de cangur!


Edna, cangurul meu.

După aceste cuvinte bătrânul se opri și înghiți în sec de câteva ori, respirând sonor și reaprinzându-și tacticos, pipa. Mă îndemnă să-i torn vin dintr-o butelie mare într-o ulcică, ”vin făcut din via de pe casă” , mă rugă să beau și eu, abia apoi își continuă, fără să ezite, povestea.

— În prima clipă crezusem că e un iepure uriaș, sau un pui de căprioară, dar nu. Era chiar un pui de cangur, pe care-l rănisem ușor într-unul din membrele superioare. Priveam stupefiat. Puiul tremura din tot trupul. Când m-am aplecat spre el, a strâns încet din ochi, dându-și urechile pe spate. S-a întins ușor spre mine, mirosindu-mi hainele. A început să-mi lingă palma dreaptă. Încă mă dureau degetele care apăsaseră pe trăgaci. Și nu-mi venea să cred. Un pui cât un mieluț, cu blana udă, părăsit, abandonat, al nimănui, în vârful unui munte, aproape înzăpezit. “Al meu ești!”, i-am spus cu glas gâtuit de emoție, în șoaptă. Puiul tremura puțin, dar se lipea de piciorul meu. Nu se temea de mine. Era cum nu se poate mai blând. I-am privit rana din picior. Era superficială. Nu, nu se poate, visez, mi-am spus. Ce-am făcut să merit eu așa o bucurie? Vino la mine, puiule abandonat! Puiule mic! Al cui ești tu? Și Doamne, de unde mi-ai apărut aici? mă bucuram eu, pentru că nu văzusem cangur decât în copilărie, când venise circul la noi în oraș și atunci doar de la distanță, din ultimul rând al arenei. Iar pui de cangur, chiar nu întâlnisem niciodată pe meleagurile noastre. Am să te îngrijesc ca pe copilul meu! i-am spus, cu voce tare, întocmai ca unui copil. Ești bolnăvior sau numai singur și supărat? L-am șters de sânge pe lăbuță și l-am luat în brațe. L-am privit din toate unghiurile. I-am mișcat ușor membrele, gâtul, coada, căutându-i alte răni sau lovituri. La lumina lunii, numai ochii umezi îi scăpărau, uimitor. Mi s-a vârât imediat în haina de fâș, descheiată. Era o minune de la Dumnezeu! Un pui de cangur apărut, nici nu știu de unde, în pădurea mea. Căzut din cer, parcă. Un pui al meu, blând și singur pe lume. Un pui rănit ușor și supărat. Al meu ești! repetam râzând ca un nebun, învârtindu-mă într-o parte și-n cealaltă, de bucurie. Acum ești al meu pentru totdeauna! i-am promis eu, ascultându-i sau simțindu-i inima care-i bătea cu putere, în haina mea! În brațele mele! La pieptul meu!
L-am vârât în ruxac și-am coborât creasta, cu el în spate, abia atingând cu picioarele potecile. Alergând, sau aproape zburând, spre casă. Nu-mi dau seama câte luni să fi avut când l-am găsit, dar era încă sensibil și părea ușurel neajutorat, cu toate că putea să salte liber pe propriile-i picioare. Doar că-i lipsea încrederea în el, curajul de a se mișca în voie. Și era ușurel slăbit, speriat și nehrănit.
Nici nu știu cum și în cât timp am ajuns cu puiul la lemnărie, șopronul unde îmi mai pierdeam vremea uneori, sculptând în lemn. L-am pus pe-un morman de rumeguș, cu ruxac cu tot, lăsându-i loc să poată scoate capul afară. Puiul s-a liniștit și multă vreme de atunci încolo l-am hrănit cu lapte de capră, pe care l-a sorbit fără probleme, din primele clipe.
În dimineața aceea, soția mea împreună cu copiii trebuiau să plece pentru două săptămâni, în vizită la mama. Eu rămăsesem în șopron cu puiul, hrănindu-l, spălându-i rana și adormindu-l acolo, în ruxac. În zori, băiatul cel mare m-a strigat de câteva ori să-mi dea de știre că sunt gata de plecare. I-am îmbrățișat pe rând, fără să mai scot o vorbă.
— Unde-ai fost, tată? îmi amintesc și acum vocea lui tânără, atât de dragă mie.
— Am fost pe creastă. Mergeți cu bine! Și aveți grijă de mama! Mă descurc eu singur, fiți
fără teamă!
Nu le-am spus ce fel bucurie ascunsesem eu în lemnărie. Știam că pădurea nu e un lucru care să-i intereseze. Și nici nu-i obligasem niciodată să o iubească sau să devină și ei pădurari, dimpotrivă. Însă, familia mea îmi respecta munca și preocupările. Soția, adeseori mă asculta când îi povesteam despre arbori și animale, dar mă lăsa să cutreier potecile muntelui, de unul sigur. Așa că hotărâsem pe moment să nu le mai spun nimic.
În cele două săptămâni, aproape că l-am pus pe picioare. Ruxacul meu era chiar locul care i-a priit de minune. Și laptele de capră. Dar ce-i plăcea cel mai mult era când îl luam cu mine pe munte. Îl purtam în ruxac, în spate. Și prezența mea îi făcea bine. Dar și eu, drept să spun, când îl vedeam, uitam de toate grijile din lumea asta. De cum intram în șopron, puiul își ridica urechile și mă privea cu niște ochi umezi de catifea, cum nu mai văzusem eu vreodată. La scurt timp, urechile îi deveniseră din nou reci, botul umed, iar blana îi era de un cenușiu lucios, aproape albastru, cu mănuși maronii - așa-i spuneam blănii care se închidea la culoare în jurul membrelor și spre coadă. S-a adaptat ușor cu clima și cu hrana pădurii. Cu singurătatea, atunci când nu-i eram prin preajmă. După ce s-au întors ai mei, tot nu le-am spus de noul meu tovarăș. Și tot așa s-a întâmplat atunci: câte două săptămâni stăteau cu mine, acasă, iar în celelalte două, plecau la mama. Așa că eu rămâneam câte două săptămâni, zi și noapte cu ea. Cu Edna mea.
