agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3230 .



În spatele regretelor e veșnic toamnă
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [lucianpalia ]

2012-11-17  |     | 





Cu unchiul Traian, fratele cel mai mare al tatălui meu, ne-am trezit pe nepusă masă într-o zi călduroasă de septembrie de pe la mijlocul săptămânii. A strigat, dar de bună seamă că nu se vedea de după poarta masivă din fier. Stătea timid lîngă stâlpul de la portiță și mă privea stânjenit. Pentru prima dată în viață mi se făcuse milă de el. Îmbătrânise. Oasele i se adunaseră și îl făceau să pară mai scund. Ce mult seamănă cu tata, mi-am spus în timp ce-l pofteam să intre înăuntru. De sub pălăria din paie se prelungea o față osoasă, arsă de soare.

-Sărut mâna unchiule, hai inăuntru.
-Stai să te sărut, a șoptit. S-a ridicat pe vârfuri și m-a sărutat pe obraz.
Atunci am văzut că era îmbrăcat cu pantalonii vechi, de la altă vârstă. Erau largi și scurți și cădeau de la genunchi în jos ca niște burlane. Mi se părea că din omul aspru și mândru de altă dată nu mai rămăsese decât o imitație. Când a intrat în curte soarele i-a căzut perpendicular pe chipul aspru și doar atunci mi-am dat seama cât este de bătrân. Am socotit imediat în minte câți ani s-au scurs de la moartea tatălui meu: erau exact douăzeci de ani de când nu ne-am văzut și nu am stat față în față. Avea optzeci de ani. Primul gând a fost că și tatăl său trăise optzeci și unu de ani. Nu mai are mult, mi-a fulgerat un gând prin lumina ochilor. Dar mi-a părut imediat rău și l-am privit intens pe băiatul meu care ne întâmpina de pe treptele casei. Unchiul Traian s-a oprit o clipă, l-a studiat cu atenție, apoi l-a sărutat pe creștet.

-Seamănă cu tine, a conchis el intrând în casă. Și-a îndesat mâinile în buzunare și a scos trei ciocolate ieftine, cu un leu bucata. Le-a dat copilului să le împartă cu celelalte două fete ale mele.
L-am privit iarăși cu atenție: avea fața luminoasă, așa cum nu-mi amintesc să o mai fi văzut vreodată. I-am făcut semn să nu se descalțe și a pășit apăsat pe gresia din hol. Apoi s-a oprit și a mîngâiat peretele cu palama sa aspră.

-Frumoasă casă ți-ai făcut, unchiule. S-o folosești sănătos.
-Mulțumesc, i-am răspuns și am privit într-un ungher, de teamă ca privirea mea să nu spună ceea ce gândeam. Îmi amintisem brusc de câte îi făcuseră unchii mei tatei și mă rugam în gând Domnului să îndepărteze resentimentele din sufletul meu. Dar nu era puțin lucru.

Tata era al doilea născut într-o familie cu patru copii. Era mai mic cu doi ani decât acest frate al său, aspru, iute la mânie și răzbunător. Așa îl cunoscusem, cel puțin până atunci. Întotdeuna avea pretenția să aibă întâietate între frați. În ziua când îl îngropaserăm pe tata, la un pahar de tărie, m-am adresat cu “nea Traian”, dar a fost ca o lovitură fulgerăzoare de cuțit împlântată în mândria sa. S-a făcut roșu la față și m-a apostrofat imediat, chiar dacă aveam aproape treizeci de ani:
-Eu sunt unchiul tău, fratele tatălui tău, nu un nene oarecare. Să nu te mai aud că-mi spui așa!, a scrâșnit mânios și s-a făcut liniște. Nimeni n-a scos nici un cuvânt. După o vreme am prins momentul favorabil și am dispărut de la masă. De atunci ne-am evitat reciproc vreme de aproape douăzeci de ani.
Acum stătea în fața mea: mic, pipernicit, cu pantalonii caragios de scurți care de abia îi acopereau gleznele subțiri. L-am studiat atent și mi s-a părut că nu avea toți boii acasă.
-Ce faci pe aici unchiule? Nu erai la spital? l-am întrebat într-o doară deoarece auzisem că s-a apucat să-și tencuiască casa și căzuse în cap de pe schelă.
-Am fost la spital da m-au lăsat acasă că nu am nimic. Așa că m-am gândit să trec pe la Domn director Cotuțiu să-l întreb dacă nu-mi împrumută două cauciucuri la tractor, da nu l-am găsit așa că m-am gândit să văd ce mai faceți.
Răspunsul său m-a făcut să-mi simt ochii mai mari ca de obicei: îmi era milă de el și în același timp îmi venea să râd, dar făceam pesemne toate eforturile să par serios. Unchiul meu era la pensie de vreo 30 de ani și vorbea de fostul său șef, director al SMA (Stațiunea de Mecanizare Agricolă) pe vremuri, ca și când s-ar fi pensionat ieri. Este adevărat că omul trăia și locuia pe aceeași stradă cu mine, dar Stațiunea de Mecanizare Agricolă, unde fusese șeful unchiului meu nu mai exista de vreo cincisprăzece ani. Pesemne că unchiul meu era atins de sindromul Dawn, altfel nu-mi explicam atitudinea sa.

