agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2007 .



Messer Pietro Luchese - I -
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2008-12-30  |     | 





În agonia toamnei apele păreau un trup bolnav, ce-și purta rănile prin canalele înguste și reci. Veneția era ca un pește uriaș aruncat la maluri de o furtună grea. Un oraș inert și tăcut ca un sinucigaș sub draperia de ploi ce se cerneau din cer. Rar mai tăiau apa gondole pustiite de îndrăgostiții, care fugiseră acum de anotimpul rece și trist, brici ascuțit și nemilos peste obrazul lagunei, părăsită de lumina soarelui de vară.
În palatul principelui Ufficino luminile aprinse străluceau ca un ciorchine de soare atârnat de tavanele uriașe, la care micul Paolo Ambrogini privea mereu cu uimire și teamă, ori de câte ori mama sa, Stela, îl strecura în palat, ascunzându-l de privirea rea a tânărului principe Lombardo Ufficino. Lombardo nu moștenise trăsăturile blânde ale tatălui său, Massimo. Avea privirea rece și mereu sfidătoare a mamei sale, contesa Renata Carbonari, care acceptase să părăsească Sicilia plină de soare și să-l urmeze aici pe principele Massimo Ufficino, mai mult atrasă de averea lui, decât de apele cenușii ale Veneției. Căci Renata Carbonari nu fusese niciodată o femeie îndrăgostită. Fusese doar o monedă de schimb între tatăl ei și principele venețian. Canalele foșnind de șoaptele îndrăgostiților nocturni nu erau pentru ea decât căi de apă nesigure, lipsite de sensibilitate și culoare. Îi făcuse un băiat principelui, pe Lombardo, și numai pentru el trăia. Acesta împrumutase atât de mult din filozofia de viață a principesei. Era rece și dur ca și capitelurile ce sprijineau arhitrava palatului lor, ce se ridica maiestuos lângă Basilica San Marco. Dorea să culeagă orice fruct ar fi răsărit între pereții înalți și tainici ai palatului, dar fără să simtă niciodată arsura, pe care prima dragoste ți-o lasă în suflet. Și Stela Ambrogini era un fruct la care tânărul Lombardo Ufficino râvnea de mult. Principesa Renata îl sfătuise întotdeauna că ceea ce nu putea culege de bună voie, trebuie să ia cu forța, grație rangului și poziției sociale dobândite în Laguna Venetă. Așa că Stela trebuia să se ferească în fiecare dimineață de întâlnirea cu tânărul principe, care sigur nu i-ar fi permis să aducă în bucătăria palatului unde ea lucra, și pe micul Paolo. Soțul ei, Carlo Ambrogini, era un umil gondolier al Marelui Canal, un truditor al vâslei de dimineață până seara și micul Paolo nu putea să-l însoțească zi de zi în barca lui. Apele erau acum reci și o ceață leșioasă se ridica dimineața dintre maluri, iar lui Paolo nu-i plăcuse niciodată să stea ghemuit la pupa și să asculte glasurile înalte ale gondolierilor, care se întretăiau ca niște păsări triste din larg de mare, ce-și strigau deznădejdea.
Ca în fiecare dimineață, Stela intrase furișându-se în palat, deși știa că principele tânăr era un devorator de petreceri nocturne pe sub turnurile palatelor din lagună și că abia spre prânz se putea trezi cu el prin bucătărie, încercând să o ademenească cu vorba lui mieroasă și falsă. Stela era, în ciuda condiției sociale modeste, o întruchipare a perfecțiunii feminine. Marii pictorii ai vremii, dacă ar fi zărit-o pe sub arcadele tăcute ale palatului Ufficino, ar fi imortalizat pe loc acea privire scăldată în flori de cicoare crudă. Pentru ochiul lor sensibil obrajii ei cu contururi rotunde și gropițe ascunse misterios, păreau că se coboară dintre petalele unei magnolii purpurii. Părul roșcat părea un rug aprins pe un altar de vestale. Armonia brațelor, ce se legănau odată cu pasul ei ușor săltat, împrumutase acel echilibru, care îi făcuse de multe ori pe vechii greci să creadă că femeia fusese primul descendent al zeilor olimpieni. Rochia de pânză topită era strânsă la mijloc în fireturi, dând impresia unei strâmtori, care separa maiestuos bustul ei regal de arcuirea picioarelor grațioase. Când a auzit glasul strident și rău-prevestitor al tânărului principe, apropiindu-se pe sub bolțile largi, i-a făcut un semn tainic lui Paolo. Asta însemna că trupul lui mic trebuia să se strecoare într-unul din coșurile mari, împletite din răchită, cu care erau aduse zarzavaturile proaspete de la piața San Marco în fiecare dimineață. Copilul o privise speriat, și se strecurase docil în adăpostul, pe care-l cunoștea acum foarte bine. Lombardo pătrunse ca o vijelie în bucătăria încărcată de mirosuri vii și privi în jur să vadă dacă nu cumva erau și alte slugi prin preajmă.