Uitasem să spun, puiul meu de cangur era o fetiță. Și nu știu, poate pentru că era femelă, avea acei ochi blânzi și umezi de catifea, sau așa era ea. Dar știu că în doar câteva zile după ce o găsisem, cangurul meu se atașase aproape nefiresc de mult, de mine. Poate pentru că-i lipsea mama. Sau familia ei de canguri, poate. Când ieșea din ruxac se împleticea în picioarele mele sau mi se suia în brațe, ca un copil, după cum, chiar eu o obișnuisem.
Am hrănit-o la început cu lapte de capră. I-am dat, în timp și vitamine. Aveam de la veterinar câteva rămase de peste iarnă, de când slăbiseră caprele. Apoi, când au dat frunzele și iarba, a început să mănânce fără să aleagă prea mult, tot ce găsea prin pădure. Dar numai din mâna mea. Așa că îi culegeam eu frunze, rămurele tinere și iarbă. Adaptarea cu pădurea a urmat firesc. Chiar mai bine decât m-aș fi așteptat, atunci când am găsit-o. Era un animal sănătos, însă privat de afecțiunea mamei. Pierdut de grupul de canguri unde se născuse, încă prea devreme. Așa că l-am luat să-l îngrijesc ca pe un copil al meu. I-am fost eu mamă și tată, prieten și tovarăș de joacă. Pentru că puiul meu, era un animal jucăuș, care mă provoca mereu. Mă veselea și-mi devenise cel mai bun tovarăș când ieșeam de veghe prin pădure. La început i-am spus Etna. Pentru că apăruse ca un vulcan în viața și-n sufletul meu. Izbucnise în mine odată cu apariția ei, un soi de energie pe care n-o mai stăpâneam. Prezența ei mă bulversa. Unii spun despre cangur, că ar fi un animal ciudat. E drept, și mie acest pui îmi păruse deosebit, încă de la început. Însă, doar pentru că era prea fragil și prea puternic, în același timp. Blând și trist, jucăuș și îndemânatic, liber pe tot muntele și totuși, cu voia lui, dependent, acest animal, pe cât era de vulnerabil, cam tot pe-atât era și de puternic. Aceasta fiind singura ei ciudățenie sau singurul lucru pe care nu mi-l explicam. Dar ea era cu totul a mea, ca un copil pe care nu dorești să-l împarți cu nimeni. Cu timpul, din Etna i-am spus Edna, după cum se pronunță, mai ușor. Edna, cangurul meu. Edna mea.
Vara aceea a venit din primele luni cu secetă, peste noi. Oamenii își cosiseră grădinile iar babele făceau descântece să vină ploaie. Își doreau fiecare un lac sau măcar un pârâu, din care să-și ude grădinile și lanurile ce se scuturaseră prin crăpături de pământ, încă înainte de vremea culesului. Numai muntele își păstra răcoarea și aduna norii din când în când în jurul lui, ca o plapumă de ozon, chiar și-n cele mai calde zile. Mie-mi plăcea să cutreier spre vârful muntelui încărcat și soția mă întreba adeseori: “Iar te-ai plimbat printre nori? Mi-ai adus ceva, de-acolo din cer, de sus?” Þi-am adus, ți-am adus: un pupic și-o floare-n plus”, o sărutam eu cu drag, aducându-i adeseori câte o floricică de pădure.
Două-trei tornade uscate se abătuseră tot atunci peste sătuc și mulți priveau spre munte încruntați, ca și cum pădurile mele ar fi avut vina secetei sau a vânturilor turbate. În fapt erau un fel de curenți de aer rece, veniți cu viteză mare dinspre ocean, care se izbiseră piept în piept cu fierbințeala uscată a pustei. Furie care se încăieră chiar aici, deasupra orașului, învârtind pe sus acoperișuri și smulgând crengile mai uscate ale copacilor, din împrejurimi.
Oamenii începuseră să-și vândă animalele. Atunci am început să le cumpăr caii. Mi-am construit grajduri mai mari și încetul cu încetul mi-am înmulțit herghelia. Unii săteni îmi propuseseră să-mi fac o stână și să mă ocup de oile împrejurimilor. Nu le-am dat un răspuns clar niciodată. Însă ei aveau să înțeleagă că nu și-au găsit omul bun de păstor. Și nu că nu m-aș fi descurcat cu oile, ci pentru că, în cele din urmă, ar fi fost o muncă lipsită de entuziasm și satisfacții.
Încet, încet ne apropiaserăm unul de altul, eu și cangurul meu, începând a ne cunoaște din ce în ce mai bine. O examinam de câte ori aveam ocazia, mai ales pe la începuturi. Și chiar nu-mi păru niciodată un animal ciudat, așa cum se spune. Doar singuratic și foarte sensibil. Poate picioarele și coada îi erau ceva mai deosebite, sau salturile ei. Căci da, salturile, trebuie să spun că mă fascinaseră întotdeauna la ea. Aveam impresia că poate să se înalțe sus de tot. Uneori chiar până peste casă. Doar că nu se întrecea foarte des în sărituri înalte. Însă, până la urmă, nici nu era ceva cu totul ieșit din comun. Și caprele munților saltă stâncile. Și dacă apuci să le vezi, nu ți se mai pare atât de ciudat felul în care se deplasează cangurii. Îmi amintesc, odată s-a speriat de nechezatul unuia dintre cai și mi-a sărit de pe loc, până în tavanul lemnăriei. Dar în scurt timp avea să se obișnuiască și cu împrejurimile, cu animalele, cabana și copiii, pentru că n-am putut să o ascund la infinit. Apoi cu obiceiurile noastre, cu motoreta și camionul. Cu tot ceea ce se înscria în traiul nostru de zi cu zi, Edna se acomodase. Și ea mă privea adeseori nemișcată, atunci când sculptam sau când cântam seara la chitară, la fluier sau la frunză. Ori când mă ocupam de pădure. De casă nu s-a apropiat niciodată. Cu toate că știa bine că noaptea mi-o petrec acolo. Eram convins că privește și pricepe mult mai mult decât îmi lasă mie de înțeles. Într-adevăr, atenția acestui animal era captată de multe ori, de mine, stăpânul sau tovarășul ei.
