agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2117 .



Primavara anului 1944
proză [ ]
proza

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Maca ]

2009-04-10  |     | 






-“ Ați auzit? A cântat găina cu gâtul gol , cucurigu,…e semn rău.” a spus mama, care pe lângă asta știa mai multe despre evenimentele ce se petreceau. Se șușotea sau se spunea în vorbe clare, dar care nu impresionau puterea noastra de întelegere, că, “ razboiul e la ușă”. Din șapte, patru habar nu aveam ce se întapla, doar cei mari, erau, cred, complici cu părinții, chipurile să ne protejeze sau gândesc acum, să nu spunem la alții că plecăm, deoarece nu se refugia toată lumea din oras. Nici când am văzut că se aduc lăzi de o mărime neobișnuita , nu realizam ce se petrece, ce rost aveau. Cu câteva zile înaintea plecării, noi , copii, am fost duși pe la neamuri până în ziua plecării.
Unde plecam? Asta e,că nici asta nu puteam ști noi cei mici. În gară, vânzoleală mare. Familii intregi stăteau grămăjoare. Strânși în jurul părinților, copiii(căci erau destui) șușoteau între ei și se uitau mirați la alți copii, care tot așa, mai cu coada ochiului, mai fațiș, voiau să știe cu cine vor face călătoria despre care acum, în gară, știau că le era menită împreună…
Dar cine eram noi care plecam? Unde și de ce?
Martie 1944, luna în care bucuria revenirii la viață a naturii, o nouă vacanță de Paști, luna toporașilor, ne pregătea acum o altfel de vacanță. Începeam o aventură simțită și gandită de fiecare dupa puterea imaginației la puținii ani pe care îi aveam.
Acum, după 50 de ani, deși încerc să redau ce-mi amintesc cu mintea de atunci, tot nu voi reuși să găsesc cuvinte potrivite care să descrie ce trecea prin mintea mea, că fiecare minut din zilele acelea, aducea ceva nou în fapte și în emoții.
Auzisem că e război, că multe țări erau pornite unele împotriva celorlalte, dar de ce și cine era de vină nu ne păsa. Pentru noi copii, era ceva nou care ne scotea din obișnuit și trăiam curiozități care ne dădeau și un fel de libertate, Nu mai era severa disciplină, spălarea pe mâini, servirea mesei la o masă adevărată, cu scaune, și câte alte preocupări , ca școala, biserica, joaca..
Iarna încă nu-și luase tălpășița și își mai arunca ultimii fulgi ce ni-se topeau pe vârful nasului.

