agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1635 .



Ana
proză [ ]
continuare

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [emmagreceanu ]

2009-02-15  |     | 



La oncologie saloanele erau pline, iar puținii pacienți care nu erau conectați la perfuziile cu citostatice, își târâiau într-o tăcere apăsătoare trupurile însămânțate de moarte către toalete.
În fața uneia dintre ele Ana o aștepta pe maică-sa care insistase să se deplaseze cei câțiva pași din salonul în care se afla, pentru a vărsa amarul otrăvii dătătoare de speranță.
Citostaticele erau greu de suportat, mai ales de un organism slăbit, cu o inimă bolnavă. Ar fi vrut să intre s-o ajute dar maică-sa insistase să o lase singură.
-Mă descurc, nu am nevoie de ajutor, ce-ți trebuie să vezi cât de scârbos poate să devină propriul tău trup?
La întoarcere a încercat s-o susțină dar a renunțat lăsând-o pe o bancă și fugind înnebunită după o infirmieră. Leșinase din cauza efortului . Infirmiera a venit repede, aducând după ea un scaun pentru invalizi.
În salon i se păru Anei insuportabil. Acel miros dulceag de trupuri transpirate, amestecat cu cel de medicamente îi dădeau senzația că miroase a moarte. Că tot ce atinge e infestat. Paturile, chiuveta cu robineții stricați pe unde apa se prelinge sub formă de picături sâcâitoare ce măsoară parcă clipele zilelor lor triste.
Cu ajutorul infirmierei își ajută mama să se așeze în pat. Ochii femeii îi căutau necontenit în ultimul timp pe cei ai fiicei ei de parcă speranța s-ar fi aflat oglindită acolo sau poate condamnarea...
...cine putea ști?
Ochii Anei erau însă goi sau priveau în pământ, pentru că doar văzând atâta suferință, disperarea cu care mama ei se agăța de viață, îi venea să leșine, să se lungească pe pământ sau să iasă, să fugă, să se trezească și să nu fie decât un coșmar.
Patul vecin era ocupat de o femeie cam de aceeași vârstă cu mama ei. Boala îi atacase stomacul și Ana n-o văzuse, de o săptămână de când o adusese pe maică-sa, niciodată conștientă.
-Îi dau morfină...În puținele ore în care e obligată să stea trează, din cauza durerilor cumplite pe care le are, plânge și se vaicără de ți se încrețește pielea, săraca de ea. Și trebuie să fie liniște...Ceilalți nu trebuie să creadă că și lor li se va întâmpla același lucru...peste un timp.
Ana rămâne cu ochii pironiți pe fața pământie a bolnavei. Cu o mână în dreptul inimii, cu cealaltă pe lângă corp, legată cu o fașă de marginea patului, din cauza perfuziei, aceasta respira atât de încet, încât dacă nu s-ar fi uitat atent ar fi putut crede că nu mai sălășluiește suflet în acel corp aproape lipsit de carne.
Alături de ea, un pat se eliberase cu o noapte în urmă. O tânără mamă, de numai treizeci de ani abia născuse. Fusese operată de mastită, o boală frecventă la mamele care alăptează.
Numai că operația neglijent programată, fără analize consistente, i-a adus moartea. Se dovedise ulterior că nu fusese mastită ci o tumoare. Trei zile a mai durat. Și n-a avut cine să caute vinovați... Și ce rost ar fi avut?
Un copil se va trezi la conștiință, fără mamă.
Ana își amintea de părul ei bogat, prins într-o coadă groasă ce-i ajungea aproape de mijloc. Se repezise cu o zi în urmă și-i adusese bazinetul unde voma mama ei...
Apoi noaptea i s-a făcut rău...au luat-o...și nu mai e, n-o s-o mai întâlnească niciodată...
-Sunteți fiica doamnei Staicu? o întrebă o asistentă cu voce blândă.
-Da.
-Doamna doctor vă cheamă până la cabinet.
Traversă holul cu ochii în pământ, cu buchetul de gladiole pe care maică-sa o trimisese să-l cumpere din recunoștință față de felul în care fusese tratată.
Ana nu putu să nu observe diferența dintre acest loc, oncologia, și restul spitalului.
Aici saloanele erau curate, așternuturile se schimbau zilnic, mâncarea consistentă și comportamentul personalului impecabil.
„Saloanele condamnaților”...își zise tristă.
Ajunsă în fața cabinetului se opri o clipă și trase adânc aer în piept. Își simți picioarele tremurând, se simți frivolă față de atâta suferință așa îmbrăcată lejer, cu rochie de vară, cu sandale cu tocuri, cu părul proaspăt tuns și lăsat să cad rebel pe umerii goi.
-Bună ziua, sunt fiica...
-Stai jos fetiță.
Doamna care i se adresase pe același ton blând cu care-i vorbiseră toți până atunci, era o femeie cu o constituție puternică, cu trăsături aproape bărbătești.
Ana-i întinse florile și rămase în picioare.
Dar tremurul era atât de puternic încât simți că nu va putea sta mult așa și se așeză.
-Te-am chemat să-ți spun că pentru mama ta nu se mai poate face nimic. Cancerul a atacat deja rinichii, ficatul...are numeroase insule metastazice...și e posibil ca...în orice noapte, să...cedeze.
Dacă vrei, poți s-o lași aici dar știi că dacă se va întâmpla să moară în spital costul...ar fi destul de mare...și-apoi ea poate și-ar dori să fie acasă...pe patul ei...
Lacrimile Anei îi opriră cuvintele .
-Dar cum să-i spun, ea speră să...
A întrebat chiar azi o asistentă cum i-au ieșit analizele, de ce nu i s-a spus adevărul? Mama a fost asistentă medicală, nu e neștiutoare, nu e nici isterică...eu nu pot să-i spun...
-Ea știe deja, și-a cerut fișa în fiecare zi dar toți oamenii care știu, speră până în ultima clipă la o minune. O să-i spun că veți merge acasă mâine dimineață și vă veți întoarce peste o lună, pentru o nouă sesiune cu citostatice. Ea oricum...nu cred că va mai apuca o lună...îmi pare rău, ești destul de tânără, dar viața...nu e mereu așa cum ne dorim să fie.

