agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5032 .



Cartea Oltului cap. 1, 2, 3, 22
proză [ ]
Cartea Oltului cap. 1, 2, 3, 22

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Geo_Bogza ]

2018-03-09  |     |  Înscris în bibliotecă de munteanu bogdan



Geo Bogza

Cartea Oltului
Cap. 1, 2, 3, 22

1

HÃȘMAȘUL MARE


Presărat cu cetăți în ruină și cu ascuțite turle de biserici, Ardealul trăiește, clipă de clipă, cu tot ceea ce-i dă un chip deosebit în cuprinsul lumii, sub veghea și rezonanța lor solemnă. Mărturii de piatră ale unor vremi intrate în uitare, peceți ale istoriei pe un nobil pămînt, ziua ele îi certifică măreția, iar noaptea îl împînzesc de mister și îi dezvăluie o statornică năzuință.
Sînt seri cînd turlele bisericilor par, în avîntul lor spre infinit, antenele unui întreg mileniu, cu care nenumărate rînduri de oameni, însetate de absolut, s-au străduit să prindă ecoul secret al universului, foșnetul trezit în eter de nevăzuta corabie a veșniciei.
Corăbii care o aduc aminte, prin tainica lor legănare, plutesc adeseori pe tălăzuitele întinderi transilvane. Sînt zile cînd umbrele cetăților se desprind de lîngă ziduri, asemeni unor caravele care, în clipa vîntului prielnic, își desfac parîmele de la țărm. Lungi după-amiezi, ele înaintează — într-o călătorie lentă și triumfală — pe fluvii de grîu sau pe marea sumbră a pădurilor, copleșind satele, sporind enigma tăcutelor burguri. Treptat, asfințitul le împinge pînă în parapetele munților. Acolo se sparg de stînci, împrăștiind pe fața pămîntului, odată cu întunericul care învăluie lumea, tainica lor încărcătură.
Munții spre care călătoresc atîtea nave ale trecutului se văd în depărtare: de la miazănoapte la miazăzi, dintr-o margine în alta a cerului, un șir de culmi, împădurite fabulos, statornicind acolo hotarul unui tărîm care, pe vremuri, a fost al zimbrilor.
Printre acele înălțimi, patrii ale umbrei, ce despart Ardealul de Moldova, întîrziind cu un lung ceas răsăritul soarelui, una — numai piatră — se ridică strălucind, deasupra tuturor. Frunte semeață și gînditoare, de sub tîmplele ei coboară, mîndre de originea lor, două dintre cele mai slăvite ape ale țării. Piscul acela, singuratic și cutezător, ce de jur împrejur domină culmi și cîmpii, ținîndu-le sub puterea și farmecul lui, este leagănul unei legende.
De acolo au plecat cîndva — în neștiute timpuri — să-și caute tatăl, nemaiîntors dintr-o fatală bătălie, cei doi fii de împărat cu firi atît de deosebite. Mureșul, ascultător, a ținut drumul pe care fuseseră sfătuiți să-l urmeze. Dar Oltul, chiar de la început, a pornit pe un altul, nesocotind povața. Cînd, mai tîrziu, cuprins de păreri de rău, s-a întors să-și caute fratele, nu l-a mai putut găsi. Prefăcuți în rîuri, pierduți unul de altul pentru totdeauna, ei rătăcesc de atunci mereu, mereu fiind, celor ce le cunosc povestea, prilej de meditație și reverie.
Iar felul în care curg, dă, și astăzi, temei legendei. Pe cînd Mureșul străbate visător Ardealul, mînîndu-și tot timpul undele spre apus, Oltul și le poartă, cînd spre o zare, cînd spre alta, neliniștit de calea pe care a ales-o, chinuit de o mereu trează conștiință. Patetic, răzvrătit, căutînd primejdiile, provocînd soarta, veșnic în luptă cu lumea și cu sine însuși, iar în cele din urmă împăcat cu sine și cu lumea, treptele pe care el coboară — și în același timp urcă — sînt ale unui destin eroic și fecund.
Neamul de oameni sub ochii căruia curge acest învolburat și tragic rîu l-a privit dintotdeauna, cum a privit și munții, mereu prezenți în istoria lui, ca pe una dintre cele mai vii întruchipări ale pămîntului pe care s-a pomenit. Și ca pe un foarte grav interlocutor.
Leagănul de piatră al legendei, muntele din care izvorăște Oltul, se vestește — peste larga desfășurare de priveliști a Ardealului — cu o forță fascinantă și covîrșitoare. Magnet de granit, el atrage privirile din prima clipă, iar privirile se întorc mereu într'acolo, de parcă ar fi ace de busolă, ori de cîte ori s-au îndreptat, din greșeală, în altă parte. Sub farmecu-i violent, oamenii nu încetează sa-l vadă, și îl văd întruna, chiar și atunci cînd își privesc holdele, chiar și atunci cînd, privindu-se în ochi, stau de vorbă unul cu altul. Totdeauna prezent pe retina și în conștiința celor ce trăiesc în raza lui, punînd în umbră restul firii, — așa ia chip părintele orgolios al Oltului.

Asemeni unor acorduri simfonice — puternice, profunde, îndelungi —, țîșnind unul din altul tot mai sus, spre a culmina într-o torențială cunună de sunete, brusc șesul începe să urce din sine însuși, cum urcă oceanul sub furia unui ciclon. Mari valuri de piatră, al căror zbucium nu încetează decît atunci cînd din coastele lor zdrobite pornesc altele mai înalte, se adună, se întretaie și se întrec, trimițîndu-și clocotul tot mai sus, spre cerul uimit, sub care se împrăștie în spumoase jerbe de calcar.
Acest tumult simfonic al pămîntului este Hășmașul Mare. El izbucnește la orizont, dominînd întreg răsăritul Ardealului și ținîndu-l sub o vrajă din care nu lipsește spaima. Frîngîndu-se deodată la mijloc, lunga lui culme lasă loc, în vecinătatea azurului, unei scorburi uluitoare. Atît ar fi fost deajuns pentru a înfricoșa și oameni și zei, dar din acea genune aeriană se ridică o stîncă greoaie, într-o singurătate acută, ivită parcă din vid și existînd în vid: Piatra Singuratică. Numele pe care îl poartă, departe de a fi o metaforă, țîșnește din ea ca țipătul dintr-o cumplită durere. Iar ea — halucinație a geologiei, bizară apariție a marilor înălțimi — pare crescută din gingia unei guri de balaur. La ora înserării și spaimei, s-ar putea crede că pămîntul, pierzîndu-și mințile, amenință cerul.
Dar, înainte de a cădea amurgul, cînd ultimele raze ale soarelui îl izbesc în plin, leagănul Oltului devine, pentru cei ce — cu uimire — îl descoperă în depărtare, un munte incendiat, un ciclopic rug mineral. Prăpăstii, culmi și piscuri de calcar, stînd toate cu fața spre apus, se aprind de la vîlvătaia asfințitului, învăluindu-se într-o fantastică splendoare.
Însingurat în semeția și fastul lui, Hășmașul Mare pîlpîie sub cer, ca o cetate cuprinsă de flăcări. Dar recea vîlvătaie, departe de a-l mistui, și mai mult îl cristalizează, ca pe un inimaginabil diamant, trecîndu-l — luminos și straniu — în veșnicie.
Din acea nemaivăzută cetate, ce străluce de lumina eternității, Oltul coboară asupra cîmpiei și a oamenilor, ca un călător temerar spre o foarte mare a lui aventură. Limpezi, apele vin vestindu-se printr-un murmur: cîntecul lor și al drumului pe care au pornit, — și mereu îl cîntă, în timp ce alunecă la vale, mai departe, o undă pentru fiece clipă a vremii.
Necontenitei curgeri, doar spiritul omenesc se încumetă să nu i se supună, pornind împotriva ei, năzuind să-i afle începutul. Acel punct și acea clipă inițială, ce necurmat cheamă închipuirea, de unde totul — materie și timp a pornit odată, și nu s-a mai oprit.
E veche și trăită pe malul atîtor ape dorința aceasta: de mult de tot, pe prundurile pline de răchită ale Teieajenului,
mai tîrziu, în umbra minaretelor de pe malul Dunării,
și mai tîrziu, pe țărmul unor fluvii ciudate, cum e Guadalquivirul, cu valuri roșii ce par că duc nămoluri de sînge.
E veche și trăită pe malul multor ape dorința aceasta:
a urca pe firul lor, tot mai sus, pe măsură ce se subțiază și se limpezesc, pînă acolo unde, născîndu-se, își dezvăluie taina.
E veche și — începînd cu nesfîrșitul fluviu al timpului — trăită pe țărmul multor fluvii dorința aceasta.
Dar la poalele Hășmașului Mare încetează de a mai fi doar dorință.

