agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3107 .



Spre necunoscut. Capitolul XI ( 1 )
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [inocentiu ]

2008-08-16  |     | 



Acolo în Șpring a stat Nae doi ani încheiați. La început oamenii satului se uitau cu neîncredere la el.
- Pe vremea lui Onofrei, zicea unul, nu se pomenea larmă în școală. Dacă treceai prin preajmă n-auzeai țipenie de copil. Bătaia cu joarda era ruptă din rai. Acum auzi-i. Regățeanul acesta parcă n-are mai multă minte decât ei. Bat cotca împreună, îi pune să alerge în jurul curții ba chiar și pe uliță, nici pe bietele copile nu le lasă în pace, aleargă și ele ca niște apucate.
- Ai dreptate, dar numai pe jumătate. Îi aleargă pe copii dar nu toată vremea, numai din când în când.
- Da, dar pe vremea lui Onofrei când mergeai pe ulița școlii auzeai de departe cum cântă copiii tabla înmulțirii. Câteodată unii mai sperioși o bolboroseau și în somn. Acum, de vreo câteva ori, trecând pe lângă școală am auzit sunet de diplă. La început m-am gândit că o fi țiganul Mărtinuș. Dar ce să caute acesta la școală, că nici copiii lui nu prea o cercetează ? M-am lămurit când mi-a spus ăl mic al meu, Corneluș, că la diplă le cântă regățeanul acesta pe care îl au de învățător, zise Ionul lui Arion. Atât de mult i-a plăcut copilului încât o început să smiorcăie că musai să-i iau și lui una când m-oi duce la târg.
- Nu știu, zău, ce-o ieși din copiii ăștia ai noștri, dacă la școală îi pune să fugă și dascălul le cântă ca la făgădău ori ca la nuntă.
- Uite măi la el. Dar din tine ce a ieșit dacă ai tot cântat vreo șase ani, în patru clase, tot mereu tabla înmulțirii. Ieșit-ai mai deștept? N-ai ieșit! Þi-o rămas din tabla înmulțirii doar melodia „lălălălălălă… lălă” de la "dooi or doi fac paatru” Nu degeaba te punea mereu răposatul Onofrei în banca măgarilor.
După un timp femeile din Șpring au început să vorbească despre învățător că este omul primăriei și că îl ajută pe preceptor să pună dări mai mari, că stăpânirea cu o jumătate de mână le dă și cu două le ia. Cum să nu fie așa? De ce i-a pus domnuțul acesta pe copilași să măsoare cu o șpargă de un metru, pe care fiecare a făcut-o la școală, curtea părintească și să înmulțească lungimea cu lățimea pentru a afla suprafața? De ce le-a dat ca problemă fiecărui copil din clasa a IV-a să afle câte fire de cucuruz încap în delnița lor dacă fiecărui fir îi trebuie, ca să crească bine, cincizeci de centimetri pătrați. Toate astea nu dau de gândit?
Bărbații nu au prea dat crezare la astfel de vorbe. Totuși unii ziceau că de unde iese fum trebuie să fie,cât de cât, și ceva foc.
Cu timpul, însă, lucrurile au început să se mai limpezească în privința dascălului. Mai ales după o seară de pomină. Era pe la începutul lui iunie când zilele sunt lungi și spornice. Pâlcuri, pâlcuri, bărbați și femei, unii în căruțe, cei mai mulți pe jos, cu sapa pe umăr, dar și flăcăi cu coasă, se întorceau de pe câmp. În casele unde nu erau bunici care să fi făcut focul, mai din timp, pentru pregătitul mămăligii, gospodinele îl aprindeau sau mergeau să împrumute jar de la casele unde se vedea fumul ieșind pe horn. Pocnete de bici anunțau apropierea ciurdei vacilor. Grohăitul porcilor se auzea tot mai puțin semn că aceștia au început a fi hrăniți. Alte pocnete de bici, mugete de vite și nechezături de cai dădeau de veste orișicui că a început adăpatul la cele câteva fântâni de pe ulițele satului. Strigătele de copii, care după cină aveau chef de hârjoană, au continuat un timp, apoi rând pe rând s-au oprit. Puținele lămpi aprinse au început a se stinge. Doar vreun câine se auzea, din loc în loc, lătrând. Era vremea când liniștea și odihna începea să pună stăpânire pe toți. Unii au început a ațipi și au început a visa frumos. Alții, care n-au adormit, credeau că au început să viseze. La început de abia auzit, un sunet care parcă venea de undeva de sus, de sus de tot, blând, mângâitor, ce ar fi alinat orice durere a reușit să intre în toate casele. Când mai subțire, când mai profund aducea a spusul unei povești. O poveste plină de duioșie. Din când în când sunetul închipuia un oftat, apoi nădejdea răzbătea urcându-se spre cerul înstelat. Iarăși se cobora pe pământ întrând în sufletul ascultătorilor. Unii credeau că un înger s-a pogorât din înalturi și în curând își va lua zborul până dincolo de vămile văzduhului de unde a venit. Doar părintele Simion, care n-apucase să pună încă spre odihnă capul pe pernă, știa că ascultă Balada lui Ciprian Porumbescu. Îi spuse acest lucru și doamnei preotese. Îi mai spuse că cel care cântă este proaspătul învățător. Numai el putea fi, pentru că sfinția sa a fost de față când acesta s-a dat jos din căruța lui Arion, venind de la gară. Avea într-o mână o lădiță de lemn iar în cealaltă cutia unei viori. Melodia se aude dinspre capul satului, de acolo unde este casa în care învățătorul și-a găsit gazdă.