Un an și două luni durase. Doar într-atâta timp trupul pierduse bătălia cu necruțătoarea boală.
Deși se operase, străbătuse apoi țara pentru ședințele de cobaltoterapie și se iradiase până făcuse răni , nu scăpase.
Ana-și amintea stând pe banca de lângă salonul maică-sii ziua în care se despărțiseră. Nu putea să meargă cu ea, n-ar fi avut cum să-l lase pe Andrei singur două săptămâni. A urmărit-o cum dispare dusă de un tren zgomotos și-a rămas plângând pe peron, simțindu-se deodată singură pe lume fără ea.
O perioadă după aceea fusese bine. Apoi într-o zi i s-a făcut iar rău.
A așteptat să fie primită la urgențe, după ce fuseseră transportate de la țară într-o salvare veche, în care Ana, tot drumul, a urmărit chinul de pe fața palidă cu buze șterse a mamei ei. A scăpat atunci. Un hematom cauzat de un fir pe care organismul ei nu l-a tolerat și l-a scos la suprafață, apoi a fost tras de o asistentă. I s-a explicat după operație că un vas de sânge s-a rupt a sângerat și a provocat un hematom de mărimea unui cap de copil. Doctorul era optimist, de la ultimul control fusese externată cu analizele bune, cu șanse de vindecare.
Dar după trei săptămâni de spitalizare operația ei refuza să se mai închidă și din ea se scurgea întâi sânge, apoi un lichid gălbui.
Dăduse iarba, afară soarele răzbătea vesel prin coroana bogată a teilor, iar mama Anei devenise brusc irascibilă. Mai ales plângea continuu.
-Nici n-am văzut cum au înflorit zambilele, taică-tu e singur cu atâta treabă, iar eu zac aici și mă-mpuțesc de vie.
Apoi s-a liniștit tot atât de brusc. Își citise fișa, cunoștea multe infirmiere cu care lucrase în spitalul vechi înainte de a se construi corpul nou.
Diagnosticul o amuțise. Nu mai era nici o șansă. O chemă pe Ana și o rugă, să-și sune fratele, să-i spună. Apoi îi făcu o listă cu ce avea de cumpărat. Sacou, fustă, sandale, batic, albită și un combinezon, toate vor fi cum vrea Ana, dar nu negre...în nici un caz negre.
După toate umblase Ana cu ochii rătăciți, cu sufletul încarcerat de mintea ei ce refuza încă să creadă adevărul.
Cu o zi înainte maică-sa o rugase să cumpere un foarfece. Nu știuse pentru ce, până nu a ajuns cu el. Cu mâini tremurânde femeia și-a dat jos baticul iar părul ei încărunțit, dezordonat și rărit s-a prelins unduindu-se ușor pe umerii ei slabi.
-O să te rog să mă tunzi. Din cauza tratamentului las numai fire de păr peste tot, mi-e rușine de celelalte femei, te rog, scapă-mă de el.
Ana știa că maică-sa hotărâse cu ani în urmă să nu se mai tundă deloc, era un obicei al femeilor de la țară în principiul căruia femeia a fost hărăsită cu podoaba capilară și cu ea trebuia să se înfățișeze în fața lui Dumnezeu.
-Mă vei tunde, vei strânge părul și mi-l vei pune în pernuță, în sicriu.
Era o alternativă acceptată datorită situației în care se afla.
Ana a simțit că n-o să poată face acest lucru. Căută o salvare în ochii celorlalte femei din salon care însă o îndemnară să-și asculte mama. Era dorința ei.
A fost un moment pe care ea nu l-a putut uita niciodată.
Cu foarfecul nu prea mai avea ce să taie, părul odată prins și strunit se desprindea și-i rămânea în mâini. Și tremura cumplit de tare. Simțea că fiecare fir parcă s-ar rupe din sufletul ei, din fiecare celulă a inimii, și-și dorea să se întâmple ceva, orice, ca liniștea aceea apăsătoare, zgomotul foarfecului scrâșnind și trupul mamei ei scuturat de spasme să înceteze, să dispară, să se șteargă cumva.