Odată cu Edna, întinerisem fără să simt. Aveam putere și elan de muncă. Străbăteam de două ori atâta drum cât făceam înainte. La început cu ea în spate, apoi cu ea pe lângă mine. Atunci când o purtam în ruxac, avea priveliștea muntelui lăsată în urmă. Rămânea cu pașii, locurile pe unde trecusem și nu imaginea care i s-ar fi arătat din față și pe care ar fi avut-o privind lumea din marsupiul mamei sale. Cu toate astea, nu s-a desprins niciodată din ruxacul în care o purtam, când o luam cu mine prin pădure. Acolo se simțea în siguranță. Iar mie îmi plăcea să o duc după mine peste tot și mai ales să o ocrotesc ca pe un pui ce-mi era. Odată cu mine a învățat să simtă deplasarea cu pasul omenesc. Iar salturile înalte, le făcea de multe ori când nu eram și eu prin preajmă. La început n-am băgat de seamă, apoi am înțeles că pentru ea diferența dintre mers și salt era una foarte mare. Adică pe ea o preocupa felul în care ne deplasăm, eu-omul și ea-cangurul. Sau diferența pasului față de salt.
Copiii au privit-o la început ca pe o ciudățenie sau ca pe “o păsărică de-a lui tata”, apoi au ignorat-o total. Pe soție nu părea să o intereseze, cum nu cred că o interesau nici celelalte animale ale noastre sau pădurea. O acceptase pe lângă noi. Deși, de multe ori o vedeam la fereastră privindu-mă în zare, în munca mea cu ferma sau cu pădurea, niciodată nu i-am știut gândurile, dacă ele ar fi fost potrivnice. Mă știa bine că nu-mi place dojana. Ea avea grija casei, a copiilor și a mea. În rest, Dumnezeu cu mila! Iar eu o iubeam pentru asta.
Îmi amintesc că într-una din săptămânile în care ai mei erau plecați, intrasem în lemnărie să sculptez câte ceva, dar aveam o durere groaznică de cap. Nici nu mă gândeam să cutreier pădurea, doar să stau puțin în șopron, să mă liniștesc de amețeală și durere de cap. Atunci Edna își pierdu răbdarea, luă ruxacul și mi-l puse în brațe, sărind spre ușa lemnăriei. Eu mi-am legat invers ruxacul, adică în față și am început să sar ca și ea pe două picioare. Edna se opri brusc, lăsându-mă pe mine să sar de unul singur. Am înțeles că nu-i plăcuse gestul meu. Am început să râd, gândindu-mă oare ce putea să-i treacă ei prin cap văzând ditamai omul sărind în două picioare, ca un prost? Și pe loc, toate durerile de cap îmi trecuseră. De atunci Edna mea n-a mai urcat în ruxac, ci venea pe picioarele ei, alături de mine, prin pădure. Când ne pregăteam de drumeții, îmi aducea ruxacul, iar eu îl purtam după mine, ca pe un marsupiu detașabil și gol. O dată cu mersul pe picioare, Edna avea să afle o altă perspectivă asupra muntelui, decât aceea pe care i-o oferiseră locurile lăsate în urmă, când privea din spatele meu, într-un mers omenesc.
În primăvara aceea primisem un număr mare de puieți de platan. Și căutasem un loc în care să-i sădesc. Trebuia să mă gândesc la un loc bun. Să-l caut pe hartă, să verific pământul, scorburile și vizuinile pădurilor. Să nu fie un teren uscat sau sterp, așa că mă pornisem din timp spre căutare. Edna mi-l găsise! Undeva sus, aproape de creastă, la marginea luminișului cu lucerna grasă. Și de-atunci am început să ne sădim împreună platanii.
Uneori ne opream amândoi să privim depărtările de acolo de sus, de pe creastă. Nicăieri nu văzusem ceruri mai frumoase ca aici, poposind cu Edna deasupra piscului nostru și mă gândeam că Dumnezeu mi le dăruie din când în când, pentru grija ce-o purtam pădurii. Aerul tare de munte și seninul ne umplea piepturile cu albastrul nemărginit și codrii, cu verdele viu și proaspăt. Cu gâtul întins și ochii de catifea, Edna privea și ea neclipind, peste păduri. Eram cei mai fericiți prieteni!
În scurt timp înțelesesem că în prezența mea, tovarășa mea de drumeții, nu-și dorea să fie un simplu cangur. Așa cum pentru copii, părinții sunt exemple, pentru ea, reprezentam un model de comportament. Mă privea adeseori și fără să mă imite neapărat, simțisem că ea și-ar fi dorit să fie ca mine. Înțelesesem și de ce. Încerca să comunice cu mine. Ar fi vrut ca noi doi să fim croiți din aceeași specie. Dar ce mi s-a părut curios întotdeauna, a fost că Edna nu și-ar fi dorit ca eu să fiu un cangur. Ci ea să fie un om. Poate prietenul meu, poate copilul meu sau poate, doar pentru a-mi fi mai aproape, însăși femeia mea. Sau toate trei la un loc. Nu știu cum percep animalele noțiunea de familie. A trecut ceva timp până mi-am dat seama că ea se codea să facă salturi înalte în fața mea. Și asta se întâmpla, pentru că Edna ar fi vrut să umble. Până când i-am arătat că un cangur trebuie să sară și că mie îmi face plăcere să o văd comportându-se ca un cangur sănătos, și adevărat. Era mărișoară deja, când am prins-o cu putere de membrele superioare și am început să salt în sus cu ea împreună, atât cât m-au ținut picioarele. La câteva secunde aveam să învăț ce înseamnă să te desprinzi de sol, în salturi uriașe. Să te înalți și să cobori, jucându-ne doar noi doi împreună, de-a aerul și pământul, ca un om și un cangur sau ca un cangur și un om.