-Mă bucur că sunteți sănătoși, a conchis el și m-a privit îndelung. Semeni mult cu frati-miu … Viorel. Păcat că s-a apucat de băut. Băutura l-a băgat în mormânt, mi-a spus.

Cred că ar fi vrut să adauge că îi aduceam aminte de primul său născut care murise la vârsta de un an și la scurt timp după aceea am venit eu pe lume. Am și acum într-un album scorojit de familie, o fotografie îngălbenită cu un sicriu în miniatură în care doarme parcă un băiețel drăguț. La căpătâiul sicriului stă un bărbat tânăr, cu fața prelungă, care are trăsăturile unchiului Traian iar în drepta și în stânga sa sunt cei trei frați, Ioan, Cornel și tatăl meu, așa tineri cum nu-mi amintesc să-i mai fi văzut vreodată. Unchiul Cornel, cel mai mic frate, pare în fotografie un școlar de vreo unsprezece ani, nu pare să știe prea bine ce se întâmplă și seamănă foarte mult cu fiul meu cel mare. De câte ori am privit poza aceasta m-am gândit că doar morții premature a acelui băiat îi datorez astăzi prenumele meu de sfânt biblic. Pentru că îi dăduseră numele bunicului lor, care emigrase în 1909 în America și nu mai revenise în țară niciodată. Bunicul avea un an când plecase tatăl său și nu s-au cunoscut decât prin rarele scrisori pe care și le puteau scrie.

Dar “Americanul”, așa cum îi spuneau toți acestui mare absent încărcat de mister era mândria, chiar emblema familiei. De aceea dăduseră numele său primului născut de parte bărbătească și cum acesta nu dorise să zăbovească prea mult prin lume mă blagosloviseră pe mine cu acest nume, care, trebuie să recunosc, că din cauza vechimii și simplității lui nu-mi plăcuse niciodată. Când eram copil nu-mi plăcea să fiu asemănat cu acest “capitalist” căruia îi spuneam în zeflemea “marele John” și de la care ne rămăsese o singură fotografie pe care o trimisese în plic chiar din America. Era o poză mică alb-negru, un bust, iar americanul zâmbește enigmatic de sub o pălărie gen Al Capone. Fața sa prelungă și osoasă îmi amintește mult de unchiul Traian și m-a derutat, multă vreme, chiar de acolo din fotografie, prin inexpresivitate. Bărbatul, încă tânăr, este îmbrăcat într-o geacă din piele neagră, are o bluză pe gât și nu se deosebește deloc de un gangster din prima parte a secolului douăzeci, așa cum ne este prezentat în filmele americane de epocă. Observându-l atent pe unchiul meu mi-am spus că bărbații din această familie sunt îngâmfați, îndărătnici, și uneori par că nu au toate oile acasă.

