agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor



 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3835 .



Amintiri (politice) din tinerețe
proză [ ]
Drumurti europene (1974 )

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [valentintascu ]

2008-07-24  |     | 



AMINTIRI (POLITICE) DIN TINEREÞE
„DRUMURI EUROPENE”
(1974 -1976)


Parcă răposatul Aristide Buhoiu avea o emisiune la Televiziunea Română (neliberă pe atunci)) în care călătorea săptămânal. Alta, parcă mai extinsă la mapamond avea Ioan Grigorescu. Ei doi călătoreau pentru noi toți ceilalți, constatau pentru noi frumusețile lumii și mai și luau bani pentru treaba asta. Bineînțeles costurile călătoriilor erau suportate de la buget, adică tot de noi. Nu zic că nu erau frumoase aceste emisiuni, dar prea erau ostentative, iar noi prea jinduiam după cele ce vedeam pe micul ecran și jinduiam cu puține speranțe că le vom putea vedea vreodată. Nici asta nu poate fi crezut de tinerii care azi odată își pun palma-n fund și-i afli ba pe la Palma de Mallorca, ba pe la Las Palmas, ba pe la Palm Beach, iar acum de curând la Palme d’Or și alte palme ce erau date nouă pe obraz de către cei doi. Îi invidiam și pe cameramani, pe tehnicienii care îi însoțeau, regretând că nu ne-am făcut la viață mecanici de electronică sau măcar șoferi de autoutilitară de la TVR, ci niște bieți de scriitorași sortiți să ne învârtim în jurul cozii noastre naționale, pe la festivaluri județene, la „Luna cărții la sate” și încă și aceasta era o favoare. Totul depindea de șefii politici, dar mai sigur de serviciile pe care le aduceai acestora. Cât despre Securitate, ea nu lua peșcheșuri, ci… suflete, ca Mefisto. Așa încât e limpede și nu e nevoie de probe: toți, dar absolut toți cei care au lucrat în străinătate, de la profesori universitari la marinari sau preoți, dar și mulți dintre cei care doar au voiajat puțin, au fost obligați să semneze pactul, ei pe post de Fauști. Ba, chiar, o parte dintre cei care „fugeau” sau „rămâneau”, fie că aventura lor era „cu voie de la poliție”, fie erau ajunși de „brațul cel lung” al Tălpii Iadului, oriunde s-ar fi aflat și n-aveau cum să scape.
Dar iată că am ajuns și eu în situația de a vedea, simți ce înseamnă să treci granița. „Înarmat” cu toate cele ce am zis în episodul anterior, în data de 2 august 1974, trenul în care mă aflam a trecut granița în Republica Populară Ungară, țară „vecină și prietenă” (cum ni se zicea la „învățământul politic”, deși numai Dumnezeu mai știa care era realitatea inimoasă mai ales în inima Ardealului răpit la 1940, la Cluj).
Era cam pe la 7 din dimineață. După ce mi-a controlat actele vameșul, deja dincolo de Huedin (l-am păcălit: nu și-a dat seama că aveam ascunsă în ciorap fabuloasa sumă de 25 de franci elvețieni, primiți de la unchiul și vreo două bonuri de schimb valutar în valoare de 250 de lei fiecare, primite de la Adrian Marino, care îmi mai făcuse și un instructaj despre Spania, pe care tocmai o vizitase și despre care scrisese o carte Olé, Spania!, pe care am și luat-o cu mine la drum), am trecut prin Oradea și după o lungă oprire la Episcopia Bihorului, inexplicabilă, deoarece eram singurul rămas în cele două vagoane ce treceau granița și se legau la un tren maghiar. În sfârșit am încercat să măsor senzația pentru trecerea pentru prima dată în viața mea a unei granițe: nimic, nici o senzație, era vorba de o arătură de câțiva metri care nu spunea nimic de fapt. Și mă uitam la gâzele, furnicile și păsările cerului care o treceau fără nici o formalitate și iarăși m-am umplut de invidie. Mai bine mă făcea mama pisică sau vrăbiuță. La unguri, aceeași atmosferă de „prietenie”, control la sânge, suspiciune etc. Și iată-mă la Budapesta, primul oraș din străinătate în care am călcat la vârsta „tânără” de 30 de ani împliniți. Și s-ar fi amânat „sine diae” această călcătură, dacă n-ar fi fost orgoliul politic al doamnei Raluca Ripan.