Din cîmpie, scînteietoarele piscuri par constelații, pentru o precisă și imperativă orientare. Dealtfel, în tot acest spațiu pe care îl ține sub puterea ei, unde s-ar putea îndrepta privirile și pașii, daca nu spre magnetica furtună din zare? Acolo, lumea se umple deodată de mister — ca totdeauna, în basme, miazănoaptea —, vestindu-se drept un ținut al singurătății și aventurii.
Curînd, de pe șesul surprins de violența mișcării uraganul de cremene izbucnește spre cer, taindu-l în două. Sfîșiat de prăpăstii adînci, învinețind lumina zilei, Hășmașul Mare își dezvăluie, întreagă, încruntata-i măreție. În ființa lui, materia, stratificată după legi severe, inflexibile, își înalță sie însăși un impunător și tumultuos monument. Dar, izvorînd dintr-un alt principiu, coline domoale și împodobite cu păduri pornesc alături de el, ținîndu-i, după legile feminității, o blîndă tovărășie. Iar Oltul pare fructul înlănțuirii lor, ce se zărește de altminteri, ca un acord final, undeva, departe, în ultima geană a miazănopții.

A ajunge acolo! A ajunge acolo, la originea legendei! Dar oricine încearcă se pomenește încarcerat, din prima clipă, între pereți masivi de piatră, în circumvoluțiunile de granit ale muntelui. În celulele acestora, liniștea și nemișcarea se aștern în straturi minerale, încît strivesc totul — și faptă și voință — sub sensurile și substanța lor.
Doar cel mînat de mirajul originilor îndrăznește să tulbure copleșitoarea încremenire. Ca un gînd străin, se strecoară în enormul creier. În afară de cerul de deasupra — albastră boltă pustie — nimic nu arata că s-ar putea ajunge și altundeva. Spre necrezuta țintă el suie, străduindu-se să-i forțeze poarta. Rămas, cu timpul, o pură, vibrantă dîrzenie, trăgîndu-și puterea din singuratatea și înălțimea la care a ajuns, suie mereu.
Zadarnic pare efortul cînd, încoronîndul pe neașteptate, o spadă nevăzută retează capetele munților. Un podiș se întinde pe umerii lor, un foarte înalt podiș, care, mai mult decît pămîntului, aparține cerului. Acum, stăruitoarea strădanie își primește răsplata: acolo, sub acel brad singuratic, legănat ca un catarg de larga ondulare a culmilor, murmură — uimit și pururi egal cu sine — izvorul.

Dincolo de el, un scurt urcuș stîncos, și tot ceea ce a fost închidere a zărilor — pereți verticali, apăsătoare cetăți — se sparge și se împrăștie, îngăduind vederii să se piardă intr-o nemărginită priveliște.

De pe acest singuratic tărîm — fantastică punte de comandă — tot ceea ce cuprinde ochiul se dezvăluie ca o incredibilă succesiune de munți. De jur împrejur, numai munți: unul în spatele altuia, mereu unul în spatele altuia, pentru ca, dincolo de cel mai din fund, să răsară altul, iar apoi alții, în cercuri tot mai largi și amețitoare. Tălăzuirea lor izbutește să mute limita privirii, de pe o culme pe alta, tot mai departe, tot mai adînc, pînă la un orizont ce se topește în infinit.
O țară întreagă, un continent, un univers, dincolo de care n-ar putea fi decît neantul, încep și sfîrșesc aici, în vecinătatea norilor, sub veghea marilor piscuri. Mișcarea acestui spațiu împietrit dă, celui ce o contemplă, simțămîntul — dinlăuntrul căruia lumea dobîndește noi dimensiuni și o nesfîrșită legănare — plutirii pe un ocean. Taifunul pare să fi bîntuit nu de mult pe aici, și orice se vede, între necuprinsele zări, păstrează ceva din enormul lui tumult.
Spre răsărit, un munte se ridică dintre ceilalți, nu doar ca un singur creștet, ci cu întreaga-i masă, dominînd, autoritar și înțelept, nepotolitul clocot. Ca spre o corabie, zeci de coame se rostogolesc spre el, de pretutindeni, asemeni unor valuri furioase. Dar, oricît de înverșunate, înainte de a-și atinge ținta, se zdrobesc unul după altul, lăsîndu-l să troneze deasupra tuturor, veșnic, solemn, suveran. Așa se zărește, în zbuciumul oceanului de piatră, Ceahlăul — muntele venerat al Moldovei.
Sînt însă seri în care uriașa navă, copleșită de cețuri, pierdută de sine însăși și de Steaua Polară, abia mai plutește, părînd că peste noapte se va duce la fund. În astfel de ore, ceea ce urmează să se petreacă acolo, în neguri de nepătruns, răspîndește, peste întreg pustiul de talazuri încremenite, o undă de neliniște și spaimă.
Totuși, în zori, cînd întumultatul ocean redevine albastru, pe valurile lui Ceahlăul se arată întreg, cu toate catargele și punțile deschise spre eternitate.

Dar nu numai înălțimile își trăiesc aici, cu o intensitate extremă, destinul. Mai sînt prăpăstiile. Acele goluri crunte, negre, ucigașe, în stare să taie respirația oricui, să-i oprească inima de groază. Ca și cum ar fi un revers al celor mai cutezătoare vîrfuri, replică orgolioasei lor țîșniri spre zenit — pentru a restabili ordinea naturii, chiar într-un atît de haotic univers —, o depresiune abruptă, o sincopă a geologiei, un pat de mare din care s-au retras apele, se cască numaidecît în partea răsăriteană a acestor creste, de pe care vederea cuprinde o uluitoare horă de spații. Nemărginirilor orizontale, peste vasta desfășurare a culmilor, li se adaugă alte nemărginiri, verticale, spre abisuri la care ochiul abia poate ajunge. Vreme îndelungată, privirile se duc în jos, dar pragurile pe care poposesc sînt încă departe de capătul drumului ce au de făcut. Mai la răsărit, și mai în profunzime, ele coboară iarăși, și doar într-un tîrziu se opresc, amețite, pe fundul ultim al hăului.
Însă, închipuirea mai are de coborît. Fiindcă acolo, înconjurat de munți și învăluit în tăcere, tainic clătinîndu-și apele, o așteaptă Lacul Roșu. Iar lacul, ducînd mai departe prăpastia, îi încununează efortul spre adîncime, asemeni unui pisc invers, năucitor. Profilul lui — fantastic vis subteran — e al unui munte lichid cu vîrful în jos, cu ascuțișuri care sfîșie pămîntul, lăsînd să i se prelingă în măruntaie ceva din chipul, fantomatic și mult desfigurat, al lumii de deasupra.
La marginea acelei ape împînzită de mister, ca pe malul unui lac de poveste, abia se pot întrezări acoperișurile cîtorva case. Cînd lucesc în bătaia soarelui, par solzii unui pește uriaș dormind în negre străfunduri marine.
Într-atît, totul se află aici sub semnul marilor depărtări.

