agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2483 .



Spre necunoscut. Capitolul XI ( 7 )
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [inocentiu ]

2008-12-17  |     | 



Acum lucrurile s-au simplificat. Poate intra în legătură cu Victoria, prin scris, când dorește. Ce bine a picat și acea invitație la nuntă din mâna ei. Va putea să aducă vorba, în scrisorile ce i le va scrie, despre iubirea celor doi din depărtare și apoi pasul următor, și acesta va fi mai greu, despre iubirea lui. Dar să nu se gândească de pe acum la felul în care va proceda. Cineva parcă îi spune, de undeva de departe, că a intrat pe drumul cel bun care-l va duce negreșit la realizarea visurilor sale.
A început a-i scrie. Multe pagini a înnegrit, dar puține a trimis. Erau în ele gândurile lui despre trecut și mai ales despre viitor. La primele două n-a primit răspuns. A început apoi, în altele, să-i spună întâmplări hazlii din copilăria sa și din anii de școală, despre copiii Șpringului și părinții lor. După un timp începură a-i veni răspunsuri. Fiecare era o bucurie, începând cu pipăitul plicului. Au aflat, din scrisori, multe unul despre altul. Au aflat și despre familiile lor. Victoria a început a-i cunoaște frații și surorile, știa multe despre ei. Îi plăcea Râul Olăneștiului cu șerpuirea lui pe sub stânci dar nu-și putea închipui mirosul de sulf și nici gustul de ouă clocite al apelor ce ieșeau din fundul pământului prin izvoare. Nae, care a fost odată în acel sat cu nume ciudat, Ruși, știa acum din scrisorile ei casa și curtea de la numărul două sute nouăzeci și patru, cunoștea drumul spre Părăul Furcii de unde se aducea apă bună de băut, dar și cel spre Părăul Papelii de unde se aducea apa pentru spălat. Și pe Cezar a început a-l cunoaște. Știa că este cel de al șaselea cal, în gospodăria părinților Victoriei, care poartă acest nume. Când se va duce în casa Victoriei din Ruși, și crede că nu va fi departe ziua aceea, poate în vacanța de Crăciun, îi va cunoaște gospodăria aproape ca unul de al casei. A văzut-o pe Victoria numai de două ori și iată cât de multe știe despre ea și ai ei. Și ea știe multe despre el și ai lui. Se gândea că în curând va trebui să-și ia inima în dinți și să expedieze scrisoarea decisivă. „Vrei, tu, Victorie, să parcurgem împreună, de acum înainte, drumul acestei vieți?”
În acest timp Victoria se gândea și ea la scrisorile ce le are de trimis. Trebuia să-i răspundă Sabinei din America, Măriuței la Sibiel și, bineînțeles, lui Nae. Celor două va trebui, neapărat, să le spună despre Nae. Se simte vinovată față de ele că până acum nu le-a împărtășit preocupările și gândurile sale. Sabinei îi va scrie, ca de obicei, în primul rând noutățile de acasă. Va trebui să-i scrie despre vecinul lor Traian Nemeș care a murit la începutul acestei săptămâni. Tot satul vorbește despre chinurile prin care a trecut acest om. Aproape zece zile n-a mai putut mânca. Avea totuși puterea să strige. Îl striga pe Dumnezeu cerându-I să-l ia cât mai repede de pe pământ. Îl striga și pe Stana. „Ia-mă odată, Satano, că merit să mă iei tu, dacă Dumnezeu nu mă vrea”. Vecinii și oamenii de mai departe au început să vină pentru a-l mai vedea odată, așa cum era obiceiul. El nu voia pe nimeni în preajma sa. Doar pe un om îl dorea din tot sufletul său, care era gata de plecare. „ să vină Aurel, să vină Aurel de la moară. Aduceți-l pe Aurel, morarul”. Aurel era dus însă de câteva zile în Moldova unde fiul său mai mic Gheorghiță făcea armata. Spre seară Paraschiva, nevasta lui Traian Nemeș, veni într-o fugă la Niculaia lui Ilină
- Bade Niculaie, să vii negreșit că te cheamă Traian ce trage să moară!
- Du-te, Paraschivo, că vin și eu numaidecât!
Niculae se duse repede în cămară și căută ceva pe o poliță. Era un amnar vechi pe care și-l băgă în șerpar apoi se duse la casa lui Traian. Aici, în odaia chinurilor, prietenul său din copilărie avea ceva de mărturisit înainte de a muri. Niculae bănuia că vrea să mărturisească necazul ce i l-a pricinuit surorii și cumnatului său. Muribundul n-avea puterea să înceapă mărturisirea iar Niculae nu știa cum să-l întrebe. A scos doar amnarul i l-a arătat zicând : „despre asta vroiai să-i spui lui Aurel?.” Traian a dat aprobator din cap.