Să mă întorc acum la gară și să ne urcăm în tren, Un vagon de marfă, care a devenit casă pentru câteva familii nu puțin numeroase. Ne-am instalat fiecare familie într-un spațiu în care au fost aranjate lăzile cu lucruri, peste care s-au pus saltele pentru a ține loc de pat.In mijlocul vagonului a fost instalată mașina de gătit, la care mamele pregăteau câte ceva în pripă. De altfel fiecare luaseră cu ei alimente care trebuiau doar incălzite sau se mai prepara câte un ceai.În vagonul nostru eram paisprezece persoane. Două mame și doisprezece copii. Ei cinci, noi șapte. La noi cel mai mare avea 19 ani iar cel mai mic 4 ani. Tata rămăsese acasă. Era mobilizat pe loc, la Cercul Militar unde de fapt avea slujba, la biroul mobilizare. După ce ușile zgomotoase au fost închise, s-a auzit șuieratul prelung de la locomotiva care cu mișcări greoaie a început să tragă după ea încărcătura de suflete plecate în bejenie, într-un drum pândit de tot felul de primejdii…
Era război de-adevăratelea. In fiecare gară sau popas între stații, auzeam cuvinte care pe cei ce realizau realitatea îi înspăimântau.
Noi plecam din orașul Huși, oraș aproape de Prut și mergeam spre București, iar de acolo mai departe. Mai trăisem o fugă asemănătoare în vara lui 1940 dar cu căruța și numai la vreo 14 Km, la bunicul din partea mamei, dar acum i se spunea “ refugiu”. Așa că eram niște refugiați..
Frontul, care era războiul, se apropia de granița țării noastre…
-“ Au intrat rușii în țară!”se auzea peste tot.
Fratele meu cel mare, pe atunci de 17 ani și așa cum ii era firea, se comporta ca un comandant cu noi cei mai mici. Când eram acasă, fiind mulți dintre noi școlari și plecam spre școală , vecinii spuneau : :”Trece batalionul lui Avram”. Spuneam de fratele cel viteaz, acum îmbrăcat în haine de soldat și în mână cu o pușcă fără gloanțe, patrula pe lângă vagonul nostru, împreună cu alți băieți de seama lui. Se întâmpla ca alarma aeriană să ne prindă între stații și atunci, se oprea trenul iar noi coboram și alergam pe câmp, unde ne culcam pe burtă până eram chemați prin șuieratul sirenei de la locomotivă. Fratele meu rămânea de pază lângă vagon. Când poposeam în vreo stație din regiunea moldovei și era necesar, eram trecuți pe “linie moartă” (cuvinte care stârneau groaza în cei mari) tot el patrula cu și mai mare atenție pe lângă vagon. Îl vedeam cât de serios era și cu ce mândrie de bărbat ținea arma la umăr. Trecerea pe linie moartă se făcea din multe motive. Veneau trenuri din direcția frontului cu răniți sau invers cu știu eu ce, spre front și acestea aveau prioritate.
Pe masură ce ne apropiam de București, alarmele aeriene se repetau și una, două, săream din vagonul care avea scara cam sus pentru niște copii ca noi, așa că ne ajutam unii pe alții..Acum încerc senzația ce era în sufletul oamenilor mari, a mamelor în special în astfel de momente. Eu copil fiind găseam și motive ce mă făceau să râd când vedeam oameni mari și mai ales femei plinuțe care se aruncau la pământ cu fața în jos, ca numai la cateva minute să se conformeze auzind chemarea “la vagoane”. Mi-se părea că e o joacă a mecanicilor de la locomotivă, deoarece ei nu aveau voie să părăsească postul. Asta atunci la mintea de copil dar numai ei știau în ce cumplite emoții stăteau acolo. Norocul nostru că deși eram în anotimpul sfârșitului de iarna, timpul era frumos, ba chiar cald. În grile mari începând de la Focșani sau Buzău, echipe de la Crucea Roșie, formate din fete foarte tinere ne întâmpinau cu ceai fierbinte, cu pâine, covrigi, ce ni-se păreau mari bunătăți. Noi ziceam că sunt îngeri trimiși din cer anume pentru noi..
4 aprilie 1944 ultima zi a multor fiinițe nevinovate, plecate ca și noi în bejenie. Iată-ne ajunși lângă București în gara Chitila. Nu se oprise bine trenul că au început să sune sirenele alarma aeriană. Nu-mi explic cum trenul nostru, care bănuiesc că era pe o linie liberă a pornit și s-a oprit în dreptul unei păduri, pădurea Săbăreni. Aici am coborât toți din tren și ne-am răspândit în pădure, grupați pe familii. Abia atunci am descoperit că războiul nu este o joacă iar ce se petrecea era deadreptul inspimântător.
Toți culcați la pământ zicând cu glas tare Tatăl Nostru, dar în același timp privind la cerul ce nu mai avea nimic din albstru senin, ci pâlcuri mari de avioane ce huruiau îngrozitor, pământul se zguduia, șuierăturile bombelor te asurzeau iar la contactul cu pământul se transforma în infern, cu fum și flăcări.
Și încă ceva, noi, copii, toate le priveam cu o curiozitate naivă numărând chiar bombele care în cadere
oblică parcă veneau spre noi. Cei mari , părinții, se rugau și plângeau în hohote chemând ajutor de la Dumnezeu. Mai târziu am aflat că gara Chitila fusese bombardată și că foarte multe victime erau din rândul refugiaților..Anglo-Americanii îsi făcuseră treaba…..
Dintr-odată am devenit mai bătrâni. Eram atenți la tot ce se discuta de către cei mari. Orice oprire a trenului, care îsi reluase mersul spre “undeva”ne îngrozea. Ieșisem din raza periculoasă și dupa vreo doua zile am ajuns într-o gară, Plosca, unde se zicea că vom sta până vor veni să ne ia , cu căruțele și să ne ducă într-un sat, unde vom fi repartizați pe la casele sătenilor.
Înfrigurați, flămânzi, strânși în jurul bagajelor, așteptam să se întâmple o minune și să scăpăm de coșmarul înstrăinării.
Parcă văd și acum șirul de căruțe care au venit să ne ia de la gară și drumul până în sat, drum de câmpie, noi fiind obișnuiti cu dealurile moldovenești. Aici totul era altfel, drumul parcă nu mai avea capăt, cerul era senin, soare, cald, nu ca la noi aproape iarnă. Eram în sud, în Teleorman, spre comuna Mavrodin. N-am să uit cu câtă blândețe ne vorbeau oamenii aceștia și cum ne promiteau ca vom fi iubiți de toți și că ne vom simți ca acasă... Si așa a fost.
Gazda noastră, nea Dumitru, rănit în primul război mondial, fără un picior, a fost ca bunicul nostru.
Adevărat este că această perioadă , trăită în acest sat cu totul diferit de satul moldovenesc a fost pentru mine ca o lungă vacanță în care aveam toată libertatea. Așa am simțit atunci iar acum retrăiesc toate bucuriile, gârla cu peștisșorii cât un ac, crângul în care ne refugiam în zilele prea calde, miriștea unde ne duceam când știam că vor trece avioanele americane spre București și Ploiești. Ne chinuiam să le numărăm dar erau așa de multe că le pierdeam șirul și ne mulțumeam să le privim așteptând să apară tăblițele sclipitoare care cădeau de sus, aruncate din avioane, ajungeau pe pământ iar noi le culegeam de pe miriște deși eram certați pentru asta. Simnt si acum cum tremura pământul la trecerea lor și aud câte odată huruitul surd ca un vaiet ce prevestea nenorocirea. Ce mare lucru să fii copil ocrotit.
Un an de răsfăț, de hârjoană pentru noi, dar pentru mama ce era? Nu ne-a spus niciodată. Tata, mama care numai ei au știut cât au suferit ca noi să fim feriți de rău, numai ei au simțit cât au pierdut din această bejenie…
Intoarcerea acasă a fost la fel, dar de data aceasta în vagoane de călători în care am avut confort cât se putea la vremea aceia….reveneam acolo unde…..n-a mai fost ca mai-nainte…
Mavrodin, stă undeva în memoria mea ca un basm, nu feeric, dar cu atâtea trăiri pline de bucuria copilului care și în tristețe știa să râdă…aveam 13 ani.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!