2

TRAGEDII PE ÎNALTUL PODIȘ

Șase oameni, trei bărbați și trei femei, urcau într-o după-amiază spre crestele, atît de fantastic apropiate de cer, ale Hășmașului Mare. Aveau privirile mistuite de neliniște, iar trupurile, sleite de oboseală, abia mai înotau în altitudine.
Totuși, nu se opreau o singură clipă. Înșirați unui după altul, urcau. Tot timpul încordați, fără să-și tragă măcar o dată sufletul, urcau. Mereu urcau.
Treapta tăioasă a unei lespezi abia era eliberată de piciorul primului, cînd cel de-al doilea îl și punea pe al lui, într-o secundă. Apoi, ceilalți, pe rînd, fără să piardă nici o mișcare. Formau un lanț din zale de carne chinuită, sîngerîndă aproape. Păreau trupul unei omizi lovite de moarte, zvîrcolindu-și durerea pe stînci și tîrîndu-se, înnebunită, spre vîrful pustiu al muntelui.
În felul acesta urcau. Mereu, fără zăbavă, fără răgaz, fiecare angrenat în ritmul istovitor al tuturora. O singură clipă nu se opreau. Mîini după mîini, genunchi după genunchi, șase perechi, cățărau pe stînci, suiau spre înălțimi, plămîni încinși, clocotitori, șase perechi.
Ocolind enormii pereți, sau pieptiș, urcau călăuziți de firul Oltului, trăgîndu-se pe el ca pe o frînghie, înfășurîndu-l în ei inșiși, pe mosorul adînc al oaselor. Cu ochi avizi, cu respirații fierbinți, se sileau să-l înfășoare pe tot, să-i ajungă mai repede la capăt. Limpede, subțire, Oltul pătrundea în ei, călăuzindu-i. Și ei urcau.

Erau trei bărbați și trei femei. Doar privirea le pîlpîia. Obrajii, crînceni, încremeniți, păreau pietre abia rupte din măruntaiele pămîntului de un cataclism și azvîrlite în înălțime, să se zdrobească de piscuri. Atît de cumplit urcau.
De cu seară, primiseră veste în sat că vitele lor, aflate la pășune pe Hășmașul Mare, sînt bolnave și trag să moară. Iar acum, într-acolo, bîntuiți de spaime, urcau.
Drumul îl deschidea cel mai bătrîn, aprig și dîrz, cu mustățile zburlite și cu obrazul acoperit de perii țepoși ai bărbii. Þinea în mînă o bîtă, în așa fel, de parcă s-ar fi așteptat să-i iasă în față, din clipă în clipă, un dușman. Purta un cojoc vechi și plesnit, iar în picioare, bocanci zdrențuiți. Toți aveau o îmbrăcăminte asemănătoare, roasă, tocită, desperecheată.
Cel de-al doilea bărbat, cel mai tînăr, mai mult trist decît dîrz, era îmbrăcat în haine de oraș, dar ducea în spate o traistă țărănească, iar pantalonii îi dispăreau, de la genunchi, într-o pereche de cizme grele. Al treilea, atît de scund încît părea pitic, și cu fața strînsă ca un pumn, era încălțat cu opinci tăiate din anvelope de automobil. Hainele lui erau țărănești, dar pe mînă avea ceva ce lipsea celorlalți: o manta de ploaie. Þinea, și el, pe umăr, o traistă, iar în mîna cealaltă, bîta. Doar traiste și bîte aveau la fel.
Picioarele femeilor, vîrîte în opinci, păreau trunchiuri de copac, grosolan cioplite cu toporul. Erau atît de înfășurate în obiele, încît deveniseră enorme: o hipertrofie de cîrpe și petice de sac, legate ca niște baloturi cu tot felul de sfori. Din acel morman ferfenițit, glezna pornea subțire ca un vrej de care ar atîrna un fruct monstruos, gata să se desprindă.
Dar, astfel oblojite, femeile reușeau să-și apere picioarele în acea neîndurătoare ascensiune. Traista, însă, le chinuia: baiera ei, petrecută peste amîndoi umerii, le apăsa cu toată greutatea pe crucea pieptului dîndu-le înfățișarea unor spînzurate.

Porniți, pe cînd nu se luminase bine de ziuă, din Voșlobeni, satul lor de cîmpie, cei șase oameni suiseră pe Mureș, tăind culmile împădurite din care liniștitul rîu izvorăște, coborîseră în valea Oltului, și urcau acum din nou, pe firul acestuia, între genuni fără fund și piscuri amețitoare.
Înșirati unul după altul, urcau. Cînd, rareori, scoteau vreo vorbă, era atît de aspru rostită, încît trezea ecoul pustietăților adormite. Cu sufletul la gură, cu ochi lucioși și stranii, urcau. Stînci după stînci striveau sub picioare, trunchiuri de copaci prindeau brațe și le împingeau în jos, pentru ca tot mai sus să-și poată duce trupurile, frînte de oboseală și istovite de panică.
O clipă nu se opreau. Un șarpe răsărit în drum era fulgerat cu bîta de cel dintîi, iar ceilalți îl rostogoleau în rîpă, din mers, cu piciorul. Pentru nimic nu aveau timp, decît pentru năprasnicul lor urcuș.
Munții își ridicau crestele semețe în înaltul cerului, sau își duceau prăpăstiile spre inima pămîntului. Pierduți în imensitatea minerală, ei urcau. Înșirati unul după altul, urcau. Să ajungă cît mai curînd, aceasta le era străduința. Oltul îi călăuzea. Ca și apele lui, o singură clipă nu se opreau.
Soarele cobora spre asfințit, cînd au pus piciorul pe cea dintîi culme. De jur împrejur, zările se deschideau într-o largă tălăzuire. Lumea din care veneau se vedea în urmă, pierdută în adîncimea Dar ei, fără să-și arunce ochii înapoi, cercetau cu priviri neliniștite podișul.
Aproape de izvorul Oltului, între foile unor brusturi, se zăreau cîteva pete roșii. Erau vitele lor. Păreau că stau culcate acolo, de oboseală. Dar, cînd au ajuns lîngă ele, una dintre femei, recunoscîndu-și vaca, dădu la o parte frunzele care-i acopereau copitele. Atunci, văzură viermii, și un miros de hoit le năpădi nările. Scîrbiți și înfiorați se traseră cîțiva pași înapoi, cu disperare.
Doar stăpîna vitei bolnave rămase pe loc, frîngîndu-se într-un fel de bocet. Celelalte femei o priveau țepene și năuce, cu gîtul apăsat de frînghia traistei, cu ciudata lor înfățișare de spînzurate. Bărbații, în nemișcarea lor, păreau loviți de trăsnet.
Nu departe de locul în care încremeniseră răzbea prin iarba podișului o stîncă rea, un colț ca de mistreț, pe care muntele, dîndu-și pe față o nesăbuită vrăjmășie, l-ar fi dezvelit rînjind.
Întinsă între brusturi, vaca îi privea cu ochi mari și blînzi, parcă așteptînd. Ei, însă, nu îi puteau fi de nici un ajutor. Erau acolo fără leacuri, așa cum plecaseră din sat, numai cu spaima și jalea. Avea să. moară.
Sub priviri neputincioase și pustiite, aluneca din viață spre moarte. Sfîrșitului care se apropia nu îi puteau opune decît deznădejdea lor, devenită, în acea clipă, de piatră.
Timpul trecea peste ei ca un fluviu, fără să-i poată clinti. Norii se încrucișau cu piscurile, asemeni unor zorite corăbii, fiecare pornită spre alt tărîm. Doar cei șase rămîneau locului, năuci, Iar vaca, fără să se poată opri în zăgazul alcătuit din ființa lor lăuntrică, aluneca mai departe spre moarte. În afară de ei, încremeniții, deznădăjduiții, totul aluneca atunci, clipă de clipă, în marea curgere a lumii. După nori, se vedea cît de inevitabilă și neoprită e alunecarea. După întunecimea abisurilor, cît de adîncă și fără întoarcere, moartea.