-Acum mă duc, a spus unchiul sărutându-ne pe rând, pe toți, mai trebuie să trec pe la magazin la Monica. Aceasta era o altă nepoată și pe care nu-mi amintesc ca unchiul să o fi căutat prea des în ultimii douăzeci de ani. Avea un magazin cu chinezării deschis la câteva sute de metri distanță de casa mea. “Trebuie să-mi cumpăr de la ea o pereche de pantofi; peste două săptămâni este nunta”. Mă chinuiam să-mi amintesc cine se căsătorește și mi-am amintit că se cunună fata fiicei lui mai mari, nepoata sa preferată care e la facultate în Sibiu.

L-am privit cum se îndepărta anevoie plutind parcă deasupra picioarelor subțiri de-a lungul drumului. Mi-am amintit deodată de tatăl său, adică bunicul meu și o întâmplare petrecută demult m-a determinat să cred că anumite lucruri se repetă din pricini știute doar de Dumnezeu. Era o toamnă târzie înainte de Revoluția din 1989 când într-o după amiază ne-am trezit la ușă cu bunicul. Să fi avut optzeci de ani pe atunci. Stătea la ușă slab, cocârjat, umil, aplecat parcă sub greutatea paltonului cenușiu care atârna ca o manta de soldat pe trupul prea firav pentru o asemenea greutate. Din chipul arătos de altădată nu mai rămăseseră decât o pereche de mustăți cenușii dar îngrijite, pe care de multe ori le asemănasem cu mustățile lui Clark Gable într-o celebră peliculă. Bunicul fusese un mare crai în tinerețe. Se născuse cu patima pentru femei, se căsătorise de două ori iar cu bunica avusese patru băieți; tata era al doilea născut, după unchiul Traian. Bunica era o femeie aspră, crescuse patru copii și toate greutățile casei rămăseseră pe umerii săi în timpul cât bunicul a fost pe front. Când se supăra rău de tot, în urma unei aventuri amoroase a bunicului, îl alunga de acasă. Atunci bunicul își lua căldarea de aramă în spate, agățată de o coadă de mătură veche și venea la noi, în vatra unde se născuse. Scotea din căldare câteva lucruri intime, un săpun de bărbierit, un aparat de ras, un ciob de oglindă și un ștergar din cânepă, ros pe alocuri. Noi copiii ne bucuram de aceste vizite ale bunicului, știam că iar a făcut-o de oaie, dar prezența sa ne lumina copilăria, curtea se făcea mai mare iar mama se posomora și era și mai urâcioasă. Bunicul nu stătea decât o săptămână, până ce bunicii îi trecea supărarea și îl revendica, venea pe jos, pe albia râului, cale de două sate și își recupera bărbatul care devinise subit tăcut și pocăit. Cât timp stătea la noi bunicul era vrednic nevoie-mare. Mătura de două ori pe zi bătătura, fluiera cu foc și ne povestea câte în lună și-n stele. Îl înconjuram și îl priveam fascinați de lumina blândă care se răsfrângea întotdeauna pe fața sa. Pentru că tatăl său, străbunicul pe care nu l-am cunoscut niciunul din noi, îl părăsise la un an și se făcuse american, înjurătura sa preferată era: „America mă-sii!”. Și se uita așa în gol, cu regret, oftând de parcă ar fi zărit umbra tatălui său John agățată de podul Brooklyn.

Spun acum și eu așa cu toate că am convingerea că bunicul n-a auzit niciodată de Podul Brooklyn și nici de fascinația metropolei americane unde tatăl său se pierduse într-un mod misterios. Acum constat că acest bunic al meu a fost un om neîmplinit pentru simplul motiv că niciodată nu și-a cunoscut tatăl, că acesta nu i-a vorbit, singurele lucruri care atestă existența sa au fost scrisorile, fără viață, fără sentimente dar și o fotografie care descoperea un bărbat rotofei, care avea trăsăturile bunicului îmbrăcat într-o geacă de piele neagră și pălărie a la AL Capone. Am privit peste ani acea fotografie îngălbenită și m-am minunat că John semăna foarte mult cu fiul meu cel mare încât aveam impresia că toți bărbații din familia noastră nu suntem decât niște clone multiplicate atemporal ale aceluiași bărbat. Poate bunicul, care avea doar câteva clase primare, nu-și punea întrebări și nu confecționa în mintea sa astfel de scenarii; dar eu mă regăseam în acțiunile anterioare ale acestui înaintaș al meu care se pierduse în lumea largă și părăsise lumea celor vii pe când aveam doar șapte ani.