- Stela Ambrogini...! spuse el, punându-și mâinile în șold, ca și cum ar fi vrut să-i ceară socoteală pentru o datorie mai veche, știută numai de ei doi. Cât crezi că voi mai suporta răceala de marmură din ochii tăi frumoși? A trecut vara ca o amintire și niciodată nu am zărit o rază de soare în privirea ta! Ori de câte ori mă vezi, un nor de griji și spaime se așterne pe chipul tău, care nu mi-a zâmbit niciodată. Poate chiar nici nu știi să zâmbești...sau poate o faci numai pentru gondolierul tău...!
Stela își vedea tăcută de treburile zilnice și acest lucru îl enervă și mai mult pe principe, care se înroșise la față de furie.
- Cu tine vorbesc! Știi foarte bine că mă culc și mă trezesc cu chipul tău în gând, dar continui să fii rece ca și apele lagunei sub amenințarea toamnei! Spune-mi doar ce vrei și totul îți va sta la picioare, fiindcă știi ca și mine, va veni și ziua, când nu mă vei mai putea refuza...!
Văzând că Stela nu-i dădea nicio atenție, principele se apropie de ea și o cuprinse de mijloc, trăgând-o brutal înspre el.
- Dacă o să continuați așa, îl amenințase tânăra, voi începe să țip! Apoi voi merge la tatăl d-voastră și mă voi plânge...
- N-ar fi prima dată, când ai face-o! Și, cu ce te-ai ales...? O vorbă doar să-i spun și va trebui să suporți sărăcia ca toate tinerele de condiția ta din Veneția. Slujba asta de la palat este una râvnită de atâtea și atâtea femei sărace. Nu știu dacă gondolierul tău va putea întreține o femeie frumoasă și un copil numai din munca vâslei lui...Cere-mi, cere-mi orice! Știi foarte bine că vei obține!
- Nu pot și nu trebuie să vă cer nimic! În viață ceri numai persoanei pe care o iubești. V-am spus de atâtea ori, între mine și Carlo stă un zâmbet de copil și nimic pe lumea asta, nimic, nici chiar toate bogățiile ei, nu ar putea umbri dragostea noastră. V-am rugat să încetați cu aceste avansuri, care nu-mi fac bine nici mie, nici d-voastră! Ba din contră...! Aveți la picioare întreaga Veneție și atâtea femei frumoase așteaptă numai un semn... Lăsați-mă în condiția mea modestă și în sărăcia mea! Între noi nu va fi niciodată decât o relație simplă și firească, cea dintre stăpân și servitorul său...
Micul Paolo urmărea cu respirația întretăiată dialogul dintre mama sa și stăpânul palatului, și nu înțelegea de ce ea este atât de mânioasă și de ce principele cel tânăr o roagă lucruri, pe care sufletul lui inocent nu le înțelegea încă. Se vedea acum de pe chipul principelui că răbdarea sa ajunsese la limita ei cea mai rezonabilă. Încercă să o sărute cu forța și tânăra abia izbuti să scape din strânsoarea brațelor sale. Disperată, ajunse lângă dulapul cel mare din lemn de cedru și scoase dintr-un sertar un cuțit mare, strălucitor. Micuțul Paolo închise ochii de frică și lacrimi crude i se zbăteau sub pleoapele, ce tremurau ca niște aripi de fluture speriat.
- Dacă nu încetați, vă asigur că nu mă dau în lături de la nimic! îl amenințase Stela, fulgerându-l cu săgețile, care-i izvorau din ochii plini de mânie.
- Femeie nesăbuită, îi spuse principele râzând și apropiindu-se iar de ea, cât crezi că am să îți mai accept mofturile de curtezană ieftină? Dacă azi nu vei fi a mea, de mâine nu vreau să-ți mai văd chipul prin palatul meu...!
