agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1119 .



Amintiri de demult (II)
proză [ ]
Fragmente naturalist-fantastice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Danaia ]

2021-02-07  |     | 



Apoi viața luase foc altfel. Nu mă pricepeam la cuvinte. Habar nu aveam dacă o voi face vreodată. Cât de bine aș fi moștenit acele structuri apte să mă împingă spre imitație. (Căci oamenilor le plăcea teribil să se ia unul după altul!) Spre transgresarea ei mai ales, într-un imbold al ariei privilegiate, în care mi-aș fi regăsit eul, fără vreun complex de egocentricitate. O arșită irațională îmi luase în posesie gândurile. Cosmosul meu luminat! Așa de clar până mai ieri! N-am știut decât să îmi strig gestual Mama. Într-un plâns mut, anihilat de vipie. Atunci am simțit, probabil, pentru prima dată cum este să te sfâșii în pustie. Să te sfâșii... să te sfâșii, oricât de mic ai fi fost..., oricât de fără vină. Dar Mama era mereu pe aproape. Asta de nu cumva o făptură cu aripi se pogorâse... Nu pleca niciodată. Chit că, la un moment dat, cât era Ea de Mamă, cu greu și-a mai recunoscut chipul mie lăsat. Și-a făcut curaj. Iar curaj este atunci când te încumeți să privești de aproape. Să te privești de aproape. Fără să te temi că te-ai putea molipsi ireversibil de tine, ca de boala cea mai incurabilă. Fără să ți se sfâșie inima. Să devii bucata de carne inutilizabilă. Dar pentru asta trebuie, aproape sigur, să fii Mamă. Să poți încropi chiar și o jucărie de gheață. Să aduci iarnă. S-o faci să ningă... cu toate acele cântece de poiană cap la cap rânduite, într-o arcuire tainică-dureroasă, rupându-și din sine, închipuind cercul, lumea perfectă, continuitatea. Zona aceea în care te simți ferit. Pentru că la cel mai infim milimetru de tine este Familia! După-amiaza asta în timp util, când toți s-au adunat și nu or să plece de îndată. Acum, când rochia ta portocalie cu buzunărașe croșetate este mai potrivită ca oricând. Să-ți dezvelească genunchii. Să-ți acopere stângăciile. Frica de vreme. Dar ce bați câmpii? Când acum-ul tău e altul. Un fel de atunci îndepărtat. Și aici este acolo, spațiul celor deposedați, siliți să execute. Cu greu reziști inspirului găurii negre. Hidos, bolul crește uriaș în vecinătatea ta, în tine. Oh, de-ar ști Mama! Cum îi simți bolnavă apăsarea, lipsa de scrupule... Această apropiere păgână care nu mai sfârșește... nu mai sfârșește... Sfredelul! Este, poate, felul propriu al celuilalt cosmos de a te face părtașă, micuță Luminiță! IMPOSIBILULUI! NEPUTINȚEI! DEZASTRULUI! (... și ce mai poate fi dincolo?!) Acum-Atunci când tu nu știi încă să pronunți să urli să țipi: MAMĂ! Sub zgârietura sardonică a unei penițe ucigașe, lumea își așterne sfârșitul. Asta să fie viața?! Așa de puțină? Așa de îngustă? Așa de repede? Și restul... restul..., cei care vor rămâne...? Dar tu nu știi să scrii, nu știi să povestești, nici măcar pe silabe, nici măcar pe litere. Rămâi la discreția însemnului rău, zădărnicind forma cosmogonică a scrisului.

... pe rând te privești. Cu ochii Copilului tău. Cu ochii Mamei. Știi sigur: durerea nu s-ar putea insinua mai adânc vreodată. Sau poate că habar nu ai tu ce e aia moarte! Atunci de ce ți-e așa de spaimă?! Singura Cunoscută este Viața! Chestia aia simpatică, făcută din multă lumină și lapte! Când unul vorbește pur accidental despre negru. Când marele rest îl contrazice... Te înspăimântă Necunoscutul!


‒... tot 40! – răsunase un soi de verdict. Și Mama se încovoiase ca de alte chinuri ale facerii. Acolo cu fața căzută la icoana deschisă în podea. Eram o bucată de carne sfâșiată. Vărsatul de vânt mușcase din mine cu toate progeniturile-i hămesite.




(Simțisem eu sau... martorul acela invizibil,... ireperabil vreodată?!)

.  |








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!