Toamna se sfârșise și venise frigul. Bunicul a stat o vreme mai lungă la noi. Bunica nu mai era de mult să-l recupereze, cei trei copiii ai săi, frații tatălui meu îl pasau sistematic de la unul la altul. Îmi era milă de bunicul dar o auzisem pe mama cerându-i tatălui meu să-i spună să se întoarcă la cel mai mic copil al său, unchiul Cornel, deoarece acestuia îi cumpărase, zicea ea, casă pe banii din America; deci el avea obligația să îl îngrijească. Bunicul avea însă alte gânduri. Stătea parcă lipit de dimineață și până seara de soba de teracotă din bucătărie, pe care se gătea în casă. Nu se mișca decât spre a îndesa lemn după lemn pe ușa din tuci. „În ritmul acesta o să terminăm lemnele în februarie”, îl informa mama pe tata. Acesta ofta și nu zicea nimic. Ne înghesuiam toți în trei camere.

Bunicul avea vreo mie și două sute de lei pensie; o pensie bună spuneau ai mei. După ce încasase ultima pensie o dăduse mamei mele, dar aceasta nu se atinsese de acești bani care rămăseseră pe raftul de sticlă al vitrinei din bucătărie. Chiar dacă bunicul îi anunțase pe ai mei că le va da în fiecare lună pensia în casă, mama o ținea pe a ei: nu avea loc și pentru el în cele trei camere micuțe în care ne duceam viața. În ultima seară bunicul îngânase tatăl nostru și toți îl auziserăm mulțumindu-i domnului pentru că se întorsese în casa sa, de unde plecase de mai bine de cincizeci de ani. Această rugăciune de mulțumire rostită cu glas tare a pus punct ultimei noastre coabitări. Mama s-a înfuriat de-a dreptul și tata a trecut peste sentimentele sale de fiu supus și a recunoscut că bunicul întrecea orice limită, ne încurca viața și trebuia să se întoarcă la ceilalți trei fii ai săi, care din motive știute și neștiute îl îngrijeau prin rotație. Mama și-a amintit că amărâta de casă în care locuiam trei copii și doi părinți nu era casa veche acoperită cu paie în care se născuse bunicul și în tinda căreia intra ploaia. „În prima noapte în care m-am mutat la tatăl tău ploua în pat”, mi-a spus mama. Au dărâmat casa și au construit alta nouă din banii primiți de pe o pereche de boi - zestrea mamei.

Mulți ani am locuit cu toții într-o cameră. Erau două paturi cu stavilă: într-unul dormeam eu și buna Saveta, mama bunicului meu, soția lui John. În celălalt dormeau părinții mei. Mama îmi povestea uneori cât de mult mă iubea străbunica Saveta, cum mă alinta și mă îngrijea. Mă crescuse până la doi ani. Într-o dimineață de noiembrie nu s-a mai ridicat din pat. „Mor. Să aveți grijă de copil!”, au fost ultimele ei cuvinte după care a început să tragă să moară. M-au mutat în patul părinților dar cum mă scăpau din ochi alergam în patul muribundei și mă culcam lângă ea. Mama spunea că de câteva ori am „întors-o”, adică i-am oprit moartea de aceea în închipuirea mea moartea era o doamnă foarte pretențioasă și întunecată. Aceste momente mi-au rămas întipărite în minte până astăzi, chiar dacă mama susținea că nu poate fi adevărat, deoarece copiii nu țin minte decât de pe la trei ani. Dar tot cred că la mine este o excepție. Le-am spus că îmi amintesc de geamurile înghețate ale ușii de la tindă în ziua înmormântării, de gheața de sub ușă datorată condensului pe care unul dintre purtătorii sicriului străbunicii Saveta a alunecat și era să cadă pe când scoteau moarta din casă.