Un timp unii n-au vrut să creadă că „regățeanul” a cântat în seara aceea. Dar în curând mulți i-au văzut și auzit vioara. În joia în care se sărbătorea Înălțarea Domnului, după slujba de la biserică, a avut loc serbarea școlară de sfârșit de an. Sala cea mare a școlii s-a umplut de femei dar au venit și mulți bărbați. Cei care n-au încăput ascultau de pe la ferestrele deschise. Și au avut ce asculta. Întâi pe părintele Simion care le-a spus despre datoria părinților de a-și ajuta fiii și fiicele să se înalțe spre o viață mai bună, fără de păcat, prin învățătură. Erau nerăbdători să termine părintele, știau de mulți ani ce spune. Au ascultat apoi pe regățean. Acesta cu o voce destul de repezită, dar blândă în același timp, a început să le laude copiii. I-a lăudat nu numai pe copii ci și pe ei, părinții lor. Nu le venea să creadă ce aud. Copiii erau deștepți și harnici iar ei, părinții lor, mai ales mamele erau de toată isprava pentru că îi hrăneau și îi îmbrăcau cum se cuvine. E drept că a mai spus că sunt unele mame care își trimit copiii murdari la școală. El știe că săpunul este scump dar în fiecare gospodărie se poate face, mai ales după tăiatul porcului. A dat sfaturi despre cum se pot feri de boli și ce trebuie făcut atunci când apar bolile copilăriei. Se mirau femeile că de unde știe tinerelul acesta atâtea lucruri. E drept că și ele știau dar au aflat și multe lucruri noi. A urmat apoi serbarea copiilor. Pentru prima dată a răsunat în Șpring un cor pe două voci. „Trăiască Regele”, „Pe-al nostru steag” „Treceți batalioane române Carpații” s-au cântat una după alta” doar cu o foarte scurtă pauză între ele, atât timp, doar până ce învățătorul pișca un mic instrument, pe care apoi repede îl ducea la ureche. Un sunet slab, care de abia se auzea, îi făcea pe copii să scoată, din vocile lor, melodia curată. După cele trei cântece a ieșit în față Aurelia lui Grăjdean, îmbrăcată în costum național, numai în alb cu catrințe și pieptăraș negru și brâu tricolor, așa cum purtau de un timp fetele dar și femeile mai tinere în zi de sărbătoare. După ureche avea un trandafir roșu. Cu sufletul la gură a fost ascultată de toți „Azi am să-ncrestez în grindă/jos din cui acum oglindă/ mama-i dusă-n sat cu dorul…”. A terminat Aurelia făcând o plecăciune. Liniștea se prelungea nefiresc de mult până când Nae a început să bată din palme și să strige „bravoo, bravoo". L-au urmat copii de pe bină și de abia într-un târziu au început femeile și bărbații din sală. Minute bune, în șir, s-a bătut în palme. S-a bătut apoi în palme și s-a strigat bravo după ce Corneluș a lui Arion a cântat cu glasul său ascuțit de copil, dar cu multă simțire, „Mândru-i jocul Hațegana”.
A pus apoi Nae mâna pe vioară. A ciupit de mai multe ori strunele și a trecut ușor cu arcușul peste ele. A început să cânte aceiași melodie pe care o auziseră cu toții acum câteva seri înainte de culcare. N-a trebuit să treacă mult timp ca vraja să-i cuprindă. Parcă mai vrăjit decât ceilalți era Mărtinuș. Stătea nemișcat, cu gura căscată și cu ochii bulbucați spre cel ce cânta. Nimeni n-a mișcat după ce arcușul a încetat să mai mângâie corzile. Toți tăceau. Parcă pentru a-i readuce cu picioarele pe pământ Nae și-a pus din nou vioara sub bărbie și în sală au început să se reverse sunetele săltărețe ale unei sârbe. Încet, încet bărbații au început să bată, abia simțit, din picioare tactul melodiei. Dintr-o dată, așa cum începuse, melodia s-a terminat. Grăbit, învățătorul a pus vioara în cutia ei, a făcut semn copiilor că pot să coboare de pe bină. După ce aceștia au coborât, făcând și mai mare înghesuiala din sală, s-a apucat să citească de pe o foaie câți copiii au fost la începutul acestui an în școală , câți au mai rămas, că din cei rămași au trecut toți clasa pe care au cercetat-o. A mai citit numele premianților și le-a împărțit cărți.
Aproape de sfârșit, ridicându-și ochii de pe hârtie, Nae a văzut că pe ușă a intrat primarul Brândușe împreună cu un domn. Pe măsură ce bărbații și femeile își dădeau seama de intrarea celor doi, prin mijlocul sălii a început să se formeze un culoar îngust prin care aceștia înaintau




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!