agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1719 .



Gol
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [danutza ]

2016-05-25  |     | 



A invârtit ambele robinete până când a potrivit apa exact așa cum îi plăcea și, după ce cada s-a umplut suficient, s-a dezbrăcat și a intrat lăsându-se pe spate și privindu-și corpul. Burta încă mare, dar care acum nu mai avea formă rotundă, ci atârna pe laterale grotesc se simțea moale atunci când o apăsa. Era goală și fără viață, ca o moluscă oribilă al cărui scop era doar să existe inutil. Iar sânii ei care crescuseră cu două numere, umflați și plini de lapte, parcă o sfidau, așa cum stăteau mândrii în sus, ieșind din apă, ca și cum ar fi fost siliconați. Îi era scârbă de corpul ei, simțea că el era de vină pentru tot, că a ratat exact ce avea mai important de făcut.
Își scoase un picior din apă și îl privi. Sigur că da, acum putea să poarte tocurile alea de 15 cm care îi plăceau și pe care nu a mai avut șansa să le încalțe de câțiva ani. Poate chiar o să-și facă un tatuaj acolo pe laterală, jos.
Să privească partea plină a paharului? Cum nu mai trebuia să cumpere o grămadă de lucruri scumpe? Sau cum nu mai era problemă dacă era pat de o persoană în dormitorul mic și fetița ei cea mare dormea în continuare în același pat cu mami și tati? Faptul că putea să bea bere, vin și orice altceva avea poftă? (Numai că acum nu mai avea chef de nimic. Ironic, nu?) Nu se mai îngrășa și nu mai avea nevoie de haine noi. Drumul de 4 ore cu avionul pe care îl avea de făcut în 4 săptămâni nu va mai fi așa greu. Fără dureri de spate, fără oboseală. Doar ea, fiică-sa și un ghiozdan. Nici măcar nu mai trebuia să cumpere bagaj de cală, în mod cert se va descurca să care două bagaje de mână de câte 10 kg fiecare. Acum putea. Cum putea și să urce scările din casă alergând fără să gâfâie când ajunge sus. Să curețe să facă mâncare și să calce – toate într-o singură zi, urmate de joacă și alergare în parc. Poate chiar o excursie în altă țară care ar fi fost amânată în situația în care...nu se întâmpla nimic rău.
Și de fapt ce s-a întâmplat? Era însărcinată în 22 de săptămâni și făcuse luni ecografia de morfologie fetală. Își văzuse noua fetiță perfectă, sănătoasă, cum face tumbe și se mișcă în lichidul ei, agățată de placenta dătătoare de viață. A dat telefoane, a trimis mesaje și în curând toți cei apropiați au aflat sexul noului bebeluș. Două fete. Două surori. Se simțea ca și cum ar fi câștigat la loto și ar fi nimerit potul cel mare. Era în extaz. În culmea fericirii.
Trăia într-o bulă falsă. Își dădea seama acum stând pe spate în apa caldă și privindu-și corpul. Avea impresia că nimic rău nu i se poate întâmpla familiei ei. Totul era perfect: un soț care o iubea la nebunie și care era piatră de temelie, un copil minunat care o surprindea în fiecare zi, o viață lipsită de stres sau oboseală într-o țară verde în care oamenii zâmbeau și spuneau mulțumesc mai des decât ea (ceea ce era mult!). Avea tot ce își putea dori și era recunoscătoare pentru asta.
Și apoi s-a făcut vineri și au început durerile. La început nici nu și-a dat seama, a zis că sunt ligamente care se întind sau cine știe ce altă prostie, dar când a început să devină greu de suportat, la mijlocul nopții, a plecat la spital. A trezit copilul, s-a agățat de soț și dusă a fost. S-a internat și a stat până sâmbătă seara când i-au dat drumul acasă. Toată lumea a crezut că îi trece.
Dar nu a durat mult. În câteva ore durerea a revenit, mai puternică de data asta și a trebuit să se întoarcă la spital. Avea contracții din 3 în minute și între ele își simțea bebelușa cum se mișcă. Plângea și își mângâia burta rugând-o să fie bine, bucurându-se de fiecare ghiont primit. Și uite așa a trecut noaptea, a venit ziua și durerile s-au mai rărit și estompat în intensitate.
Și apoi, duminică noaptea, a născut. După dureri crunte, a născut o fetiță de 500 grame, în săculețul ei, perfectă și roz. I-a mângâiat mânuțele și piciorușle, i-a privit corpul mic cum se chinuie să respire, i-a cântat. Și soțul ei a plimbat-o în coșulețul de răchită, ăla în care de obicei pui căpșunile după ce le culegi din grădină. Dar nu a avut puterea să o țină în brațe, iar pentru asta nu o să se ierte niciodată. Efectiv nu a fost în stare să o ia în brațe, să o țină la piept. Tot ce a reușit să facă a fost să o țină cu tot cu coșulețul ei, ascunsă în păturica roz, lângă ea în pat.
A trăit o oră și patruzeci de minute.
Și ceea ce regreta cel mai mult (în afară de faptul că nu a ținut-o în brațe, așa cum orice mamă ar fi trebuit să facă), a fost că imediat după ce a născut tot ceea ce a simțit a fost eliberare, pentru că durerile trecuseră. Fusese greu, contracțiile o făceau să se zbată și să i se înnegrească vederea, erau dese și ea nu primise niciun analgezic. Dar asta nu era scuză pentru sentimentul de eliberare – ușurare - pe care îl avea. Stând acum în liniște, cu apa caldă acoperindu-i mare parte din corp se gândea că mai bine avea dureri, dar fetița ei rămânea acolo unde trebuie, acolo unde avea nevoie să fie ca să poată trăi.
Se ridică din cadă, scoase dopul și se acoperi cu prospul negru. Fără să vrea, își privi fața în oglindă. Avea cearcăne și din ochii umflați îi curseseră multe lacrimi. Oare până când avea să mai plângă? Oare până când orice lucru făcut de fiica ei mai mare o va face să lăcrimeze gândindu-se că și fetița cea mică ar fi putut face la fel? Oare până când o să doară atât de tare?
Se îmbrăcă în hainele curate și își urî corpul din nou. Mai ales laptele care venise și pe care nu avea cine să îl bea. Inutilitatea lui o enerva, o făcea să țipe în interior, să urle, să facă un tantrum de zile mari.
Trase aer în piept și ieși din baie. Cine știe. Poate mâine o să fie mai bine.



P.S. Pentru Ana

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!