Vestea se răspândi repede. În câteva luni tot ținutul aflase de “cangurul pădurarului”. Vara trecu teribil de repede și Edna se înălță cam cu un metru în plus și se împlini, rămânând la fel de jucăușă și hazlie ca odinioară. Se hrănea singură, mai mult chiar, îmi aducea și mie frunze și fructe sălbatice de pe creastă. Fără să-mi fi dorit dinadins acest lucru, petreceam tot mai mult timp împreună. Și parcă nu ne mai săturam unul de altul. Acest animal mă amuza teribil. Parcă Dumnezeu mi l-ar fi trimis acolo în pădure, doar pentru mine. Pentru că, într-adevăr ea nu trăia decât pentru mine și pentru a-mi veseli zilele, pe munte. Doar că eu, pe lângă ea, mai aveam și familia pe care o iubeam nespus. Familia ei eram doar eu, atunci când stăteam împreună. Și chiar și când nu-i eram prin preajmă, ea se preocupa mereu să culeagă câte ceva pentru mine, eu, prietenul ei, părintele ei, familia sa. Aproape zilnic sădeam câte un pui de platan sau chiar doi, împreună. Devenise deja un obicei, aproape ca un ritual. Eu alegeam locul, ea săpa groapa. Eu sădeam copacul, ea astupa rădăcinile. Am fi putut sădi mai mulți deodată, însă nouă ne plăcea să păstrăm ritualul pe care, cu mare plăcere îl respectam, din două în două săptămâni, atunci când umblam aproape tot timpul prin pădure, împreună. Cu ochii umezi, cu năsucul rece și blănița lucind, cu botul ei de ierbivor blând, trupu-i robust și cu blândețea-i vulnerabilă, în singurătatea și felul ei unic de a se comporta, Edna părea cel mai sensibil animal pe care îl stăpâneam. Sau cea mai sensibilă ființă din câte întâlnisem. Știind-o astfel, n-aș fi suportat ca cineva să-i facă vreun rău, vreodată. De cum ieșeam din casă, eram nedespărțiți. Chiar și când mă îngrijeam de celelalte animale, Edna venea cu mine. Mă urmărea în timp ce le hrăneam sau le curățam grajdurile. Cu vitele și caprele se înțelegea bine sau binișor. Caii însă, simțisem din prima clipă că pentru ea reprezentau o problemă. Pe cai nu i-a plăcut, de la bun început. Și unii dintre ei nechezau și dădeau din copite, când Edna se apropia în salturi mici, de ei. Dar caii, erau slăbiciunea mea și Edna simțise asta.
Toamna coborâse blajin și arămiu peste pădurile mele și-ale ei de-acum, iar noi devenisem de nedespărțit. Începusem să dorm în lemnărie. Îmi amintesc, prima dată când m-a supărat eram pe una din cele mai înalte creste. Mai precis, pe stâncile albastre. Ne cunoșteam deja destul de bine și mai ales, ne intuiam mișcările, așa încât amândoi, cam în aceeași clipă, am zărit o floare de colț minunată, la poalele unei stânci acoperită cu mușchi. Edna s-a apropiat de stâncă adulmecând. Atunci am strigat la ea cu toată puterea, lovind-o cu un toiag peste spate. M-am aplecat, am rupt floarea, încercând să o smulg cu rădăcini cu tot și să i-o duc soției. Voiam să-i fac o surpriză. Un gest simbolic. Edna m-a privit cu ochii ei de catifea, mai umezi ca de obicei, urmându-mă fără să mai facă tumbe, în drumul spre casă. Am răsădit floricica în grădină, dar n-avea să trăiască acolo. A doua zi m-am trezit cu 7 flori de colț, cu un morman de castane și alune sălbatice, cu mere pădurețe, crenguțe de păducel și cătină, ferigi, ghinde și lucernă. Și câteva flori de munte, adunate grămadă în spatele casei. I-am întrebat pe ai mei dacă știu ceva despre acea grămăjoară și în scurt timp înțelesesem că Edna mi le-a adus din pădure, fără să fi aflat vreodată de ce. Sau care ar fi fost scopul să mi le dăruiască. Soția s-a bucurat, însă eu turbasem de furie, pentru că nu-i culesesem chiar eu, cu mâinile mele, acele flori rare. Aproape o săptămână nici măcar n-am privit-o pe Edna și nu i-am adresat nici o vorbă, măcar. Pentru că eu vorbeam cu Edna și ea înțelegea deja multe cuvinte. Probabil mă apucaseră pe moment niște orgolii nebunești de bărbat tânăr și egoist. Căci mă înfuriase cumplit acel gest al ei. Acum când mă gândesc că ea mi-a dăruit hrană și toate acele provizii și flori, fără să știu de ce, doar ca să-mi facă mie o bucurie, mi se pare o minune, un gest rar întâlnit la un animal tot atât de rar. Un biet cangur singuratic. Acum îmi pare rău că m-am purtat astfel cu ea, dar așa simțisem în acele momente. Și mai îmi pare rău, pentru că Edna suferea în tăcere, căci era cu adevărat un animal sensibil.
Tot în acea toamnă, veni de departe din Sud și se instală în oraș un medic veterinar, un prieten de-al meu care lucrase înainte la grădina zoologică de la “Cascade”. «Am auzit că ai un cangur femelă, îmi spuse. Eu îl am pe cangurul circului ambulant. E la mine acum. Mi l-au lăsat pentru că nu mai era eficient, adică nu mai răspundea comenzilor date de dresori. Mai precis, animalul nu mai era o sursă de bani pentru circari. Hai să-i împerechem, să populăm ținutul cu “macropodos”, ce zici? Și apoi să știi tu că și ei ca și oamenii, au nevoie să se împerecheze, din când în când, adică așa e sănătos.» Nu mi se păru o idee bună, dar medicul insistă atât de mult până când mă convinse că Edna mea ar avea nevoie de compania unui mascul. I-am lăsat-o. Am urcat-o în camionetă și am dus-o la Kin (un cangur slab, astenic și brun; lipsit de viață, apatic, dar bine dresat). După ce au băgat-o în cușca lui Kin, am plecat pe fugă, să nu-mi simtă lipsa. După trei zile mi-au adus-o într-o remorcă și mi-au trântit-o, aproape inconștientă, în mijlocul curții, legată la bot și la picioare. Băiatului meu celui mic i-au dat lacrimile, crezând că e moartă. “Să-ți iei cangurul nenorocit și sălbatic și să ți-l educi înainte de a-l lăsa în contact cu oamenii! Blestemata! De cum s-a apropiat Kin de ea, a început să sară cu picioarele izbind în ușă, de se zguduiau toate cuștile. Apoi, cu toată puterea l-a pocnit pe Kin cu picioroangele ei mari, în cap. Și ăsta a stat ca un bleg să-l bată nenorocita asta feroce. A început să-l muște și să-l lovească, de era să mi-l omoare. Apoi n-am putut să o mutăm în cealaltă cușcă. Sărea și scotea niște sunete, cum rar mi-a fost dat să aud. O fiară sălbatică și periculoasă! N-a vrut să mănânce nimic. Numai că nu scotea flăcări pe nas. Þipa și se izbea atât de urât, încât colegul meu a crezut că e turbată. E un animal periculos și sălbatic. Să ți-l iei și să-l ții departe de oameni și de alte animale dacă vrei să ai bună înțelegere în zonă. L-am tranchilizat, altfel nu se mai putea cu el.” E o femelă, i-am spus. “E un monstru!” mi-a răspuns, trântind-o pe fânul din fața casei, legată cu funii groase, cu blana încâlcită în noroi și cu răni pe pulpe și pe piept. Mi s-a sfâșiat inima. Poate pentru că mă simțeam vinovat. N-ar fi trebuit să o las singură. Cred că de aici începuse totul. Adică, de la lipsa mea. Am spălat-o cu apă călduță, i-am dezlegat legăturile și am vegheat-o până și-a deschis ochii. Cu privirea ei de catifea și-a lăsat urechile pe spate și m-a privit speriată, de frica pedepsei. N-am lovit-o atunci, pentru că-mi fusese dragă și poate mă apucase puțin mila de cât de amărâtă mi-o adusese medicul. Dar mă supărase prea tare, ceea ce aflasem despre ea. Mă făcuse de rușine. Și peste aproape două săptămâni, i-am arătat eu ce înseamnă furie.
