agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1550 .



Ana
proză [ ]
fragment

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [emmagreceanu ]

2009-03-18  |     | 



Au ajuns odată cu seara. Ana nu-și amintea ca vreodată în toată viața ei să fi simțit atâta oboseală cât acumulase în cele două zile de mers. Poate și din cauza faptului că, la surmenajul fizic, se adăugase o stare de alertă permanentă cauzată de ineditul imaginilor care se desfășurau prin fața ochilor ei lacomi să surprindă cât mai mult.
Cu capul sprijinit pe portiera mașinii, între somn și realitate, între nesiguranță și entuziasm, se lăsă pradă necunoscutului primindu-l în sufletul ei ca pe o ultimă șansă.
Se întunecase deja când Dănuț parcă mașina la subsolul imobilului în care reușise să-și cumpere un apartament.
Și nu văzuse încă marea...se gândi cu regret, întinzând brațele să se dezmorțească.
-E la câțiva pași, zâmbi obosit frate-su văzând-o cum adulmecă aerul.
I-au întâmpinat câțiva prieteni și sora Dianei, o fată înaltă, subțire și blondă.
Apartamentul lor îi păru Anei așa cum văzuse de multe ori în filme sau în reviste.
Un living în care-și găseau locul perfect câteva piese de mobilier, apoi bucătăria unde a descoperit peste câteva zile cât de plăcut e să gătești când nu-ți lipsește nimic, un dormitor mic, cu geamuri imense...
...și baia, cu oglinzi și parfumuri...și mai ales cu cadă... către care Ana-și aruncă ochii tristă, amintindu-și că avea câțiva ani buni de când nu mai făcuse baie într-o cadă.
Andrei alerga agitat dintr-o parte în alta, trădându-și locația prin exclamații îndelungi de câte ori descoperea ceva nou.
Ceilalți, adunați în jurul mesei schimbau impresii cu voci reținute. Ana se simți stingheră, nu cunoștea pe nimeni și nu-și găsea în minte cuvintele cu care ar fi putut să apară, să ia parte la discuțiile lor. De aceea se oprise în prag indecisă .
Diana o văzu și se ridică s-o cheme. Ceilalți s-au întors s-o privească, ceea ce a intimidat-o de-a dreptul, făcând-o să roșească brusc.
-Stai cu noi sau mergi să te odihnești?
Andrei se agăță rugător de maică-sa.
-Hai mami... vreau să mai stăm, te rog!
Ana zâmbi surprinsă să-l vadă pe fiul ei atât de entuziasmat.
-Hm...nu cred că aș putea să dorm, sunt prea plină de tot ce am văzut...iar am impresia că se petrec toate prea repede și n-am timp să le cântăresc...
-Poate nu trebuie să le cântărești, poate ar fi bine doar să... știi tu... să trăiești.
Îți fac o cafea?
-Aș vrea să fac o baie, am uitat cum e într-o cadă.
Diana zâmbi dând din cap a jale și o însoți să-i arate unde găsește tot ce are nevoie.
Ana mai privi odată spre Andrei care-i explica unchiului său cum se va arunca în mare și intră în baie.
Se dezbrăcă fără vlagă de haine, se așeză în fața oglinzii mari și-și privi chipul până ce propria-i imagine deveni străină. Era jocul ei, astfel se putea privi obiectiv...
Văzu reflectându-se o Ană lipsită de strălucire, cu un păr tern, prea lung și rebel, cu ochi goi, prea mari și adânciți în orbite, mâini slabe și oase... multe oase ieșind, peste tot, pe sub piele, revoltate parcă și dizgrațioase.
„Ești vai de capul tău Ană”, îi șopti cu ochii întredeschiși, a lehamite, bietei reflecții.
Nu simți însă nimic, nu-și aduse reproșuri așa cum mai făcea uneori când improviza minute întregi de dialog cu propria ei imagine...
...ce vină avea trupul că sufletul uitase să-i dea strălucire?
Se lăsă să alunece încet, cu ochii închiși, în apa fierbinte și trăi câteva clipe senzația că alunecă fără sfârșit, cu inima pulsându-i puternic în piept și-n tâmple.
Apoi a fost bine.
Relaxarea a despărțit-o de realitate, purtând-o spre vremurile când sufletul ei râdea.
Își aminti cum încerca să învețe să înoate când era mică în cada lor de la bloc.
Maică-sa venea și-i spăla părul lung cu unicul șampon existent pe piață, „șampon de urzică”...
-De două ori...să nu faci mătreață...”
Era obligatoriu, altfel o amenința cu foarfecul.
Îi zicea și cu frumosul maică-sa ...
-Hai Ană să-ți mai tai din păr, e prea lung, îți mănâncă tot calciul... Și-așa te trag băieții de cozi.
Dar ea nu era de acord niciodată.
-Nu vreau și oricum cine îndrăznește să mă tragă de păr mănâncă bătaie.
Făcea sport atunci, gimnastică, trupul ei deși era firav se-mpotrivea cu atâta înverșunare asediilor și riposta cu atâta forță că i se dusese repede vestea de bătăușă.
Și-atunci cei care fugeau rușinați urmăriți de râsul celorlalți, nu știau cum să se răzbune...
-Arso...las’ că vii tu în cartier la noi, îl pun eu pe frate-miu să-ți dea bătaie...
Ana nu se enerva, semnul care-i aducea jignirea făcea parte din ființa ei iar cei care–i spuneau așa... nu erau decât niște lași...
Așa-și zicea...