Încercă să o prindă de mâna în care cuțitul părea un șarpe de gheață, dar Stela se smuci și principele rămase doar cu o bucată din rochia de pânză subțire. Simțea prin acel petic neînsuflețit mirosul ei viu, cu care el se lupta în fiecare noapte și gândul că această femeie îl refuza, așa cum nu mai făcuse nimeni până acum niciodată, îl întărâtă și mai mult. O prinse din nou de talia-i subțire, ca un pui speriat de căprioară, fremătând de aroma cărnii trandafirii și fragede. Stela se răsuci, nu înainte de a scoate un țipăt de ajutor. Lombardo încercă să îi acopere gura cu mâna, dar femeia se smuci din strânsoare și se împiedică de donițele mari, cu care dimineața se aducea laptele proaspăt pentru micul dejun al fețelor princiare. Lombardo se aruncă peste ea, spumegând de furie. Stela scoase în cădere un țipăt ascuțit ca de pasăre rănită. Tânărul principe îi șopti la ureche, cuprinzând-o de umeri:
- Hai, lasă prostiile și îmblânzește-te ! Ai să fi a mea cu voia sau fără voia ta...!
O mângâie apoi pe părul ei roșcat ca o coamă de soare rănit la amurg.
- Vezi, ai devenit mai înțeleaptă! Trebuia să mă scutești de tot acest circ și să mi te supui de prima dată!
O întoarse cu fața spre el și o sărută adânc pe buzele-i, pe care le visase în fiecare noapte. O strânse la piept și îi auzi doar respirația slabă și se gândi că emoția, care de obicei cuprindea femeile, care trecuseră prin baldachinul său, pusese stăpânire și pe Stela Ambrogini. Încercă să o ridice de la pământ și doar atunci Lombardo zări dâra purpurie ce îi inundase brațul și pieptul. Privi la chipul femeii dorite cu ochii măriți de spaima ce pusese stăpânire pe el. Un firicel de sânge ca un ultim strigăt de viață i se prelingea femeii pe lângă buzele strânse într-un regret târziu. Paloarea rece și umbra de neființă de pe chipul ei stins îl făcură pe Lombardo să înțeleagă că Stela se înjunghiase în cădere și că rana îi fusese fatală. O lăsă moale pe pardoseala ceruită a bucătăriei și privi în jur cu teamă. Nu era nimeni prin preajmă și alergă neputincios spre ieșirea din bucătăria acum tăcută. Micul Paolo deschisese ochii și nu știa de ce mama sa continua să zacă la pământ, dar nici nu îndrăznea să iasă din ascunzătoarea lui. Stela îi spusese să nu facă asta niciodată, decât când îi va da ea voie. Dar în același timp presimțea în inima sa speriată și neajutorată, că s-a întâmplat ceva rău cu mama sa. Zări la câțiva pași de coșul, care-i servea drept ascunzătoare, petecul acela de pânză din rochia mamei, sfâșiată de mânia stăpânului cel tânăr. Inconștient și sfidând parcă pericolul, Paolo ieși din coș și apucă strâns la piept bucata de amintire neînsuflețită, care-l apropia acum parcă mai mult de mama sa. Intră la loc în ascunzătoare și duse pe buze pânza, care nici nu-i putea vorbi, ca să-i spună de ce mama sa continuă să stea nemișcată pe podea, nici să-l ajute să găsească o cale de scăpare din capcana aceea, unde oricând putea fi descoperit de vreun servitor. Mirosul dulce al trupului mamei sale îi pătrunse până în cuibul firav al inimii. Se hotărî să aștepte ca ea să se ridice. Dar degeaba. Prin bucătăria devenită acum rece și plină de spaime chemarea ei blândă nu se mai auzi. În bucătărie intrară două slugi, care găsind corpul neînsuflețit al Stelei alertară tot palatul. Vestea că Stela Ambrogini zăcea moartă în bucătăria palatului făcu înconjurul camerelor înalte și ornate elegant. Renata Carbonari, care știa de acum de la Lombardo, cum se întâmplase întreaga nenorocire, își dădu seama că, dacă nu va interveni, fiul ei ar putea suporta consecințele gestului său nesăbuit. Când ea ajunse în bucătăria plină de servitori, murmurele încetară.
- S-a sinucis, biata de ea, n-a mai putut suporta și s-a sinucis...! exclamă stăpâna palatului cu o voce autoritară și convingătoare, privindu-i pe rând pe servitori pentru a le citi gândurile sub teama ce li se întipărise pe chip. Poate din cauza sărăciei... poate din cauza gondolierului...căci am auzit că acest Carlo Ambrogini avea o ibovnică dincolo de farul Spignon. Auzisem de mult acest lucru și nu o dată observasem deznădejdea și tristețea din ochii bietei femei...Oh, bărbații din ziua de azi...nu le mai ajung trofeele de acasă, sunt gata mereu de o nouă cucerire, la care râvnesc pe ascuns...!