Caii se înmulțiseră și prinsesem un dor nebunesc de călărit. Primisem în dar o iapă frumoasă, maronie, pe care o botezasem “Fortuna”. Iapa tânără era zglobie și avea un dor de ducă, de neoprit. Am dat târcoale grajdului o bucată de vreme cu știuleți de porumb și cuburi de zahăr, pentru ea. Voiam neapărat să alerg cu ea prin poieni. Era iarnă și Edna se îmbolnăvise. Nu mă mai ocupasem de ceva vreme de ea. Fortuna se dădea după mine pe zi ce trecea. I-am pus șaua și urma să o încalec. De ieșit nu mai ieșisem pe creastă de câteva săptămâni și în lemnărie îi lăsasem patru grămezi bune de fân, să aibă hrană pentru o vreme. Edna nu-mi mai apărea în față și parcă mă bucuram. Sau poate nu mă bucura lipsa ei, ci nu-mi mai păsa dacă apare sau nu. Petrecusem prea mult timp împreună și n-o mai vroiam alături. Iar rușinea pe care mi-o aduse cu masculul de cangur, mă îndepărtase mult de ea. Nici nu simțisem că e bolnavă. Într-o vineri, când în sfârșit Fortuna era pregătită de alergat, am înșeuat-o, m-am suit în spinarea ei și am pornit la galop. Călăream și eram fericit. Un animal frumos și supus. Când m-am îndepărtat de casă, Edna mi-a sărit în cale, dintre tufișuri, vârându-se printre picioarele calului. Atunci am simțit cea mai mare furie. Calul începu să o izbească printre copite, iar ea nici măcar nu riposta. Biciul meu șuieră în aer și se opri de câteva ori pe trupul Ednei. Capătul sforii se agățase într-o sârmă groasă, apoi o lovi cu putere și pielea îi pușcă, țâșnindu-i șiroaie de sânge de pe piept, labe și de sub ochiul stâng. Atunci am auzit din nou acel țipăt ciudat, care mă trezi din somn când, de pui, o găsisem în peșteră. Un strigăt sfâșietor și cumplit. Edna căzu la pământ. Dar nu m-am oprit. Am călărit-o pe Fortuna prin poiană cu gândul că în sfârșit o pedepsisem pe Edna, pentru rușinea pe care mi-o făcuse cu masculul de cangur. De fapt, cam de atunci, n-am mai vrut să știu de ea.



Anul acela era blestemat.


După agerimea în care bătrânul pădurar povestise și gesticulase din când în când, l-am simțit capabil să vină și să participe la sărbătoarea semicentenarului. Adică, cu toate că era un om în vârstă, trebuie să fi avut acum în jur de o sută de ani, sau poate și mai mult, părea apt pentru a face o călătorie și a participa la eveniment. Până în acest moment fusese plin de viață și de putere de a povesti. Simțisem în vorbele lui patos și viață. De parcă altcineva îmi povestise până acum și nu acel bătrân țintuit în balansoar. Dar, pe măsură ce povestea, gesturile lui și ceea ce confesa după câteva zeci de ani în care ținuse totul pe dinăuntru, acum îl copleșiseră, parcă. Încet, încet deveni sleit de puteri și parcă, de viață. Povestind despre blestem, i se înroși chipul. Oasele feței îi ieșiseră în evidență, pielea parcă i se uscase pe chipul ridat, iar mâinile îi tremurau, livide peste balansoar. L-am întrebat dacă se simte rău sau e obosit, pentru că transformarea mă speriase, dar mi-a răspuns negativ, insistând apăsat, să-mi spună în continuare povestea râului. Între timp, afară se întunecase și aerul devenise din ce în ce mai umed.

— Iapa cea iute mă făcu să-mi uit pentru moment plimbările prin pădure cu Edna. Și nu numai atât. Prinsesem o ură sau o ciudă inexplicabilă față de ea. Sentimente care mă făceau să nu-i mai doresc compania. N-am mai intrat în lemnărie deloc, iar ea își găsise un loc în care stătea singură, în pădure. Un drumeț mi-a spus că zărise un animal ciudat, dormind aproape de luminiș, printre puieții de platan. Uitasem de ei și de ea. Sau nu uitasem neapărat, însă îmi doream cu tot dinadinsul să uit. Am îmblânzit apoi o altă iapă și apoi alta și tot așa, călărind cu ele pe oriunde, doar ca să nu-mi întâlnesc cangurul, pe care aproape că-l uram, de-acum. Uneori îmi aminteam cum dimineața, îmi aducea pălăria din șopron în fața casei sau cum se învelea în haina mea impermeabilă, sărind de colo, colo. Cum făcea tumbe, culegând fructe de pădure. Cum își împărțea cu mine hrana, cum mă aștepta când intram în șopron întinzându-mi pălăria sau lăbuța, în semn de salut. Și atunci călăream.