Nu aveam hărți pentru acest drum care era foarte lung, așa că m-am bazat pe instinctul meu și pe cunoștințele de limbi străine. Știu și un pic ungurește, destul cât să nu mor de foame sau să aflu în ce direcție trebuie să ajung. Neavând bagaj greu, am luat un tramvai între cele două mari gări (Nyugati și Keleti), am depus bagajul la „bagaje de mână” și am ieșit în pasajul gării, am tras în piept prima gură de aer cu gust de oarecare libertate, oricum de străinătate. „Măcar atât”, mi-am zis, pentru că nu erai de fapt în străinătate până ce te mai aflai între granițele „lagărului socialist” (așa i-au zis chiar ideologii, fără să-și dea seama de dubla conotație a cuvântului „lagăr”, dar mai apoi s-au dumirit și au exclus primejdioasa sintagmă), te puteau întoarce „acasă” chiar și grănicerii unguri, dacă primeau vreun telefon de la omologii lor români.
Budapesta, să fim sincer, e un oraș frumos, după mine mai frumos decât Viena, pentru că are o Dunăre centrală și este mai divers ca arhitectură. Chiar despre Dunăre am întrebat și cineva mi-a arătat cu mâna direcția pe marele bulevard ce pornește din fața gării Keleti. Și am luat-o voinicește la picior, fără să țin cont de distanță. Repede m-am hotărât să rămân și peste noapte în capitală, așa că la Dunăre am găsit un Ibusz, adică un oficiu de închiriere hotelieră la particulari, am plătit 90 de forinți și mi s-a dat adresa, una destul de central, culmea, pe str. București. Liniștit că voi avea unde să pun capul și după ce am întrebat care este ora limită la care mă pot prezenta la adresă, am început hoinăreala pe minunatele poduri budapestane. Am descoperit rapid celebra Vaczi utca, strada pietonală de lux a Ungariei, pe care mi-am permis să iau chiar și o bere. Adevărul e că la vremea aceea un leu românesc valora doi forinți și aveam destui bani, pentru că schimbasem la graniță în forinți și șilingi austrieci cele trei bonuri, unul al meu și cele două oferite de Adrian Marino și deci eram destul de bogat. Se va dovedi că inclusiv față de șiling leul era destul de puternic. M-am învârtit astfel prin frumosul oraș de pe Duna, până s-a lăsat seara și s-au aprins luminile celebrului pod Lanc Hid, adică Podul cu Lanțuri. Pe la 10 seara am luat un tramvai și am ajuns la adresa dată de Ibusz, un bloc retras, cu vreo trei etaje doar. Am urcat la primul etaj și am sunat la apartamentul notat pe chitanță. Am intrat în panică, pentru că nu mi-a răspuns nimeni la repetatele mele apeluri la sonerie. După un timp, îngrijorat de-a binelea, am coborât în fața blocului și am început să strig numele elftașului (tovarășului) gazdă. În sfârșit, la țipetele mele care au sculat tot cartierul, s-a deschis un geam și a apărut un cap de femeie ca la 30 de ani, cap ciufulit, care m-a întrebat ce vreau. Am spus cum ma-am priceput pe ungurește că am plătit ca să mă culc la ea (deși mai că-mi venea să zic „cu ea”, pentru că femeia era destul de arătoasă, ca mai toate unguroaicele). Mi-a făcut semn să urc. În ușă mi-a apărut același cap ciufulit, cu zulufi încâlciți, cu doi ochi verzi și un trup, cum presupuneam, atrăgător, înfășurat în grabă într-un capot de vară. Pe dedesubt părea să nu se afle altceva. I-am arătat chitanța și ea mi-a cerut Pașaportul. L-a luat și a început să citească: „ Te magyar vagy? (Ești ungur?)” „Nem, roman (nu, român)!”, am răspuns eu. „Erdely (Ardelean)?” „Igen (da)!” „Kolosvari (din Cluj)? – iar eu eram tot mai fericit că se încropea un dialog promițător, așa că nu mică mi-a fost surprinderea când, în loc să mă invite la pat, mi-a arătat ușa și a urlat la mine un „afară” atât de categoric, încât l-am înțeles, deși acest cuvânt nu făcea și nu face nici azi parte din vocabularul meu româno-maghiar. Am început să protestez, cu glas tot mai ridicat, când dintr-o cameră alăturată și-a făcut apariția un zdrahon de ungur, roșcovan și cu o față specifică de măcelar priceput să te transforme cât ai clipi în cârnați Csabay (buni de altfel). Duduia, a prins în curaj și la cererea mea de a primi banii înapoi, mi-a rupt chitanța în bucăți și mi le-a aruncat pe jos, dându-mi de înțeles că în nici un caz nu voi vedea vreun forint. N-am avut de ales, mi-am luat pașaportul (noroc că nu l-a rupt și pe acesta) de pe masă și plasa în care se afla sumarul meu bagaj de tranzit, adică un maiou, periuța și pasta de dinți și cam atât, și am șters-o englezește conform zicalei că „fuga e rușinoasă, dar sănătoasă”, mulțumit că nu am mai apucat să văd cum arăta satârul acelui Janos cu mustață roșie.