- Traiane, nu trebuie să-i mărturisești lui Aurel sau mie. Mărturisirea trebuie făcută Celui de Sus. El are puterea de a ierta. Stai liniștit. Mă duc să-l aduc pe părintele.
L-a adus, apoi a așteptat în tinda casei lui Nemeș până când părintele a ieșit. A intrat. Fața lui Traian era liniștită. Durerile se vedea că îi trecuseră, parcă nici n-ar fi fost. Ochii îi erau îndreptați spre icoana Fecioarei Maria cu Pruncul în brațe. Doar într-un târziu și-a dat seama că nu este singur.
- Niculae, caută în lada ceea, vei găsi o traistă. S-o duci surorii tale la moară. Spune-i, dacă poate, să mă ierte. Părintele a zis că Dumnezeu îi iartă pe cei ce se căiesc din toată inima și din tot sufletul lor. Eu așa am făcut. Acum mi-e atât de bine
A închis ochii pentru totdeauna având pe obraz un început de zâmbet. Niculae s-a uitat în traistă. Era acolo o ie pe care o cunoscuse ca fiind a mamei sale lăsate surorii lui, cătrințele pe care tot mama lui le țesuse în război, pe când el era copil, și o pereche de ghete femeiești, cu tureacul înalt, așa cum acestea le poartă la sărbători.
Despre moartea lui Traian Nemeș îi va scrie Sabinei să afle și cei dragi de la capătul lumii. Să fie și ei cu gândul la ceea ce se petrece în satul lor. Va trebui să-i dea Sabinei o veste și despre ea. Dar așa, pe departe. „Scrie-mi, Sabino, și despre Petru Mușat al tău. Dacă o vei face, o să-ți scriu și eu despre Nicu”. A vrut la început să-i zică așa cum îi zic toți, Nae. Dar s-a gândit că parcă nu sună așa de bine. Să fi zis Niculae, parcă numele ar fi al unui bătrân că doar tatăl ei, bunicul Sabinei, bunicul ei și străbunicul Sabinei se numesc ori s-au numit Niculae. Nicu, și-a zis ea, sună mai bine. Sigur că Sabina se va gândi la acest Nicu și-i va spune, poate că, și mamei sale. Amănunte le va da ea mai târziu, dacă o fi să fie.
Măriuței trebuie însă să-i spună în amănunțime despre cele două întâlniri din tren cu Nae și apoi despre corespondența ce s-a înfiripat.
A fost ocupată aproape o zi de duminică cu scrisorile către Sabina și Măriuță. A încercat apoi să-i scrie și lui Nae dar se simțea obosită. Și bine a făcut că nu s-a apucat să-i scrie ori, Doamne ferește, chiar să i-o trimită pentru că în ziua următoare a primit plicul cu „vrei tu, Victorie, să parcurgem împreună, de acum înainte, drumul acestei vieți ?” La început nu i-a venit să creadă că este adevărat ce vede scris. De unde până unde i-au venit aceste gânduri puse pe hârtie? Cum de îndrăznește să scrie astfel de lucruri? Este oare ea de vină ? Sigur că este. Prea i-a răspuns imediat la primele două scrisori. Prea i-a vorbit, chiar dacă în scris, atât de apropiat de parcă l-ar fi cunoscut de când lumea. Dar pe măsură ce au început să treacă orele, și apoi o zi întreagă, furia începu a se risipi. Da, parcă îl cunoaște de când îi lumea. Dacă se gândește bine, scrisorile pe care i le trimite îi fac atât de bine. Oare de ce? Trebuie să recunoască în fața propriei ei conștiințe: „pentru că îi vin de la un om de care îi este drag” Să nu se sperie de cuvinte mai ales dacă acestea spun adevărul. Și cum să nu spună dacă se bazează pe fapte. Cum să nu-ți fie drag un om care-ți desenează figura numai din memorie. Se duse, ață, la plicul cu invitația la nuntă din America în care a pus și desenul lui Nae. L-a scos și l-a privit din nou. Da, seamănă cu ea, dar nu se crede să fie așa de frumoasă.