Era iarnă de-a binelea cu zăpadă și viscol. Anul acela era blestemat. Un val de căldură pornise o avalanșă dinspre peșteri pe unul dintre munți, tulburând vizuinele pădurii și măturând o latură a muntelui de omăt. Edna nu mai apăruse de o bună bucată de vreme. Într-o zi, după ce aflasem că ea doarme printre platanii tineri, în viscol, am căutat-o. Era fierbinte, așezată într-o rână, pe o movilă de pământ, tremurând toată. Fusese bolnavă în ultimele săptămâni, sau chiar din lunile de iarnă încoace. Iar mie nici nu-mi trecuse prin cap să o caut. Rănile biciului meu încă nu-i erau închise. Am dus-o în lemnărie. Știam de la prietenul meu, medicul veterinar, că dacă își întinde picioarele și își dă capul pe spate, nu e semn bun. Mai știam că aceste animale, deși singuratice, suferă dacă le desparți de părinți sau dacă se pierd de frații, ori familie. Era slăbită și bolnavă. N-am reușit să o hrănesc. Câteva zile am ținut-o în șopron și am încercat să stau mai mult timp cu ea. Începuse ușurel să mănânce câte ceva, din mâinile mele. Prezenta mea îi făcea bine. O întrema rapid. Starea în care o găsisem îmi dădea ceva emoții. A început ușurel să se ridice. Atunci am hrănit-o cu provizii bune, să se înzdrăvenească. Răcise, era subnutrită și foarte tristă. Medicul îmi spusese mai demult că puii de cangur plâng ca și copiii, însă fără glas. Că li se umezesc ochii și nasul. L-am contrazis de multe ori, căci dacă ar fi fost așa, ar fi însemnat că Edna mea ar fi plâns aproape mereu. Nu, Edna nu plânge, sau cel puțin, nu din cauza mea, îmi spuneam mereu, refuzând să cred ca i-am făcut cel mai mic rău vreodată. Că era tristă, da, asta se observa de la distanță. Dar n-am vrut să cred nici o clipă că Edna plângea ca un copil. M-am mirat cum de refuzase înainte să mănânce. Doar avea provizii și știa de unde să se hrănească. Medicul m-a sfătuit să o las să doarmă acolo în șopron, până dau căldurile. Eram din nou, amândoi în lemnărie, însă ceva se modificase. Am încercat să comunicăm, examinându-ne gesturile. Cred că amândoi am fi vrut ca totul să decurgă cu bine. I-am adresat două cuvinte pe care le știa, cu un ton ridicat. Ea și-a lăsat urechile pe spate și s-a așezat la picioarele mele. Era un fel de a se căi, probabil. Nu știu. Poate și eu ar fi trebuit să-i fi arătat într-un fel că-mi pare rău pentru ce-i făcusem. Doar o lăsasem în frig de înghețase acolo sus, lângă platani. Plină de răni, singură și bolnavă. Însă, îmi era imposibil. Și-mi era dificil să-i intuiesc suferința.
În scurt timp Edna părea că se înzdrăvenise. Doar că nu-i mai lucea blana și nu mai făcea tumbe, când intra și ieșea din lemnărie. Privirea ei era încă tulbure și nu-i cunoșteam durerea. Parcă uneori îmi era dor de noi prin pădure, de ea, aceea veselă, sus pe creastă. Atunci intram în casă și mă ocupam de copiii, sau mergeam în grajdurile hergheliei. Simțeam că ar fi trebuit ca totul să decurgă cu bine, doar mă întorsesem oarecum, către ea. E adevărat, continuam să mă ocup de cai, aproape zilnic, însă îi oferisem un loc pentru adăpost și asta ar fi trebuit să o mulțumească, îmi spuneam. După ce și-a revenit pe picioarele ei, m-a dus drept în grajdul cailor. Niciodată nu mai intrase acolo. De cum o simțiră, caii începură să necheze și să se zbată în boxe. Ea se opri la Fortuna, care bătea din copite suflând puternic pe nări. Se așeză în fața ei. Le-am privit pe amândouă. O iapă frumoasă și-o femelă de cangur singuratică. Eram stăpânul lor. Și eram derutat. Fortuna rupse boxa, sări peste noi și se pierdu în pădure. Edna încremeni în fața ei. Atunci m-am înfuriat cum nu se poate și-am alungat cangurul de lângă mine. Am luat biciul și-am început să-l învârt în aer. Am închis toate porțile, am alungat-o aruncând cu pietroaie după ea. Am închis lemnăria, grajdul, șoproanele, țarcurile și-am strigat să mă audă tot muntele și toți codri. Să dispară pentru totdeauna din viața mea!