Acum stătea pe bancă, cu mâinile în poală, mută, încremenită neputând să-și ia avânt să se ridice și să se întoarcă în salon.
Peste doar două zile va ajunge Dănuț. Nici măcar nu știa cum mai arată. Va veni însoțit de Diana, soția lui. Taică-su rămăsese singur la țară, până să o aducă pe maică-sa, stătuse cu el.
Își luase concediu de la serviciu, toți au încurajat-o să fie puternică, ce știau ei?
Iar acum...
O treziră din gânduri pași ce se apropiau. Era doamna doctor.
Intrară amândouă, mama Anei ridică nerăbdătoare ochii spre ele. Ana încercă să schițeze un zâmbet dar se simți ciudat...cum să se prefacă?
-Cum e doamna doctor...e mai bine?
-Sigur doamnă, mâine veți merge acasă, ați terminat azi cu citostaticele.
-Dar n-am decât trei zile de când...
-Da...dar organismul dumneavoastră e prea slăbit pentru un tratament complet și-apoi inima...știm că e și ea bolnavă, nu trebuie să ne grăbim...la țară aerul e curat...
-Dar n-am mânat nimic o săptămână, am trăit doar din perfuziile pe care mi le-ați pus. Orice bag în gură, vomit, nici n-ajunge-n stomac. Ce-o să fac?
-Asta vă spuneam, pentru ca acest tratament să dea rezultate trebuie să existe o alimentație cât mai consistentă...ori dacă dumneavoastră nici nu puteți mânca, mă tem că ce vă dăm noi s-ar putea transforma într-o otravă, care v-ar face doar rău. La țară poate pofta de mâncare va reveni, iar dacă vă veți simți mai bine vă întoarceți și continuăm.
-Va fi bine doamna doctor? Șopti cuvintele și ochii mari adânciți în orbite deveniră umezi deodată.
-Cum vrea Dumnezeu...