S-a gândit mult până a-i răspunde. Întotdeauna,când avea de luat o hotărâre care i se părea importantă, o întreba pe mamă-sa. Nu, de data asta n-o va întreba. Sau nu acum. Răspunsul va trebui să-l dea ea. O va întreba numai dacă ea,Victoria, va fi de acord cu „ parcurgerea împreună a drumului acestei vieți” Atunci o va întreba și, dacă mamă-sa va zice că nu este bine ce vrea să facă, abia atunci se va gândi dacă este bine sau nu să meargă pe drumul propus. Oricum, hotărârea îi aparține. Pe primele două pagini n-a spus nimic despre întrebarea pusă de el. De abia spre sfârșit, pe pagina a treia a zis: „întotdeauna, când am plecat undeva la drum, nu mi-a plăcut să merg singură. Dacă o fi să mă hotărăsc la drumul ce mi-l propui, am să-ți spun din timp pentru a te pregăti și tu”
Nae i-a parcurs scrisoarea cu inima cât un purice. S-a liniștit când și-a dat seama că Victoria nu-l refuză din capul locului. A fost de-a dreptul fericit când a citit că o să fie anunțat din timp. Dar trebuia să se hotărască întâi ea pentru acest drum. Trebuie să facă ceva pentru a grăbi hotărârea ei. Și a făcut. I-a scris prietenului său Viorel. I-a mărturisit sentimentele sale pentru Victoria și l-a implorat să facă ceva pentru a-l ajuta. După mai bine de o săptămână, a primit răspunsul lui Viorel. Îi scria că îl înțelege, că și el a trecut printr-o situație asemănătore. Îl va ajuta, după puterile sale, și iată cum. De Crăciun el, Nae, va fi invitatul său în Ruși. Să nu mai aștepte o altă invitație și, cum se dă vacanța, să vină la el. Să-și ia gândul că anul acesta va merge de Crăciun la el în Oltenia. Va fi în satul celei pe care o iubește. Să-și ia și vioara cu el. Când vor merge la colindat, instrumentul le va fi de ajutor, mai ales când vor merge să-l colinde pe unchiul său, primarul. Și acolo știe el pe cine va găsi că el doar așa poate să-l ajute, mai departe să se descurce singur. A, de s-ar ajunge să fie nevoie ca el să pună o vorbă bună, să fie sigur că o va face. În altă scrisoare Viorel i-a spus că-l va aștepta, la gară, cu sania ori căruța, după cum va fi vremea.
A fost în anul acela o toamnă nefiresc de lungă. Pe la jumătatea lui noiembrie muștele bâzâiau în grajd ca într-o primăvară înaintată. Oile mai pășteau câmpul și la începutul lui decembrie. Bărbații se gândeau să lepede căciulile și să se întoarcă iar la pălării. Într-o astfel de zi călduroasă Nae a luat drumul Sebeșului. A auzit el că aici pielicelele de astrahan sunt mai ieftine. A trecut pe la prăvălia lui Krauss care avea și atelier de blănărie. A cumpărat o căciulă neagră și câteva piei din care meșterul i-a croit un guler de toată frumusețea pe care să-l pună la palton. Tot de acolo și-a mai cumpărat o pereche de mânuși de piele. L-au costat toate acestea aproape o jumătate de salariu. Dar nu i-a părut rău. A trebuit să facă cheltuiala. Nu se putea prezenta oricum în satul și casa Victoriei de praznicul Crăciunului. Și apoi, dacă o ajuta Dumnezeu să fie așa, și când va merge acasă pentru a anunța vestea cea mare, trebuie să arate ca unul vrednic de a se căpătui pe meleagurile pe care a ajuns singur, neîmpins de nimeni de la spate. Numai de n-ar ține timpul acesta călduros până la Crăciun. Ce va face atunci cu gulerul căciula și mănușile? N-a ținut căldura până la Crăciun. În noaptea de Sfântul Nicolae, când a ieșit să-și conducă musafirii, pe părintele Simion, preoteasa domniei sale și primarul Belciug, un vânt rece, pătrunzător, bătea cu furie. Și dimineață, același vânt care intra parcă și prin haine. De abia a putut ajunge la școală. Aici a găsit puțini copii, dar au continuat să vină. Unii, mai slab îmbrăcați, aveau mâinile înghețate și buzele vinete. Norocul lor a fost că Lița Mărie a făcut focul cu vreo două ceasuri înainte de opt. Înspre amiază, din când în când, câte o pală de vânt scotea fumul din sobă ceea ce nu-i împiedica pe copii să fie atenți la povestea lui Harap Alb.
- Copii, vă voi termina mâine povestea, acum vă veți pregăti să plecați acasă. Să păcălim vântul care parcă a mai obosit.
Niciunul însă n-a dat semn că ar vrea să plece. S-a ridicat Corneluș :
- Domnule învățător, să știm bine că va veni să bată tata Crivățului noi nu plecăm până nu se gată povestea. Apoi, uitându-se peste clasă „Așa-i măi?”
- Așa-i, așa-i!







.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!