Trecuse și martie, iar aprilie era pe la mijloc. Dădea primăvara și de acum nu-mi mai păsa dacă va mânca ceva sau nu. O clipă îmi amintisem de anul dinainte când îi prinsesem în blăniță ghiocei. “Să nu te mai văd!” îi strigasem cu toată puterea și într-adevăr îmi doream să n-o mai văd niciodată. Erau cuvintele care ieșiseră cu putere din mine iar acum le absorbisem înapoi, reîntorcându-se toate în mine, parcă și mai adânc, tulburând pe dinăuntru, toată ființa mea. De cum ieșisem din grajd, afară se întunecă brusc ca și în zilele cu eclipsă de soare. Am și simțit un miros puternic de ploaie, căci norii stăteau să se adune, cenușii, peste munte. Întunericul vestea o furtună puternică. Prima din acest an. Edna dispăruse pe poteci, spre creastă. Am intrat în casă și mi-am pregătit familia pentru adăpost, în caz de tornadă. S-au ascuns câteva ore acolo. Eu am privit ploaia de la fereastră. O tornadă adevărată nu avea să vină, dar furtuna se dezlănțuia prin păduri, cu furie. Abia spre noapte târziu, ropotul dădu semne a se potoli. Copiii și soția adormiseră toți trei în dormitor, iar eu priveam prin ploaie pădurea și muntele, șoptind în fierbere cuvintele pe care le strigasem în seara aceea. Într-un târziu, ploaia se opri. Eu tremuram, din cap până în tălpi, cu dinții strânși, scrâșnind din când în când și transpirând din tot trupul. Am stat câteva ore apoi, privind cum pământul absoarbe și curge apa la vale și cum ramurile se scutură de picurii grei. Dar cerul nu devenise senin. Și eu, cu-atât mai puțin. Mi-am luat ruxacul și-am pornit spre creastă. Drumul era alunecos și noaptea părea mai adâncă decât în alte dăți. Am trecut prin luminiș și printre puieții de platan. Erau de-acum o mică pădure a noastră, prin care ea mă fugărise adeseori și-și făcuse ascunzători, din loc în loc. Am trecut printre cei o sută și aproape șapte zeci de copăcei, dar nu era aici. M-am îndreptat spre stânci. Am găsit-o în peșteră, dormind. Am luminat-o cu lanterna. În jurul ei erau câteva mâini bune de ghiocei și toporași. Dar și pălăria mea cea veche, adusă de ea, acolo. Edna mă simțise. “Să nu te mai văd!” îmi zbârnâia prin toată ființa. Cu mâna stângă am prins-o de gât și ea s-a întins spre mine. Eram în spatele ei fără să fiu în stare să-i mai privesc ochii de catifea. În dreapta îmi scrâșnise cuțitul, de câteva ori, încordat cu putere. “Să nu te mai văd!” îmi dicta vocea din mine, iar Edna lovi cu putere pământul umed al peșterii, în ultimele-i zbateri. Mâinile și fața îmi erau ude. Și capul și hainele. Alunecam la vale. Simțeam pământul cum îmi fugea de sub picioare. Alunecam ud și plin de noroi. M-am îndepărtat de acel loc din care ieși un jet gros de apă. Am fugit cât m-au ținut picioarele. M-am cățărat în sus pe stânci, spre partea cealaltă a crestei. Am privit câteva clipe. Apa curgea la vale ca un izvor întunecat. M-am îndreptat spre platanii dinspre partea cealaltă a crestei. Ultimii sădiți. Cu vocea după mine. “Să nu te mai văd!”, alergam peste stânci. Norii se apropiară de munte. Tuna. Am dat să smulg copacii din pământul umed. Nici vorbă să iasă. Am scos toporul și am început să-i dobor. Unul câte unul. Așa cum îi sădisem. Privirea ei parcă se reflecta printre crengi, printre frunzele umede și-mi tulbura mințile. “Să nu te mai văd!”, strigam spre cerul plin de fulgere. “Să nu te mai văd!”, doboram copacii unul câte unul. Jos spre vale, apele se învolburau și vuietul lor aprindea furii adânci în mine. “Să nu te mai văd!”, tuna din înalt. Câteva crengi se răsturnară în tumbe și eu strigam către ceruri, iar muntele îmi răspundea în ecou, prin furtună: “Să nuu te mai văăăd!”, “Să nu te mai văd!”
Anul acela era blestemat. Și inima, dar și mințile mele fuseseră la fel de nenorocite. Zdrobisem toți puieții. În oraș, clopotele începuseră să bată de cu zorile vestind o furtună, un vuiet sau izvorul de munte care dăduse buzna prin ogrăzile gospodarilor. A țâșnit cu putere, a inundat drumul forestier și s-a coborât la vale, ca un șiroi puternic de sânge, pe trupul rănit al muntelui. Până la cabană ploaia mă spălă de roșu și de negru. De pământ răscolit și de furie. M-am strecurat în pat lângă ai mei și-am dormit dus, câteva ore. Am visat o călătorie lungă ca un râu. Am visat glasul muntelui șoptindu-mi să plec din inima lui. Pădurea, blestemându-mă și scuturându-se de cabana noastră. Pe Edna, alături de herghelie, șoptindu-mi cu glas limpede, de femeie, să nu o alung de lângă mine. Privindu-mă din altă viață, cu ochii ei umezi, plângând. Cerându-mi iertare pentru ceva ce nu făcuse. Rugându-mă să nu o ucid. Răsărindu-mi pretutindeni ochii ei pe care n-am vrut să-i mai privesc, printre copaci, în apa din fântână, în preșul din fața casei, în așternuturi, în visul pe care n-am reușit să-l sfârșesc și pe care, chiar și tu ai să-l porți noapte de noapte după tine, până când vei spune cuiva povestea mea. Am mai visat platanii, crescând ca niște brațe uriașe din pământ, înălțându-se către cer, să-l cuprindă. Muntele strigând cuvintele mele: “Să nu te mai văd!”, “Să nu te mai văd!” Pe tine te-am visat, intrând pe sub clopot, în interiorul unui copac, în care urma să trăiesc. Mi-am visat viața până în ziua de azi, curgând ca un râu printre orașe. Oprindu-se aici, la Cascade. Și visat râul, care n-ar fi trebuit să se numească altfel, decât Edna.


Așteptând sfârșitul poveștii.

Aflasem istoria așa cum se întâmplase. Era noapte deja și afară începu o ploaie și un vânt puternic, care șuiera pe la ferestre. O clipă mă tentase să-l rog pe bătrân să mă găzduiască peste noapte la el, pentru că ropotul și vijelia se întețiseră puternic. Spre uimirea mea, pădurarul nu-și încheie aici povestea, ci îmi făcu semn dintr-o privire să rămân până la sfârșitul ei. Mi-am schimbat caseta în reportofon și l-am pornit la rugămintea sa.