Și așa s-a făcut că, în loc să dorm ca un turist nesimțit și nesimțitor, am avut bucuria să cunosc viața de noapte a Budapestei și de fapt nici n-am regretat. Cum învățasem topografia locului, pe aproape de Dunăre și Gelert, am luat-o voinicește până la mal, și până pe la vreo 1 noaptea am umblat în spirală pe câteva din podurile frumos luminate al orașului, meditând cu nostalgie la tradiționala prietenie româno-maghiară, despre care învățasem multe, teoretic însă, la învățământul politic, căci practica „m-a omorât”. La întoarcere, am făcut o plângere pe care am trimis-o la O.N.T. (Oficiul Național de Turism, omologul Ibuszului pestan), dar n-am primit niciodată vreun răspuns. Am tot pendulat între aspectul șovin al întâmplării, posibil, dat fiind că am deranjat că eram român din Clujul pe care mulți maghiari îl considerau profund unguresc și aspectul erotic, dată fiind suspectă răvășeala și ciufuleala femeii, dar și a namilei maghiare, mă gândisem că îi voi fi deranjat în clipe de prea lumească satisfacție, dar și că nu încăpea nici o comparație între toți centimetrii zdrahonului și ai mei.
Foarte curând, cam pe la ora două din noapte voi vedea cum stăm și cu tradiționala prietenie italo-maghiară. La un moment dat a oprit lângă mine, pietonul, o mașinuță Fiat de tipă studențesc, în care se aflau trei tineri italieni care m-au întrebat în italiană, limbă ca și necunoscută în Ungaria, unde e nu știu ce bar de noapte. Culmea e că știam, deoarece trecuse de vreo două ori prin fața lui, drept pentru care studenții, căci așa ceva erau, m-au luat al patrulea în Fiețel, mai ales că eram bun și de ceva translator. A fost plăcut, numai că erau destul de săraci, după cum a observat și majordomul barului de lux în care vroiau să intre, întrebând de prețuri. Eu le-am tradus că individul, tot o matahală de om, a răspuns ironic cum că n-au ei atâția bani cât să intre înăuntru. Italienii au acceptat ofensa, care era susținută de o realitate tinerească, așa că tus’patru ne-am dus în partea populară a capitalei, în pasajul subteran de la Keleti palyautvar (cer scuze pentru maghiara mea destul de corijentă, dar de bună intenție, mai ales că odată cu intrarea în Europa, ungurii ne devin prieteni ori că vrem, ori că nu vrea Gheorghe Funar). În pasaj, animație mare, fast-food-uri și băuturi mai ieftine, înghesuială chiar și la ora 2-3 spre dimineață. Eu am acceptat ideea de a merge acolo, mai ales că la ora 8 aveam un tren spre Viena. Italienii erau însă puși pe șotii, și, în calitatea lor de capitaliști ignorau morala proletară a femeii maghiare și încercau să agațe ceva unguroaice, convinși că și ele se dădeau pentru două perechi de ciorapi, cum se întâmpla frecvent cu româncuțele. La un moment dat au observat un splendid exemplar în spatele căreia s-au înșirat și au început să comenteze pe italiană („che puta, che bambola, ragazzina” etc.) convinși că italiana îi era străină junei apetisante. Numai că la un moment dat tânăra s-a întors către ei ca o leoaică și a început un convoi de imprecații într-o napolitană cursivă, începând cu „mascalzone” și terminând cu „porco di Madona” și alte gingașe vorbe care m-au convins că junii milanezi au luat plasă, deoarece femeia era italiancă sadea. N-am văzut în viața mea oameni mai înfricați, care au refăcut șirul indian, dar în spatele meu, luându-mă pe mine drept paravan în fața poșetei femeiești care începuse să se rotească amenințător deasupra capetelor lor. Până la urmă italianca i-a iertat și s-a îndepărtat amuzată. Voi afla chiar în Italia că un asemenea incident pe-acolo se lasă cu intervenția poliției, în cazul în care ragazza nu este una putana, ci o femeie onorabilă.