Zărindu-i, de pe unde se aflau răzlețiți, păstorii veniră în fugă. Așa cum săreau peste bolovani, cu bîte în mîini, înfățișarea lor mai aspră era încă, răzbătînd în ea sălbăticirea și spaima de a fi stat, atîtea zile și nopți, față în față cu molima și cu moartea. Îmbrăcați în cojoace trecute prin multe ploi și ninsori, cu opinci rupte în picioare, înconjurați de cîini lătrînd zănateci, gata să se repeadă, ei sosiră, stînd zece oameni acum, în fața vacii care trăgea să moară.
Curînd, însă, noii-veniți îl vestiră pe cel mai bătrîn voșlobenar, cel care urcase în fruntea tuturor, că boul lui tocmai murise, la marginea dinspre prăpăstii a podișului. Cu toții, urmați de cîini, porniră atunci într-acolo unde văile se vedeau pînă în fund, iar munții, mai singuratici și parcă în afară de hotarele lumii. Drumul îi purta printre pîlcuri de brazi în așa fel presărate, încît păreau grupuri de conspiratori. Amurgurile dau, adeseori, înaltelor podișuri asemenea înfățișări, a căror taină, densă, ia totul în stăpînire.
În acest enigmatic teritoriu, în care umbrele se întindeau lungi și fantomatice, păstorii și cei sosiți din sat pătrunseră, din nou cuprinși de teamă. Nu departe de acele pietroaie mohorîte, care fac de veghe peste hăuri, asemeni unor capete de ciclopi, boul se zărea întins pe pămînt. Era unul dintre acei boi mari și roșcați, avuție și fală a Ardealului. Mort, părea și mai mare, și zăcea la marginea prăpastiei, cu capul frînt pe spate.
Bărbatul cel aspru, care, ca un cocor îndîrjit, îi călăuzise din zorii zilei, îl recunoscu. În botul animalului se strînsese tot tragicul morții pe care o îndurase. Cu palma-i bătătorită, omul îi mîngîie nările fără suflare, rostind primele lui cuvinte din acea zi:
— Era frumos ca un ou roșu, cînd le roșesc fetele la Paști.
Femeile făcură un pas înainte, apoi rămaseră locului, drepte, nemișcate, stranii stîlpi ai morții.
Spre apus, soarele incendiase cerul. Era, pentru Hășmașul Mare, ora cînd, cel mai mult, putea să-și dezvăluie măreția. Ora cînd, din cîmpie, se zărește ca o cetate cuprinsă de flăcări.

A doua zi dimineața, ieșind din cețurile care-l invălu-iseră toată noaptea, Ceahlăul pluti iarăși în depărtarea lui răsăriteană. Oceanul de munți era liniștit și albastru. Sub razele soarelui, o nouă zi începea, glorioasă. De la o zare la alta, firea își scotea frumusețea la iveală, trecînd-o ca pe sub bolta unui arc de triumf.
Dar, în lumina sărbătorească a zilei, săteni și păstori apărură foarte bătrîni: adînci li se vedeau șanțurile de pe frunte și de pe obraji, și grele capetele, de gînduri și de tristețe.
Porniră răzleți, să-și caute vitele. Erau ciudați, cum se depărtau pe fața podișului, atît de apropiată de cer, încît s-ar fi putut crede că n-au să se mai întoarcă niciodată. Bătrînul, însă, nu îi urmă. Cu un topor în mînă, se afundă în pădure: în întunecimea ei, mulți brazi zăceau la pămînt, smulși de furtună sau despicați de trăsnet. Toată dimineața îi curăță de crăci, stîngîndu-le la un loc, cătînd din ochi cum crește grămada. Netulburate în bucuria lor, păsări cîntau. Dar el nu părea că le aude. Către prînz, coborî la izvorul Oltului și bău îndelung, răcorindu-și apoi în unda limpede palmele și fața. Așezat pe un trunchi, se odihni o vreme, privind îngîndurat cîmpia ce strălucea în zare. În cele din urmă, se întoarse iarăși în pădure, la lemnele adunate, și începu să le tragă afară, spre buza stîncoasă a prăpastiei. Acolo, boul lui zăcea mort. Avea să-l ardă.
Fiecare țăran era dator, cînd i se trimitea vorbă că o vită a lui a murit, să vină, să o ardă. Altminteri, acele limpezi creste, muiate în azur, ar fi părut bîntuite de ciumă.
Pentru a feri munții de o asemenea degradare, de îndată ce primeau veste, cei din sat se grăbeau să urce, și, după ce-și plîngeau animalele pierdute, clădeau peste ele, resemnați, rugurile necesare. Cînd erau gata, tăiau un brad tînăr, cu care le împodobeau. Așa își luau rămas bun de la ceea ce fusese averea și marea lor mîndrie. Apoi, dădeau foc, și, pînă seara, nu mai rămînea decît un morman de cenușă, pe care vîntul înălțimilor se grăbea să-l poarte, încă fierbinte, în abisuri.
Soarele se apropia de asfințit, cînd bătrînul voșlobenar sfîrși de cărat întreaga grămadă. În pustietatea podișului, gesturile cu care el se apucă să întocmească rugul părură ale unui ritual păgîn, menit să îmblînzească o crudă zeitate. Și tot ceea ce se petrecu apoi întoarse timpul în urmă, la cei dintîi oameni ce se vor fi încumetat să se cațere pînă aici, într-un ev de neînchipuit.
Pe stînca netedă, boul zăcea întins ca pe lespedea unui altar. Ciudatul preot îngrămădi lemnele deasupra, pînă ce nu se mai zări nici o pată din culoarea lui roșie. Ea avea totuși să mai izbucnească o dată, deznădăjduit, cînd focul fu el însuși un bou roșu, jucînd înnebunit pe culmi.
În ceața subțire a înserării, păstorii începură să adune vitele de pe întinderea, deodată tristă, a pășunilor. Cireada trecu pe lîngă stîlpul de fum, privind cu spaimă și mugind. Din sumbra lui depărtare, enorm și vînăt, Ceahlăul părea că îi răspunde, și el un muget, de piatră, al pămîntului.
Apoi fu noapte, noapte adîncă. În întuneric, rugul ardea, azvîrlindu-și peste vîrfurile din jur pîlpîirea. Păstorii dormeau în colibă -, și, ca un vis al lor, plin de imagini tulburi și dureroase, Oltul pornea în lume.