Mașina le-a lăsat în fața fântânii. Era în jurul amiezii, nici un trecător pe drum, soarele vesel pe-un cer fără nori, viața clocotind strigată din suflet de păsări, de copacii fremătând, de iarba răcoroasă cu care se învelise pământul.
O nouă criză o făcu pe mama Anei să cadă deodată moale, cu capul clătinându-se nefiresc, cu fața albă și cu mâinile căutând sprijin în jur.
Ana o așeză cu greu pe banca din fața fântânii și nemaiputându-și stăpâni frica, începu să țipe.
-Mamă! Ce-i cu tine, revino-ți...hai mamă, nu mă lăsa te rog!
Începuse să plângă scuturându-i ușor obrajii. După câteva clipe își reveni.
-Te-am speriat fetița mamei! Ce-am făcut? Hai nu mai plânge...nu mai plânge, uite, nu am nimic, era din cauza mașinii.
-Mamă, eu cred că n-o să rezist...o să mor mamă, eu nu pot trăi fără tine.
Se dezlănțuise deodată și simțea că nu se mai poate opri. C-ar vrea să se târască, să-i ia dacă se poate suferința, se simțea neputincioasă și vinovată că mama ei se va sfârși...știa...avusese un an la dispoziție ca să știe, și totuși...era atât de greu...
Intrară în curte. Taică-su nu apăruse, era probabil pe dealuri la prășit la fel ca toți sătenii în acea perioadă.
Doar Hera le ieși înainte, târându-se apatică din cauza căldurii și a burții proeminente. Pierduse puii cu un an în urmă, muriseră toți de rabie sau turbă cum se numea în sat. Degeaba i-au ars ei în frunte, acolo unde auziseră că s-ar afla microbul, erau prea mici și s-au stins, până a ajuns veterinarul din comună.
-Ce faci dragă, mai ai, când scapi de burta aia? Biata de tine, ești bătrână și tu de-acum. Uite Ană grădina noastră cu flori. E vai de ea, buruienile au crescut mari, abia respiră bieții bujori. Ce zici, mâine ne băgăm s-o eliberăm? Dar pe Andrei de ce nu l-ai adus? Cum stă el fără bunica lui?
-E la școală mamă, stă mamaia cu el. O să-l aduc la sfârșitul săptămânii. Știi că e neastâmpărat, te-ar putea necăji...
Plecaseră direct de la spital. Nici măcar nu dăduse pe-acasă, îi era teamă să nu se întâmple ceva pe drum. Douăzeci și unu de kilometri pe căldură, în mașină, era obositor și pentru un om sănătos. Îi sunase doar pe cei doi bătrâni și-i întrebase de el. Luase un FB la citire și era plin de el, o aștepta să-i zică. Cum se va împărți de-acum între Andrei și maică-sa? Va veni însă Dănuț și va avea sprijin.
Din urma lor apăru bătrânul. Era atât de ars de soare că pielea transpirată de pe spate lucea în bătaia soarelui.
-Ce faci dragă? Doamne ce ai slăbit!
Lăsă sapa să-i cadă alături și-o cuprinse în brațe. Începură să plângă amândoi și acea stare de sfârșit o cuprinse din nou pe Ana.
-O să mă duc în pământ Costică și o să rămâi singur...ce-o să te faci tu singur...
Taică-su se întoarse cu ochii tulburi de lacrimi și oboseală către Ana.
-Numai tu Ană, cu doctorii tăi...au omorât-o hoții ăia. Uite ce slabă e...
Ana tace. Ce rost are să mai spună ceva? E conștientă că-n glasul lui e doar durerea...n-avea nimic cu ea...trebuia să existe un vinovat, doi, pe Dumnezeu nu-L putea învinovăți. Sau soarta...cu vicleșugurile ei nemiloase...
Ana s-a schimbat și s-a apucat tăcută de scuturat.
-Ana mamă, de mâine după ce vine frate-tu vă apucați de făcut curățenie generală, dați cu var, cu vopsea, pregătiți mamă totul, să fie cum trebuie, să nu ne râdă lumea.
Taică-tu se duce joi în târg și vinde vaca să fie bani pentru tot ce trebuie.
Că nu m-am putut pregăti mai din timp așa cum se pregătesc toți oamenii pentru ceasul de pe urmă, am crezut că voi moșteni pământul, dar uite că Dumnezeu mi-a scurtat zilele.
Vocea ei era blândă, resemnată, nu aducea acuze nimănui, ceea ce pe Ana o înnebunea.
-Dar nu vei muri mamă, ai auzit ce-a spus doamna doctor, peste o lună te întorci și continui, trebuie doar să te mai întremezi...de ce vorbești numai de moarte?
Cuvintele au ieșit și-au zburat în aer cu atâta furie și convingere încât ochii femeii s-au luminat deodată.
-Să te audă Dumnezeu fata mamei!
A îmbrăcat-o în capotul ei albastru cu flori albe și i-a tras fotoliul în fața televizorului. Pe un program, Bosquito cânta despre iubire iar fața femeii s-a îmbujorat la vederea imaginilor.
-Ce frumos bărbat!
O lăsă acolo și se apucă de ale ei.
Toată noaptea care urmă acelei zile a vegheat-o. Nu înțelegea ce mai putea voma, de unde atâta lichid, că nu băuse și nu mâncase aproape nimic. Reprizele erau atât de dese că îi fu frică să ațipească măcar. Și nici pe taică-su nu-l putea chema să-l vadă cum se vaită de mila ei. I-ar fi făcut mai mult rău.
Spre dimineață ațipi pe fotoliu lângă ea, mână în mână, răpusă de oboseală.
Ar fi dat orice ca acesta să fie unul din cele mai urâte coșmaruri din câte trăise, dar să se trezescă a doua zi și să nu fie adevărat.
Deși știa...nu exista nici o cale de întoarcere.





.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!