La ora opt m-am despărțit de italieni, schimbând adrese pe care nu le-am folosit niciodată și m-am urcat într-un tren, la populara și ieftina clasă a doua, cu care prilej am simțit pe proprie piele și prietenia tradițională sârbo-română, într-un fel inedit. Compartimentul de opt locuri (eram încă în Est, pentru că în Vest nu mai erau decât 6 locuri, chiar și la această clasă), era ocupat, mai puțin locul meu de vreo doisprezece sârbi care plecau la muncă în Vest (Tito le dădea voie și bine a făcut), o familie întreagă și numeroasă, gălăgioasă foarte, dar mai ales teribil de murdară, de parcă oamenii aceștia s-au urcat în tren direct de la munca pământului, unde au stat desculți în glodul național și agricol. Mai era și cald, iar transpirația curgea în valuri, fără urmă, deocamdată de mirosurile parfumate de Fa și Rexona, pe care urma să le cumpere abia mai târziu de la Aldi. În zadar am fluturat eu prosopul cu care m-am refrișat la toaleta execrabilă a vagonului, că n-am avut nici un succes. M-am resemnat curând și mi-am adus aminte că îmi spusese cineva că te obișnuiești cu orice odorație în maximum un sfert de oră, ceea ce s-ași întâmplat, mai ales că, foarte obosit fiind, după două nopți pierdute, am adormit ca un bebeluș legănat chiar și stimulat cred de amestecul de vis și ciorap nespălat. Cert este că m-am trezit doar la Westbanhof în Viena, unde într-adevăr, când am coborât din trenul aglomerat, după ce sârbii s-au dărâmat peste mine cu bagaje și copii, am tras în piept prima gură de aer curat și de libertate. Era și cazul.
Nu fac turism aici, ci politică, așa că trec peste obiectivele vizitate în tot acest drum de trei săptămâni, și relatez doar întâmplările cu iz politic sau aproape politic. În orice caz, în mod neașteptat, în Viena eram încă un om bogat, aveam vreo 400 de șilingi, iar o bere făcea zwölf, adică 12 șilingi. Am luat-o iar, ca la Budapesta, spre Dunăre, care era mult mai departe însă și am și confundat-o cu un canal al ei, am luat-o la pas pe Mriahilfestrasse, făcând în zig.zag cunoștință cu capitalismul putred, care îți „punea cârciuma-n drum” ca-n cântecul de lume din Bucureștii de altădată, uluit de eleganța și serviciul prompt (nici o bere caldă, de care am mai găsit încă la Budapesta), drept pentru care am făcut circa 12 (zwölf) intrări și ieșiri în ele, până ce am adormit pe o bancă lângă o catedrală frumoasă cu două turnuri gotice și care mi-a rămas foarte dragă din acea clipă, pentru că eu credeam că era chiar Sf. Ștefan și nu era, pentru că monumentul de pe Kärtnerstrasse are doar un singur turn. Ce e politică în asta? Simplu: faptul că n-a apărut nici un milițian să mă întrebe de buletin și să mă deranjeze din binemeritatul meu somn sub soarele arzător de la ora 14.
Puține alte momente politice în continuarea călătoriei mele în Spania. Mă refer la acele întâmplări care irită, în cel mai bun caz cu umor ușor negru, nu la laude politice, la osanale.
Un moment, la Geneva: am umblat o zi întreagă prin orășelul cu pricina și nu m-a deranjat nimic, toate mergeau ca pe roate, berea era rece (un bun reper față de dificultatea cu care găseai o bere la gheață în România socialistă), autobuzele veneau la timp, nimeni nu te împingea, nu te agresa verbal, încât, iritat la culme, mi-am pus mâinile în șolduri undeva pe lângă catedrala lui Calvin șui am strigat destul de tare „futu-vă muma-n cur, aici chiar nimic nu merge rău?!” Mai mult sigur că nici un român nu era prin preajmă, pentru că nimeni nu m-a luat în seamă. A fost o evidentă atitudine politică față de capitalismul helvet, care atât de tare putrezise, încât nici nu mai mirosea urât, da deloc, deloc, deloc, dimpotrivă. Al doilea s-a petrecut la trecerea graniței spre Franța. A plecat trenul din gara Geneva, iar eu ieșisem la o țigară pe culoare în compania unui francez din Lyon, cu care am pornit o banală conversație. La un moment dat, după vreo câteva bune minute, l-am întrebat îngrijorat pe companion când urmează granița. La care el a zâmbit indulgent și mi-a comunicat că eram în Franța demult, chiar imediat după ieșirea trenului din gara Geneva. Neplăcută chestie: chiar să nici nu vină cineva să ne întrebe de sănătate, să ne caute-n bagaje și alte delicii cu care mă și obișnuisem la granițele noastre comuniste.