3

NORII

Departe de aceste culmi singuratice, pe toată întindeerea Ardealului, și mai departe încă, Oltul se pregătește să ia ființă. E o după-amiază de vară, și, undeva, spre miazăzi, o rîndunică își strînge aripile în plin zbor, lăsîndu-se să cadă, ca o săgeată, în gura vulcanului stins, pe fundul căruia lucește lacul Sfinta Ana. Ferită de orice adiere, apa acelui lac stă neclintită de veacuri, mercur incoruptibil al unei visătoare oglinzi. Fulger negru, din adîncurile ei o imagine țîșnește spre suprafață, o imagine aidoma rîndunicî care pică din cer. În clipa următoare, chip reflectat și pasăre vie se întîlnesc, pe fața lacului, imbrățișîndu-se frenetic și grăbit, ca la poarta unei închisori. Apoi, din nou se despart, pasărea urcînd în văzduh, iar oglindirea ei coborînd în profunzimi insondabile și pline de taină. Dar fulgerătoarea întrevedere — fereastră deschisă și reînchisă peste misterul lumii — dă prilej unui strop de apă să se desprindă de pe lucitoarea suprafață și, prin pîlnia craterului stins, să pornească pe urmele păsării venite din zenit. El n-o va mai ajunge niciodată, și singur va rătăci prin nebănuite depărtări, de unde lacul îi va apărea ca un ochi deschis spre infinit. Foarte curînd, însă, la înălțimea la care va sui, chiar acest ochi uriaș și exact, cu pupilă de telescop, nu va putea să-l mai zărească. Totuși, n-o să se piardă. După ce va trăi in eter o fantastică aventură, se va întoarce pe pămînt. Și va fi Olt. Pentru deplina reușită a acestei aventuri, în aceeași după-amiază, stîrniți de cele mai felurite împrejurări, nenumărați stropi părăsesc matca. Cîteva fete, după ce au pus cînepa la topit in Mureș, încep să se împroște cu apă, prinse în vîrtejul unei veselii nebune și tinerești. În marea lumină a zilei, multe dintre picăturile împrăștiate de palmele lor pornesc spre cer.
Mai spre miazănoapte, roata unei mori de pe Someș vîntură atît de repede apa, încît, în pulberea ei, se ivesc culorile curcubeului. De aici, puzderii de stropi prind să alunece, pe o lungă și imprevizibilă traiectorie. Alții, supunîndu-se aceleiași legi, pornesc — în clipa cînd caii își moaie botul în unde, în clipa cînd înotătorii își scot brațul din valuri, sau peștii, vrînd să vadă dacă va fi o noapte cu lună, fac un salt zvelt în aer — de pe celelalte rîuri care își au izvorul in Carpați. Și mai de departe de pe Dunăre, în toată lungimea ei. Și mai de departe, încă, de pe mare, de pe marea cea mare, ale cărei talazuri necontenit spală țărmurile. Dar oricît de mulți, nici unul nu se va pierde. După ce vor fi trăit, în nemărginitul azur, o fantastică aventură, se vor întoarce pe pămînt. Și vor fi Olt.
Mai înainte, însă, se vor întîlni la înălțimi amețitoare, într-un număr la care nici fire de nisip, nici fire de iarbă n-au ajuns vreodată. Unii, înfiorați de necunoscut, vor sosi noaptea, în lumina ademenitoare a lunii, sau în aceea, rece și pură, a lui Orion, înfiorați de măreție. Dar aceștia vor fi ciudații, visătorii, singuraticii. Cei mulți vor veni ziua, aduși de voința augustă a soarelui.
Sînt, astfel, amiezi de vară cînd, de la un orizont la altul, domnește o neclintire a firii, totală. Și totuși, pe vaste suprafețe, ceva nevăzut, imens, inimaginabil nu încetează o clipă. Soarele alunecă pe firmament, iar elementul lichid, oriunde s-ar afla, la orice forme ale vieții ar lua parte, neputînd rezista chemării ce i se adresează, tresare, începe să vibreze și, în cele din urmă, pulverizîndu-se de neînchipuit, își ia drept țintă zenitul.
Ca o trîmbiță turnată din munți întregi de aramă, ca trîmbița Judecății de Apoi, răsună imperativa chemare. De pe fluvii, de pe mări, de pe oceane, stropii răspund — miriade și miriade, puzderii, nebuloase, galaxii. O lumină suverană și glorioasă îi atrage, îi absoarbe, le schimbă hotărît destinul — E frumos, își spun în extaz, să fii un strop de apă în univers ! — adunîndu-i în vederea aceluiași scop suprem. Iar ei, după ce vor trăi în cer o fantastică aventură, se vor întoarce pe pămînt. Și vor fi Olt.
De pe albăstrimea mării, astrul de foc urcă peste gigantica dantelărie a continentelor, și tot ceea ce are la origine oceanul intră sub fascinația și forța lui. Cînd îi simt văpaia, moleculele de apă din țesuturile vegetale, din iarbă, din flori, din spicele de grîu, și din pururi fremătătoarele păduri, nu stau o clipă pe glinduriși iși iau zborul. Iar oamenii, nici ei — oriunde s-ar afla și orice ar întreprinde, fie seamănă grîul sau înalță pînzele corăbiei nu rămîn înnafară de ceea ce se întîmplă în univers.
Sub bolta cerului, stropul din lacul Sfînta Ana se întîlnește cu cei din spicele de grîu, cei din frunzișul pădurilor cu cei de pe frunțile omenești, și toți împreună cu cei de pe nemăsurata mare. Dar, oricît de mulți, și de oriunde ar fi venit, nici unul nu se va pierde. După ce vor trăi, în infinit, o fantastică aventură, se vor întoarce pe pămînt. Și vor fi Olt.

Asemeni unor suflete ce-ar rătăci în așteptarea întrupării, stropii care — într-o zi — vor fi Olt rătăcesc în neant, alăturîndu-se unii altora și luînd forma mereu schimbătoare a norilor. Adunați de pe cîte ape sînt sub soare, înainte de a reveni pe pămînt, spre a fi un rîu cu nume și destin propriu, ei își amintesc de toate locurile de unde au pornit. Și chiar de existențe anterioare, în fluvii și mări dispărute. Și mai mult: de toate formele vieții la care au luat parte, fiind plante, oameni sau, cîndva, brontozauri. Amintirile lor — cît timp peregrinează între două existențe, descătușați de chipurile pe care le-au avut de-a lungul multor mii de milenii — fac ca memoria norilor să fie cea mai vastă, cea mai nepotolită, cea mai de necrezut. Un uriaș rezervor de vedenii, de pe întreaga întindere a lumii, și din întreaga ei durată. și de o mie de ori mai mult.
E cu neputință de închipuit ce ar aduce privirii rătăcirea sufletelor înainte de o nouă întrupare, dacă ar prinde forme vizibile, dar aceea a norilor pare să nu poată fi de nimeni întrecută. Tot ceea ce a fost cîndva pe lume, tot ceea ce a trecut vreodată prin mintea oamenilor, și mai mult: tot ceea ce ar fi putut fi pe lume și n-a fost, și tot ceea ce ar fi putut trece prin mintea oamenilor și n-a trecut, este înfățișat de ei pe bolta cerului, cîteodată ca un reproș, mai totdeauna ca un îndemn la cutezanță.
Latifundiari ai fanteziei, norii pot da lecții celor mai dezlănțuite imaginații. Și celor mai atroce coșmaruri. Delirul, pe care oamenii nu-l cunosc decît adus de febră, e starea lor naturală, felul obișnuit în care curg odată cu timpul. Din ceea ce a fost vreodată realitate, sau vis, sau închipuire, nimic nu poate întrece recea lor haluci-nație. Poeți ai celor mai felurite vremi, navigatori ambițioși și temerari, inimi și minți înflăcărate, dacă s-ar strînge la un loc, n-ar născoci mai mult neprevăzut, mai mult extraordinar și inimaginabil, decît născocesc ei, cînd încep să-și desfășoare nebunia pe stepa albastră a cerului. Atunci, cele mai incredibile înlănțuiri de evenimente devin cu putință.