Servitorii ascultau cuvintele stăpânei, o parte din ei fiind convinși că aceasta știa mai bine decât ei, cum se sfârșește durerea celor umili și deznădăjduiți. Singura care ascundea un mare semn de întrebare în suflet era Bianca Regiani, cea mai bună prietenă a Stelei și confidenta ei.
După plecarea stăpânei, ea îl căutase prin tot palatul pe micul Paolo, și, când își aduse aminte de ascunzătoarea, în care Stela îl ferea de mânia principelui tânăr, se întoarse în bucătărie. Îl descoperi în coșul de răchită plângând înfundat.
„Copilul ăsta a fost singurul martor al celor ce s-au întâmplat”, gândi ea. „Stela nu și-ar fi luat niciodată viața! Ea și Carlo se iubeau atât de mult și erau atât de fericiți în sărăcia lor, lângă micul Paolo”.
- Vino... vino, copile! îl îmbrățișase tânăra, ștergându-i lacrimile. Ce s-a întâmplat?
Dar copilul parcă intrase în transă privind pierdut la trupul mamei, pe care niște oameni îmbrăcați în negru veniseră să-l ridice de pe pardoseala impregnată acum de sângele ei crud și care asfințise peste clipa morții. Abia acum pricepu el adevăratul sens al cuvintelor, pe care mama sa și stăpânul cel tânăr și le aruncaseră. Își aminti cuțitul strălucitor din mâna ei și gesturile brutale ale principelui. Dar îi era frică să-i destăinuie Biancăi taina sa. Se gândea că aceasta l-ar fi dat pe mâna stăpânului și cine știe care i-ar fi fost soarta.
- Paolo, îi șopti Bianca, nu trebuie să te ferești de mine! Știi bine că eu și mama ta am fost prietene, din prima clipă când ați intrat în acest palat! Spune-mi, e vorba de stăpânul cel tânăr, nu...?
- Da, îngăimă printre sughițuri copilul. Mama s-a certat cu stăpânul, a luat un cuțit ca să se apere. Eu am închis ochii și nu mai știu decât că am auzit-o țipând...Apoi am văzut-o nemișcată. Stăpânul plecase și mie mi-a fost frică să ies din ascunzătoare...
- Nu mai plânge...! Nimeni, în afară de noi doi, nu va ști ce s-a petrecut aici! Nici măcar tatăl tău! Ar fi în stare de lucruri primejdioase și ai putea rămâne singur în lumea asta nedreaptă! Ar fi ultimul lucru pe care l-ai dori, să-l vezi pășind pe Puntea Suspinelor...
- N-am auzit niciodată de Puntea Suspinelor, îi spuse copilul, privind-o cu ochii săi speriați ca de pasăre prinsă într-un laț.
- Puntea Suspinelor este puntea care leagă Palatul Dogilor de Inchisoare. Condamnații o trec din Palatul Dogilor, unde au fost torturați ca să spună adevărul, spre închisoarea, unde vor putrezi pentru totdeauna. Asta, dacă nu cumva, ieșind din Palatul Dogilor, vor zări pentru ultima dată Marele Canal, fiind condamnați la moarte...
- Nu înțeleg? De ce să fie tatăl meu condamnat la moarte?
- Fiindcă moartea mamei tale îl va distruge...! Și se va gândi că la originea ei nu poate sta decât principele cel tânăr...Ar încerca să se răzbune...! Carlo Ambrogini nu trebuie să știe niciodată ce s-a întâmplat în această cameră blestemată. Altfel, va trebui să îți iei adio și de la el! Pentru totdeauna! Paolo, să cauți toată viața ta să te ferești de oameni ca principele Ufficino Lombardo. Astfel de oameni au bani și ranguri înalte și oameni simpli ca noi nu se pot pune cu ei niciodată. Nici nu se pot apăra împotriva răutăților lor! Nimeni nu le va putea face vreodată nimic, dacă ei ne fac nouă, celor săraci, vreo nedreptate!
Auzind cuvintele Biancăi copilul știa că va trebui să nu spună nimănui ceea ce văzuse. Că va rămâne în suflet cu durerea acelui glas, cu care mama lui își strigase neputința și ultima durere.
Dar dimineața aceea de toamnă mohorâtă strecurase în sufletul său mic, pe lângă durere, și umbra unui singur gând: că într-o zi, principele cel tânăr, Lombardo Ufficino, va trebui să plătească pentru moartea mamei sale...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!