În seara aceea mama i-a cerut tatei să-l anunțe pe bunicul că nu-l mai puteam ține la noi. M-am întâlnit cu el în dreptul ultimului magazin, un aprozar din oraș, în zona de unde începeau casele de pe strada mea. Pășea anevoie, se sprijinea într-un baston și pe umăr purta ca pe o desagă o pereche de bocanci negrii de furnalist, cu bombeuri metalice, cu șireturile înnodate, pe care îmi spunea că îi cumpărase de la un muncitor din combinat cu câteva zeci de lei. Îmi era milă de el. I-aș fi spus ce plănuiseră părinții mei dar nu aveam curajul. Mi-a întins o sută de lei. Erau bani mulți pe atunci. N-aș fi luat-o, dar nu știam cum să mă despart mai repede de el. Atunci l-am văzut ultima oară în viață. Se uita lung și trist în ochii mei. N-am avut curajul să-i spun că îmi este milă de el, că dacă aș fi avut casa mea l-aș fi luat la mine. În seara aceea am chemat un coleg și ne-am îmbătat cu vin fiert îndoit cu apă la „Pufoaica ruptă”, un birt ordinar din piața orașului. Beam banii bunicului și plângeam. Nu știu când am ajuns acasă. Pe bunicul nu l-am mai găsit în casă. Când am vrut să ies afară m-am împiedicat de căldarea de aramă - geamantanul de voiaj al bunicului, părăsită în târnaț. Nu avea să și-o mai recupereze niciodată. Fusese prea slăbit ca să o mai ducă pe umăr la întoarcerea acasă. A rămas la noi. Ca o mărturie a trecerii bunicului prin viață. Ca să n-o țină degeaba mama fierbea lăturile la porci în ea.

Înaintea anului nou bunicul a murit. Mai întâi murise tata în urma unui cancer pulmonar galopant. Apoi i se sfârșiseră zilele bunicului. Era ziua de anul nou când l-au înmormântat. I-au scos sicriul pe geam deoarece ușa de la intrare era prea strâmtă. Îl găsise sfârșitul acasă la unchiul Ioan, cel de-al treilea copil al său. L-au îngropat în pământul înghețat. La pomană m-am afumat puțin și i-am reproșat unchiului Traian că nu s-a îngrijit de bunicul, cu toate că le-a lăsat o grămadă de avere.

-Tu să taci! M-a apostrofat unchiul Traian. Să-ți vezi de treburile tale și să nu te bagi în lucruri care nu te privesc. M-a săgetat cu privirea plină de ură. Tata murise. El era cel mai mare dintre frați. N-am ripostat. Mi-am luat haina de pe spătarul scaunului și am părăsit încăperea. De atunci nu ne-am mai întâlnit douăzeci de ani.

În toamna asta a murit și unchiul Traian. După vizita pe care mi-a făcut-o nu ne-am mai întâlnit. Rudele mi-au povestit că a dansat toată noaptea la nunta nepoatei sale, Ela. Eu n-am fost la nuntă deoarece nu vreau să dau pricină cunoscuților mei să mă vadă acolo și să-l batjocorească pe Dumnezeu. De când m-am pocăit am „rupt-o cu păgânitatea” și în afară de nunta surorii mele n-am mai fost la nici o petrecere de nuntă de aproape douăzeci de ani. Dar astea sunt alte alea. După o săptămână unchiul și-a dat obștescul sfârșit, necuminecat și nespovedit deoarece fiica sa cea mică se certase cu popa. Și nici nu l-au privegheat, cum este obiceiul, în casa sa ci l-au adus la capela orașului spre batjocura neamurilor care din acestă cauză n-au venit la înmormântare. N-am fost nici eu la înmormântare și nu știu locul unde își doarme somnul de veci.

Dar uneori când ies pe poartă îl văd așa cum era ultima dată când m-a sărutat ușor pe obraz, m-a măsurat din priviri cu tristețe ca pe un om pe care ști că n-ai să-l revezi și s-a îndepărtat așa mic, aplecat spre pământ, parcă prea aplecat, cocârjat, cu pantalonii evazați din altă vreme, prea scurți ca să-i acopere gleznele, oasele, trupul, amintirile…


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!