Își mângâie obrazul cu mâna încrețită de apă. Trecuseră zeci de ani, abia se mai cunoștea, timpul părea că ștersese urmele. Și-și aminti că ar fi putut să se opereze atunci când în orașul lor se anunțase un doctor venit din Japonia care ar fi putut să-i redea înfățișarea, cu ajutorul laserului. Dar alesese să nu se ducă.
-Pentru ce să dai mamă atâția bani, eu m-am obișnuit să mă știu așa, nu mă deranjează cu nimic.
Gândul îi fugi apoi la mâinile mici, cu mișcări blânde dar ferme ale mamei ei.
Încercă să-și închipuie întunericul în care zăcea trupul ei și se îngrozi de ideea că i se va întâmpla și ei același lucru...
Dar poate nu va mai conta atunci...
Adormi mai târziu și o visă din nou cum îi scria în oglinda aburită din baie .
„Am lumină mamă, și vă văd de câte ori vreau.”
Se trezi și plânse până simți că n-o mai strânge gheara aceea din coșul pieptului. Adormi spre dimineață șoptindu-și ca-ntr-o rugăciune.
„n-am să te uit”
Următoarea zi se trezi în zgomotul motocicletelor care treceau pe străduța lor.
Andrei, înfrânt în cele din urmă, încă dormea lângă ea. Liniștea trupului lui micuț îi domoli teama .
Îi sărută mâinile, obrajii, fruntea de parcă nu-l văzuse de cine știe cât timp, dându-și seama cât de mult se îndepărtase de el, cât de mult crescuse și ce fericită era că-l simțea alături.
În bucătărie o întâmpină mirosul de cartofi prăjiți și aroma cafelei.
Diana, sumar îmbrăcată, își făcea unghiile comentând singură știrile de la tv.
-Te-ai trezit? Cafeaua e pe terasă, mai am puțin cu unghiile și vin și eu.
Ieși ascultătoare.
Simți răcoarea unei dimineți însorite și admiră clădirile îmbrăcate cu flori...
...între două case văzu ochiul mării.
Rămase în picioare, se sprijini de marginea terasei, zâmbi nimănui și simți că... nu era neobișnuit...
că se încadra în acel decor, că s-ar putea obișnui... de parcă acolo era locul ei de fapt și în tot acest timp umblase să-l caute...
-Cum ți se pare? o întrebă Diana fluturându-și mâinile să usuce oja.
-Mi-e frică să mă bucur...
-Ce ciudată ești! Alta-n locul tău n-ar fi avut liniște să nu fi ieșit deja, să vadă...
De fapt mi-a zis Dan că tu ești altfel.
Ana-și privi mâinile uscate cu unghii mici și neîngrijite. Își strânse unghiile în pumni rușinată.
„Probabil așa arăt în general...”
-Nu sunt nicidecum ciudată ci... cred că n-am avut ocazia să arăt cum aș fi vrut... și m-am obișnuit cu mine așa...
-Îmi pare rău pentru tot ce ți s-a întâmplat. Nu știu ce aș fi făcut în locul tău. De fapt cred că aș fi ales calea cea mai simplă.
-Eu nu cred că am văzut sau am crezut atunci că există o cale...am făcut ce mi-a spus sufletul...
-Poate ai fost și prea singură până acum...ai avut vreodată o prietenă, știi tu...cui să te plângi de toate nimicurile, cu care să mergi la cumpărături, să dormi noaptea...
Anei îi trecu prin minte pentru câteva clipe, dealurile verzi și pământul răcoros al satului de unde plecase...Dar nu ar fi putut spune că...
-Nu, nu am avut...lumea te judecă și nu mai crede în sinceritate.
-Cine are nevoie de sinceritate Ană? Ne folosim în cea mai mare parte a vieții unii de ceilalți...doar atât. Și dacă vrem să trăim în turmă, pardon, în societate, trebuie să ne prefacem cât mai bine...că ne e bine...
-Nu am învățat să mă prefac...e greu...și inutil.
Diana o apucă de umeri și o întoarse spre ea. Îi luă mâinile într-ale ei și-i deschise pumnii strânși.
-Nu te mai ascunde...va fi bine de acum...ai să vezi.
Te las azi să faci ce vrei. Săptămâna ce urmează e de acomodare, eu sunt oricum la muncă și nu prea o să ne vedem, am vorbit cu Dan și-ți vom găsi o garsonieră, ceva unde să stai doar tu cu Andrei...apoi îți fac programare la coafor...abia aștept să mergem...
Ana se simți de parcă tocmai fusese adunată de pe străzi de către un suflet capricios și caritabil... Uitase cum e să se încreadă în altcineva înafară de propriul ei instinct. Și nu era categoric o fire docilă...dar poate era cazul să încerce și varianta lor...
-Vrei să mergem la plajă azi?
-Nu, după câte îmi spui că-mi trebuie... n-am curaj... mai aștept. Mi-e de ajuns că o știu lângă mine.
Apoi rămase singură pe terasă. Doar ea și gândurile învolburate...
În față, la un alt bloc se auzeau vocile unor italieni repezite și vesele, de la ei strada urca spre munte unde se vedeau izolate câteva case, o tânără traversa strada înfășurată într-un prosop de plajă, iar Ana, se simțea aidoma dimineților de duminică din copilărie când știa sau simțea că se va întâmpla un eveniment important...




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!