Al treilea moment s-a petrecut la trecerea graniței dintre Franța și Spania, la Port-bou – Cerberes, în dimineața următoare. Spania încă avea, ca și Uniunea Sovietică ecartament la calea ferată mai mare decât în restul țărilor europene, așa că în prima gară spaniolă ne-am dat toți jos din tren, câteva sute de oameni, mulți muncitori spanioli care se întorceau de la muncă în Elveția (așa era atunci, acum noi, românii, mergem la căpșune în Spania). Un șir uriaș de călători cu bagaje se deplasa pe un peron, trecea printr-un fel de tarabă în care se afla poliția de frontieră spaniolă, toată lumea cu pașapoartele ridicate la vedere, dup care se urca în trenul spaniol. În cadrul tradiționalei prietenii româno-spaniole (vorbesc astfel exact din ziua în care, cu prilejul vizitei unui președinte turc la București, răposatul de la Târgoviște a strigat lozinca „trăiască prietenia tradițională româno-turcă” uitând că ne băteam cu turcii, ca chiorii, abia cu o sută de ani mai în urmă) s-a făcut că eu am fost singurul turist care, recunoscut după culoarea pașaportului drept un virtual dușman comunist, am fost oprit și supus unui scurt, dar politicos interogatoriu, dar infinit mai sumar decât cele de la granițele cu Ungaria. Iar în cadrul tradiționalei prietenii anglo-spaniole (mi-am amintit doar de „invincibila armada” și amiralul chior Nelson, a fost oprită așijderea o englezoaică. Mă aflam în spatele ei deoarece era un exemplar foarte reușit și mă cam ținusem după ea și am văzut limpede cum s-a petrecut tratamentul discriminatoriu la care a fost supusă biata frumoasă creatură, anume, a fost singura persoană care a fost obligată să depună geamantanul vei voluminos pe o joasă, foarte joasă tejghea și să răscolească printre multele rochii și lenjerii intime. Umilitor, mi-am zis, până m-am prins că, de fapt oacheșii vameși spanioli râdeau pe înfundate, în timp ce se uitau insinuant la țâțele splendide al femeii aplecate mult pentru a ajunge la josimea bagajului de răscolit.
Nimic altceva de semnala în Spania franchistă, decât faptul că de pe la Valencia a început să-mi atragă atenția o figură care parcă ar fi avut același drum cu mine și care căuta să se afle cât mai aproape de mine, mai ales că eu, cunoscând spaniola destul de bine, obișnuisem de la început să leg conversații plăcute cu diverși oameni care-mi ieșeau în cale. Omul mi-a sărit în atenție și pentru faptul că era singurul ins îmbrăcat în costum bej și cu cravată, în vreme ce mai toți ceilalți călători se despuiau cât puteau, pentru că am prins în Spania o căldură toridă de cam plus 45 de grade și o secetă cumplită. Teribilă coincidență: cobor eu în gară la Valencia, coate-goale după mine, urc eu în gară la Valencia, mațe-fripte după mine și tot așa până la Malaga și apoi la Madrid, vagabondul după mine, de parcă eram în Noaptea furtunoasă a lui Caragiale. M-am abținut să-l abordez și eventual să-l invit la o bere rece până în gară la Monaco, unde muream de căldură în trenul de Milano, când sub fereastra mea de la vagon îl văd, în aceeași uniformă bej și cravată asortată, cerând într-o franceză prea perfectă un loc la vagonul de dormit de la conductorul de tren. În consecință am vorbit ca pentru mine în româna mea gramaticală: „Nu-i așa, dom’le că ești din România?” Surprins, omul a ridicat privirea la mine și mi-a răspuns: „Ba, da, dar de unde știți?” N-am mai zis nimic pentru că ar fi urmat să-i spun că i-am ghicit și locul de muncă, și obositoarea misiune, pentru că în Madrid, de pildă, l-am ținut după mine 60 de km în vreo 15 ore de plimbare de la un cap la altul al capitalei. Finalul umbrei mele îl voi spune la Cluj.

VALENTIN TAȘCU



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!