— În scurt timp am vândut totul și-am plecat din munte. Oamenii sunt de multe feluri, chiar și printre locuitorii Urbetului. Unii s-au bucurat de curgerea izvorului prin sat și apoi prin oraș, alții și-au zidit obstacole. Izvorul a devenit curând pârâu și apoi, la fel de repede, un râu volburos, care se îndrepta spre Sud, chiar până aici, curgând apoi în lac. Oamenii și nici chiar familia mea nu bănuiseră ce s-a întâmplat cu adevărat în noaptea aceea, în munte. Un băiat îmi văzuse lumina lanternei sus, aproape de creastă, în noapte și în felul acesta, toată lumea bănui că eu sunt ctitorul râului. Cel care l-a pornit din munte, de sus de pe creastă. Zorile se arătară cu un cer roșu spre răsărit, după furtună, iar trupul Ednei fusese dus până departe prin sat și prin oraș și apoi mai încolo, pe firul râului. O femeie îmi văzu pălăria plutind și se temuse ca nu cumva să mă fi înecat în volbura apelor. “Râul Purpuriu” îl numise clopotarul din vârful turlei, când îl vestise în oraș. Ciuntirea platanilor a fost pusă în seama furtunii, fără a bănui cineva că nu natura fusese dușmanul pădurilor, ci omul primit în sânul ei. De Edna, nimeni nu m-a mai întrebat nimic. Nici familia mea, niciodată. Pentru că toți știau cât de dragă mi-a fost și ce tovarăși nedespărțiți eram prin păduri. Cu toții mă compătimeau pentru ea. Nimeni n-a mai îndrăznit să-mi amintească de Edna, ca nu cumva să-mi răscolească durerea pierderii ei. Mai mult chiar, nimeni nu m-ar fi bănuit pe mine. Și apoi chiar dacă m-ar fi descoperit cineva, eu n-aveam ce socoteală să dau nimănui. Așa gândisem atunci. Pentru că nu ucisesem un om, ci un animal, al nimănui sau al meu. Iar Edna nu avea pe nimeni care să mă tragă la răspundere pentru ceea ce îi făcusem. Decât pe mine. Prietenul ei.
Oamenii s-au bucurat de râu, căci veri întregi suferiseră de-o secetă care le scăzu recoltele. Acum sărbătoresc nașterea lui. A unui râu purpuriu, care ar fi trebuit să se numească: Edna. Locuitorii din Urbet sărbătoresc și anul acela blestemat, în care Edna mea suferise de boală și abandon. Anul în care am pierdut-o și m-am pierdut de ea, nimicind aproape o pădure întreagă de platani puieți. Într-o singură noapte. Când muntele și codrii aveau să mă blesteme. Căci suflare de om nu m-a știut, în noaptea aceea, decât norii, pădurea și creasta.
Am plecat cu tot cu familie către Sud. N-am mai locuit în păduri ci uneori pe lângă ele. Pe dealuri apoi, orășele și pe câmpii. Am ținut ferme și cai. Am avut sute de animale, dar nici unul nu mi-a amintit de Edna. Povestea ei o închisesem cu toate lacătele din lumea asta, undeva adânc în mine. Și chiar o crezusem uitată, demult. Copiii și-au găsit repede rostul pe la casele lor, iar soția m-a fericit fiindu-mi alături. Dar n-a trăit o veșnicie.
Poate un fel de blestem a fost și chemarea pământului. Căci de cum am plecat cu familia din Urbet, ne-am mutat mereu în Sud, urmând parcă drumul acestui râu. Acum locuiesc de câțiva ani singur pe lume, la Cascade. Locul unde apele se opresc în lac. Văzându-mă atât de pustiu, nu mai speram să-și mai amintească cineva că eu fusesem pădurar în Urbet. Și nu mai speram nici măcar că moartea își va aminti că mai are un bătrân de dus și-mi va intra pe ușă sub chip de tânăr ascultător al poveștii, pierdute cu zecile de ani în mine. Era să cred că mă uitase, pe pământ.
Să știi că nu dormeam când ai pătruns. Te așteptam. Și să mai ții minte de la mine, un om bătrân, că nu există durere mai mare și zbatere mai adâncă decât cea a conștiinței. A poveștilor nefericite ascunse adânc în tine. Era firesc să iasă totul la suprafață. Acum, abia, îmi este îngăduit să plec. Am trăit oarecum bine, alături de familia mea. Numai pădurea nu mi-a mai fost aproape, dar vine acum după mine, să mă îngroape în sânul ei. Să nu-ți pară rău că mi-ai intrat pe ușă! Tu mi-ai adus liniștea. În câteva clipe vei simți glasul pădurii, al râului care îți va spune sfârșitul. Acum du-te sănătos cu povestea și dă-i drumul prin hârtii, peste hotare! O auzi? Se apropie în grabă. E foarte aproape. Vine după mine. E aici! I-am auzit glasul și ecoul muntelui încă din zorii zilei. Ea vine cu sfârșitul. Căci, cine să cunoască mai bine pădurea decât pădurarul ei? Și apele, decât ctitorul lor? Dumnezeu sau om, om sau Dumnezeu. Haide, ieși chiar acum! Nu mai sta nici o clipă! Du-te cu povestea în depărtări și să nu te mai întorci aici, niciodată!
Afară se auzea un vuiet înfiorător. M-am apropiat de bătrân și i-am atins mâna. Era rece și țeapănă. Plecase parcă, cu mult înainte de ultimele clipe în care îmi vorbise. Ochelarii fumurii îi alunecaseră spre nas. I-am privit în sfârșit ochii, doar câteva secunde, pentru prima și ultima oară. Erau umezi și adânci ca o pădure bătrână, înnoptată. I-am închis pleoapele și casa începu să se clatine. Sunetele țiuiau tot mai puternic. Am ieșit cu dangătul pătrunzător de clopot, din ușă și cu huruitul asurzitor al furtunii dinspre miazănoapte. Am fugit cât m-au ținut picioarele, ascunzându-mi sub haine povestea. O clipă, m-am întors privind spre casă. Un puhoi uriaș o răsturnă în câteva secunde, pornind la vale, către Cascade. Am trecut dealul fugind spre șosea. Când am privit din nou spre locul casei, nu mai era acolo nici un fel de urmă din ea. De aici de pe deal observasem mai bine că puhoiul nu era altceva decât un braț desprins din râu, care-și făcuse drum tocmai peste casa bătrânului pădurar, coborând cu el la vale spre Cascade. Brațul pădurarului.

Edna sau istoria unei legende la sfârșit.

Povestea întreagă cu sfârșitul ei, pe care nu mi l-a spus nimeni altul decât însuși Râul Purpuriu, (așa cum l-am numit noi până în ziua de astăzi), dragi cetățeni ai orașului Urbet, m-a tulburat, prin felul în care mi-a fost transmisă. Am

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!