— Vă mai aduceți voi oare aminte brontozaurii?... pare să întrebe unul dintre norii care, la ceasurile amiezii, alunecă în azur, depănîndu-și domol amintirile. Iar ceilalți, a căror memorie nu-i mai puțin prodigioasă, iau numaidecît înfățișarea acelor ființe gigantice și fragile, fiindcă norii In felul acesta își aduc aminte.
Pasionați, mai presus de orice, de paleontologie, le place să reconstituie animalele celor mai vechi timpuri. Ei le-au văzut apărînd pe întinderea podișurilor primordiale, iar apoi dispărînd cu podișuri cu tot, și singuri sînt în stare, cînd îi cuprinde nostalgia, să le evoce așa cum au fost, enorme, dizgrațioase și naive.
Dar nu și le amintesc numai pe ele, ci și tot ceea ce au visat, în nopțile fericite ale erei lor, sau, mai tîrziu, cînd uriașa stirpe a început să se stingă. Cumplite coșmaruri au avut, în acea vreme, brontozaurii! Prin vrerea neîngrădită a norilor ele revin de la o margine la alta a cerului, spre uimirea și spaima lumii: pachidermi acoperiți de o cuirasă sîngerie — mamuți încrucișați cu crocodili, — avînd labe și fălci cumplite, și cozi în stare să măture de pe fața pămintului spețe întregi, arătări fioroase, neîntrecute în hidoșenie și lăcomie, monștri supremi, cum numai groaza altor monștri puteau plăsmui.
Cîțiva munți, după ce au crenelat cu vinețeala lor ore întregi orizontul, încep să se strîngă unii în alții, luînd forma unei colosale broaște țestoase, ce se transformă la rîndul ei într-o cetate cu multe turnuri, asupra căreia hoarde sălbatice dau năvală. Firul întîmplărilor curgînd în acest moment vertiginos, ea e repede nimicită, iar din mormanul de ruine o mie de cocori țîșnesc în panică spre miazănoapte.

E cu neputință de închipuit ce ar aduce privirii rătăcirea sufletelor înainte de o nouă întrupare, dar aceea a norilor nimic n-ar putea să o întreacă în neprevăzutul și dramatismul ei.
Cum, de la începutul începuturilor, au luat parte la un număr infinit de existențe, de fiecare își aduc aminte. Uneori, în înfățișări nebuloase, alteori — cînd ceea ce au de spus le dă răceala gheței — cu o crudă precizie.
Nesfîrșite cortegii de fantasme iau ființă din neființă, și se împrietenesc între ele, sau se înfruntă unele cu altele, mereu replăsmuindu-se. Din clipa în care s-au pus în mișcare, nimeni nu le mai poate stăvili de la nimic. O singură lege au: trecerea, vertiginoasa trecere a unui chip în altul. Astfel se desfășoară pe cer, în mai puțin de o zi, chiar în mai puțin de o oră, dacă ritmul povestirii se precipită, evenimente care, pe pămînt, s-au desfășurat în mii și sute de mii de ani. Norii pot tot. Absolut tot.
Ei sînt în. stare să reconstituie, în ordinea în care s-au produs, cînd în desfășurarea lor triumfă rigoarea, sau într-o amețitoare dezordine, cînd triumfă fantezia, toate evenirnentele istoriei, mai ales deznodămintele ei, orașe trecute prin foc și sabie, spectaculoase bătălii navale, imperii prăbușite, stăruind asupra ruinei ce s-a abătut peste orice a avut, cîndva, strălucire. Scheletele unor regi, de mult făcute pulbere, ca și coroanele cu care au fost înmormîntați, furate și pierdute fără urmă, ei le recompun, pînă la ultimul os și pînă la ultimul diamant.

O lungă vreme, neobosiții povestitori și-o petrec dînd făpturilor terestre forma și culoarea pe care acestea și le-ar fi dorit, dar la care încă n-au ajuns. Înconjurat de intense albăstrimi cerești, un leu tronează în înălțime: un leu alb, sculptat parcă în marmură. Cîteodată, la fel de albe, două, sau patru, sau șase aripi îi cresc din umeri. Toate viețuitoarele se visează cu aripi, chiar cele mai inapte pentru zbor, chiar elefanții, chiar hipopotamii, iar norii le împlinese din cînd în cînd visul. Și chiar șerpii ce se tîrăsc prin iarbă, iar norii le împlinesc și lor visul. Nu s-a pomenit pește, oricît de mare sau de necunoscut, pe care să nu-l scoată din adîncimea oceanului, lăsîndu-l să alunece în azur, cu solzii sclipitori. Ființa, de nimeni văzută, a inorogului, tot ei pot să o întrupeze, în clipe de neîntrecută inspirație, ca pe un etalon de ciudățenie și frumusețe.
De multe ori, însă, își aduc aminte de ceea ce n-a izbutit să se nască, de nesfîrșitul număr de eșecuri ale naturii. Capete care ar fi putut fi de copii, dar și de cămile, rătăcesc alături de tot felul de pocitanii, și parcă li se aude scîncetul de ființe rămase poarta vieții. Trunchiurile ciuntite ale unor girafe încearcă să se articuleze cu jumătăți de rinocer, maldăre întregi de mădulare, ale unor specii care n-au ajuns să vadă lumina zilei, amestecate între ele, se tîrăsc peste cîmpii și munți, sau rămîn încremenite, alcătuind un jalnic depozit de diformități ale firii.
Infernul, cu șirul lui de cumplite suplicii, norii îl mută de sub pămînt pe cer, întruchipîndu-l în smoala neagră a nebuniei lor. Niciodată, însă, nu se dovedesc atît de minuțioși, și nici atît de frenetici, ca atunci cînd dau la iveală visele ultimilor împărați romani. Atotputernicii cezari — ca și brontozaurii, cînd au simțit că speța li se stinge — ce groaznice coșmaruri au avut !
Dar speței umane, ce coșmar îi e dat să îndure? Pe infinitatea firmamentului, devenită un dezolant pustiu, alunecă încet, se opresc locului și iar pornesc, uriașe piramide de tigve, cu orbitele goale și dinții rînjiți, cranii pietrificate rostogolite în neant, tablou deznădăjduit al zădărniciei.
Ca o poveste fără sfîrșit, a tuturor ființelor și întîmplărilor din toate timpurile, curg norii în azur, zugrăvindu-l cu mirifice sau înfricoșetoare imagini. Nici un chip al realității — cum se arată în lumina soarelui -, nici o transfigurare a lui — sub razele lunii-, nici o plăsmuire, a oricărei mitologii, nu întîrzie să-și înceapă peregrinarea, cînd rătăcitorii stropi socotesc că a venit timpul să fie scoase iarăși din uitare. Corăbii feniciene, temple aztece, turme colosale de mamuți, schelete de dinozauri, statui de faraoni — multe statui de faraoni —, și de zei asiatici regi în clipa încoronării și regi urcînd pe eșafod, mame cu pruncul la sîn, cai înaripați — mereu cai înaripați — pisici fantastice semănînd cu morile de vînt, ogari ce se prefac repede în șerpi de fum, lungi caravane de cămile, aripi cît jumătate din boltă, în căutarea unei păsări sau a unui număr omenesc cărora să li se potrivească, imense radiografii pulmonare, Turnul cu care cele dintîi seminții au încercat să ajungă la cer, templele unor religii ce s-au pierdut pentru totdeauna, execuții de nevinovați – nici-odată nu trece prea mult timp fără execuții de nevinovați — cocoși gigantici, salutînd cine știe ce răsărit, coloana vertebrală, de la miazănoapte la miazăzi, numai coloana vertebrală a unui animal care, dacă ar prinde viață, ar umple universul, îngeri vestind Judecata de Apoi — mereu îngeri vestesc, cu trîmbiți lungi, Judecata de Apoi -, pinguini solitari și colonii de pinguini, capete de ciclopi, ocnași săpind galerii sub temelia temniței, visele urșilor albi în întunericul lungilor nopți polare, sau acelea colorate și de netîlmăcit ale cailor de mare, se ivesc rînd pe rînd din neant.
Din tot ceea ce a existat aievea, sau a fost doar rodul închipuirii omenești, și chiar al altor specii înzestrate cu imaginație, nimic nu rămîne nereamintit de memoria delirantă, sau, cînd e nevoie, extrem de riguroasă, a norilor. Norii știu tot. Absolut tot.
Sînt printre ei, ca și printre oameni, unii de geniu. Atunci, pe bolta cerului, se ivesc mari capodopere.

De la începutul lumii povestesc norii, și au să povestescă pînă la sfîrșitul ei. Uneori, o dimineață întreagă, sănii trase de reni alunecă pe imaculate cîmpii de zăpadă ; cortegii de nuntă pătrund în biserici ; fete cu părul lung, care de obicei trăiesc în adîncul apelor, ies pe mal și încep să danseze ; împărătese dau viață, într-un fast nemaipomenit, moștenitorului mult așteptat ; iar punct culminant al vrăjitelor vedenii, o femeie statuară, de o fără seamăn frumusețe, făcută să scufunde în reverie un continent întreg, se duce spre o zare străină, dar cu capul întors, ca și cum i-ar părea rău de ceice o privesc din urmă.
Dimineți întregi, ei pot spune numai povești de dragoste, apoi, schimbîndu-și densitatea, ritmul și culoarea, se prefac în turme de elefanți ieșiți din minți, care strivesc totul sub picioarele lor de tuci. După ceea ce spun, sînt cînd ușori și albi ca o spumă, cînd negri ca iadul. Tot atît de felurit călătoresc în înălțimi: liniștit, măreț, cum nu se poate mai lin, sau haotic și în panică. A istorisi încet, descompunînd mișcările, sau a le da un ritm amețitor, este un procedeu pe care ei de mult l-au născocit.
În viziunea lor dramatică și grandioasă, specii și ere, imperii și civilizații, tot ceea ce a fost și tot ceea ce ar fi putut să fie, mii de chipuri și de nechipuri ale firii se întîlnesc o clipă, sub ochi extaziați sau plini de groază.

Astfel, stropii de apă care — într-o zi — vor fi Olt se alătură unii altora, fiecare cu noianuri de amintiri, plăsmuind clipă de clipă ceva, trezind în oameni și în plopi fiorii frumuseții, ai nemărginirii și ai morții. Uneori, trec ușor, abia mîngîind bolta. Alteori, se tîrăsc gemînd, asemeni unor monștri muribunzi. Cîteodată, și-s plini de măreție atunci, stau în loc, ca munții.
Dar cum mișcarea e în firea lor, necontenita alunecare pe spații fără hotar, cel mai mult le place fie corăbii. Mereu ies în larg, schimbîndu-și catargele și velatura, navigînd în jurul unor continente necunoscute, pe țărmurile cărora descoperă statui de regi, și păsări, și arbori, de care nimeni n-a auzit vreodată. De mult, ele au dezvăluit, celor ce au vrut să o afle, taina mărilor polare, unde adeseori au rămas, cîte zece mii de ani, prinse în enorme blocuri de gheață.
O oră vine, a asfințitului, cînd toate deodată — trireme, fregate, caravele — iau foc de la ultimele raze ale soarelui. Atunci, asupra pămcntului prind să se reverse nesfîrșite valuri de purpură și aur. Nicicînd, ca în timpul acestor fastuoase apusuri, cîmpii, păduri, orașe, fluvii și munți nu se dezvăluie lor înșile atît de bogat și viu colorate.
Stingîndu-se apoi treptat, cu punțile și catargele carbonizate, aerienele corăbii intră în noapte, ca într-o mai cuprinzătoare dimensiune. Nu se mai văd, însă peregrinarea lor, acoperind stele și constelații, și iarăși lăsîndu-le să sclipească, dă la iveală o întreagă rețea de faruri cosmice. Noapte de noapte, acele licăriri stăruitoare semnalează omenirii — înfiorîndu-i sufletul și aprinzîndu-i mai puternic închipuirea — prezența infinitului și a eternității.
Mai sînt însă noptile cu lună. Rareori, privirile se pot încărca de atîta vrajă, ca în nopțile în care norii se întalnesc cu luna. Toate cîte au fost, în timpul zilei, prilej de spaimă sau uimire, apar încă o dată, sub o lumină de vis, sau încadrate într-o grea ramă de aur. Figuri de stranii regine, melancolici albatroși, mori de vînt, urși polari, femei ce se duc spre o țintă necunoscută, incredibilul inorog, cavaleri în armură — urmați de păsările negre care le-au prevestit în ultimul lor somn că sulițe lungi le vor aduce a doua zi sfirșitul -, își spun încă o dată povestea.
Sub razele extaticului astru, navele fără port și fără ancoră alunecă întruna, ducînd pe puntea lor întreaga realitate și fantasmagorie a lumii.

Dar, ca toate corăbiile din univers, oricine le-ar fi fost căpitanul și oricît de mare gloria, norii vor coborî și ei, pînă la urmă, în adîncul oceanului pe care au plutit. Obosiți de atîta rătăcire, de himere, de neființă, un dor cumplit îi cuprinde să se întoarcă pe pămînt, să aibă din nou un singur chip și un nume. Liberi au fost, în mod frenetic și absolut, dar acum vor să reia firul unei singure vieți, și se leapădă de alba culoare a fantasemelor.
Nimic nu-și mai povestesc, ci negri și grei aleargă învălmășiți ca o turmă, înspăimîntînd cu mugetele lor firea, împroșcînd orizonturile cu șerpi și caracatițe de foc, căutînd să reintre, prin violență, în ciclul existenței.
Iar cînd crestele Hășmașului Mare se arată la orizont, furtuna izbucnește.


22

ÞARA FÃGÃRAȘULUI

Și totuși, ținutul acesta udat de tinere și limpezi ape, străjuit de nobile culmi, a fost departe de a fi generos cu locuitorii săi. Poate că știindu-se fără seamăn în măreția și farmecul lui, a vrut să-și încerce asupra celor născuți aici puterea, punîndu-le sufletul în cumpănă. Robiți de atîta splendoare, ei nu s-au îndurat să plece, ci s-au străduit să se facă vrednici de ea.

Dar, de trăit, trăiesc în luptă crîncenă cu o țărînă cît se poate de avară, și numai datorită aluatului din care sînt plămădiți, inflexibilei lor dîrzenii, la poalele munților înalți și albaștri nu se întinde o țară a sărăciei. Inima lor a fost prea aprigă pentru a o îngădui. Neîndurători față de ei înșiși și de pămîntul pe care s-au pomenit, l-au muncit cu cerbicie, silindu-l să se acopere de roade. Ei i-au impus neîmblînzita lor voință, obligîndu-l să-și împlinească menirea.

O necurmată bătălie s-a dat între oameni și ogoare, în umbra grandiosului lanț de piscuri. Ieșind din zorii zilei cu plugul, ei le-au arat o dată, și încă o dată, și ori de cîte ori a fost nevoie, doar se vor trezi la viață, doar vor deveni roditoare. Pentru ca boii să poată trage brazde atît de adînci și înverșunate, i-au ales mari și puternici, dintre cei ce sînt fala Ardealului. Le-au ridicat grajduri de zid, le-au pus în iesle maldăre de fîn mirositor, s-au îngrijit de ei ceas de ceas, supraveghindu-le hrana, somnul, respirația, ca în ajunul unei competiții supreme. Și fiecare răsărit de soare i-a găsit împreună, oameni și animale, în vasta arenă a naturii.

În lupta cu pămîntul, atît de îndărătnic în nedărnicia lui, ei s-au dovedit mai îndărătnici, mai neînduplecați. Au folosit cele mai tăioase oțeluri, cele mai bune și noi unelte, neprecupețind nici trudă, nici zbucium, ca să poată birui. Și, treptat, au biruit.

Astfel, de pe urma îndîrjitei lor strădanii, țăranii de pe această nobilă fîșie de țară pot privi munții din zare cu un ochi sigur și liniștit. Sub veghea protectoarelor cetăți de piatră, trăiesc în gospodării temeinice, avînd în fiecare zi pe masă o pîine mare și rotundă, o pîine solară, — senini, fericiți, mîndri, ca într-un paradis de ei făurit.


Oricît ar fi de aprigi în fața vieții, și munca oricît de grea le-ar fi, cei cărora le-a fost dat să trăiască la poalele Munților Făgăraș nu sînt părăsiți, o singură clipă, de credința că nicăieri lumea n-ar putea fi ca aici. Tot contemplînd-o, cu încîntare și mîndrie, și vrînd să o aibă pururi sub pleoape și în suflet, au descoperit ei, acel fel de a alătura cuvintele, acel regesc meșteșug prin care, schimbîndu-li-se sunetul și înțelesul, devin ca și cum ar dobîndi un miez de aur, ca și cum ar cădea pe ele roua — versuri. De la un capăt la altul, Þara Făgărașului trăiește sub semnul poeziei, de a cărei incantație Și de a cărei zămislire nimeni nu rămîne străin.

Adînca taină a vieții, nesecata ei frumusețe, tristețea pribegiei, dorul, deznădejdea, bucuria, enigma și fatalitatea morții, sau neîncetata reînnoire a firii sînt, rînd pe rînd, aduse în orizontul poeziei, neîntinat și veșnic. poeziei, neîntinat și veșnic.

Dar ceea ce oamenii acestui ținut cîntă cel mai mult, și cu cel mai mult har, purtați de sinceritatea sentimentului și de largi aripi ale fanteziei, e dragostea. Dragostea, presimțirea, așteptarea și împlinirea ei, le dă prilej să smulgă astrele — stele, luceferi, lună — de pe orbita lor și să le poarte în jurul femeii iubite, ca pe făclii menite să-i lumineze mai bine, în noaptea lumii, frumusețea. Tot ceea ce ochiul a zărit între cer și pămînt, culoare, mlădiere, strălucire, e adunat prin cele mai neașteptate și delicate potriviri de cuvinte, spre a zugrăvi icoana făpturii adorate.

Uitîndu-se la cel ce le e drag ca la soare, asemuindu-l cu cel mai falnic brad al pădurii, deosebindu-i de departe tropotul calului, gata să-l urmeze oriunde ar fi să-l ducă soarta, negăsind sînului lor un rost mai bun decît să-i fie prilej de vis și alinare, iar gurii un altul decît să-i potolească setea de fericire, fetele din această țară a frumuseții și poeziei au învățat și ele să-și cînte dragostea: o singură dragoste, pentru un singur om, pentru unul singur, din cîți pot fi pe lume.


Adevărul este că Oltul întîlnește acum cei mai frumoși oameni ce s-au ivit vreodată pe malurile lui. Nimic nu poate întrece armonia cu care li se îmbină liniile obrazului și nici vigoarea cu care, pe fondul măreț al priveliștii, li se sculptează statura. Atunci cînd se arată, singuri sau în grup, oricare ar fi împrejurarea, s-ar crede că sînt desprinși dintr-o frescă. Vîrstnici și tineri se uită în jurul lor cu mîndrie, ceas de ceas și întreaga viață, de parcă ar face pururi parte dintr-un alai domnesc.

Iar frumusețea chipului și a trupului și-o sporesc, cu o veche pricepere și o mereu reînnoită încîntare, prin strălucirea veșmintelor. Începînd cu pălăria de pai împletit, sclipind de stele și fluturi metalici, peste care ciucurele roșu din vîrf își aruncă lumina de soare abia răsărit.

Copiii, nici ei, cînd e să fie gătiți, nu rămîn mai prejos. Mai toți par pui de voievozi, coconi, moștenitori ai unui sceptru pe care nu-l vor pierde niciodată. Sînt atît de chipeși și demni în gingășia lor, ca și cum, prin ei, natura ar vrea să găsească, în fața unor forțe potrivnice, temeiuri pentru dăinuirea neamului omenesc.

Fetele, mai ales, dau prilej întregii taine și armonii a creației să se întrupeze într-o singură ființă. Cele mai frumoase într-o lume zidită numai din frumusețe, ele privesc cîmpul și cerul, legănarea domoală a holdelor, aplecarea crengilor sub rod, alunecarea lunii peste vîrful plopilor, și de la fiecare iau ceva, prefăcînd totul în farmec al grațioasei lor alcătuiri. Copile încă, își țes năframele, se pregătesc să iasă la horă sau să fie mirese, și orice gest ar face, simpla înclinare a capului sau numai plecarea pleoapelor pe ochi, aduce în jur o dulce tulburare.

Dar nicicînd nu sînt atît de frumoase, ca atunci cînd se întorc de la cîmp. Simple țărănci, trec prin unduirea lanurilor sub largi pălării de pai, cu o și mai mlădioasă unduire. Mijlocul, strîns în cingătoarea care adună, în același cerc, cutele cămășii și ale fustei, este izvorul din care grația li se răspîndește în întreaga făptură, pînă la glezne și pînă la umeri, în inele tot mai largi, într-o amețitoare euritmie.

Atît de frumoase sînt, încît pot umple de uimire și cerul, și pămîntul. Vin, în miezul verii, zile cînd, în nemișcarea ei, lumea pare de dinainte de facerea lumii. Secundele se scurg asemeni unor milenii de tăcere și neființă, vîntul își ține respirația, Oltul și-a contenit murmurul, cîmpia se întinde la nesfîrșit și neclintită. E un echilibru enorm, o liniște gravă, dedesubtul căreia se ascunde, totuși, forța unei geneze. Mai mult, încremenirea aceasta n-ar putea dura. Undeva, departe, în tremurul orizontului, un punct se pune în mișcare și, odată cu el, totul se schimbă în univers.

Ca un astru desprins din haos, el crește, se apropie, devine tot mai vizibil, își adaugă cercuri și linii, închegîndu-se într-o dumnezeiască făptură. Încă o clipă și, sub pălăria ei de pai, o femeie se ivește din lanurile de grîu, purtată de un ritm lăuntric, neistovit și pur. Neantul, care domnise de la o margine la alta a zării, e spulberat de un pas ce abia atinge țărîna.

Ușor, plutind aproape, tînăra femeie vine spre Olt, călcînd în pulbere ca pe un covor. Un foșnet ca de trestie o însoțește, întregindu-i în auz desăvîrșirea ființei. Pălăria largă, cu panglică neagră pe spate, îi adumbrește chipul, dar, pe sub marginile ei, părul de culoarea inului alunecă, de la tîmple spre ceafa, în șuvițe domoale și moi, ca tot atîtea valuri de luminoasă feminitate.

Seara, dintre hotarele cîmpiei, asemenea splendori se văd venind în șiruri lungi, însă, prin conspirația timpului și a spațiului, aceasta s-a ivit singură, la o oră pustie și cosmică. Statuie însuflețită a frumuseții, se apropie lin, devenind, cu fiece pas, centrul, inefabil, al firii. Și trece peste Olt, tăindu-i respirația o clipă. Cum se duce spre miazăzi, Munții Făgărașului îi apar în față, învăluiți în limpezi albăstrimi oceanice. Ca o fregată, se îndreaptă spre ei, purtînd pe valuri o singură încărcătură: nepătrunsu-i mister.

Pentru cel al cărui lung drum s-a încrucișat cu drumul ei — așa cum două astre, ce vin din necunoscut și se duc în necunoscut, își încrucișează orbitele — tulburătoarea aventură de a fi o ființă omenească nu s-a dezvăluit nicicînd atît de solemnă și plină de melancolie.


Spre Sud, unde minunea s-a topit, cîțiva nori albi și spumoși, închipuind nelămurite imagini, se destramă pe crestele munților, ca visul, de o clipă, al celor mai pure și nostalgice piscuri.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!