agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1727 .



Cea mai frumoasă zi de după viață
proză [ ]
după o întîmplare adevărată

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [lucianpalia ]

2010-09-05  |     | 



Acum nu-l mai durea capul, nu mai gâfâia, nu-l mai chinuia somnul pe scaun: blestemul care-l urmărea de aproape treizeci de ani. Parcă dormea, pentru prima dată liniștit, cu fața în sus, cu mâinile împreunate pe piept, îmbrăcat în costum de mire, iar lumânarea de la capătul sicriului scria cu flacăra aprope stinsă, un mesaj deosebit în aer, deoarece pe chipul lui era întipărită o expresie de o stranie satisfacție. Lumina palidă îl făcea frumos - cum n-a fost el niciodată. Barba nu i-au mai ras-o rudele când l-au recuperat, în grabă, de la morgă și nici n-au băgat în seamă faptul că în ultimul timp, din cauza durerilor, nu s-a mai bărbierit. Acest amănunt a determinat-o pe una din verișoare, care nu-l mai văzuse de multă vreme, să exclame surprinsă, când intrase în capelă: "ce mult seamănă Trăienuț cu Pavarotti, așa, în costum și cu barbă! Și ce bine îi stă în costum. Nu-mi amintesc să-l mai fi văzut vreodată în costum!".

Iar Trăienuț, mortul în greutate de o sută și ceva de kilograme, parcă i-ar fi auzit vorbele: părea că doarme liniștit iar chipul lui avea o mulțumire pe care n-o mai mai cunoscuse niciodată fața lui. Pentru prima dată, după viață, se simțea un om important. Niciodată nu mai fusese în centrul atenției, înconjurat de atâtea rude ca în această zi ploioasă de iunie în care avea să plece dintre ei pentru totdeauna.

Dar această satisfacție care i se întipărise ca o ultimă expresie dinaintea morții pe chip era imaginea premeditării acestor momente. Trăienuț ajunsese la vârsta de cincizeci și doi de ani fără să se poată lăuda cu multe clipe fericite în acest interval de timp. Se născuse obez, iar mama sa nu l-a oprit niciodată de la plăcerea de a mânca. Fusese preferatul ei și îi semăna. "Las să mănânce ce-i place că noi am fost zece frați și numai eu știu câtă foame am răbdat", îl apărea de fiecare dată mama sa. Și Trăienuț își cultivase cu mare interes această plăcere. La început a fost plăcere, apoi dragoste și la sfârșit: patimă. La trei ani avea douăzeci de kilograme, la douăzeci de ani o sută douăzeci și platfus la picioare din cauza greutății, cum spunea tuturor mama sa. Din acest motiv l-au respins de la încorporare, fapt ce-l dezamăgise profund, întărindu-i convingerea inutilității existenței sale.
Așa că mâncase și mai vârtos, a urmat școala profesională de sudori și aproape toată viața sa și-a petrecut-o ca sudor într-o turnătorie de fontă. Sudase mai mult în genunchi din cauza volumului mare al corpului său, îi venea greu să se așeze, gâfâia pământul sub el când pășea. Lucrase treizeci de ani bătuți pe muche apoi se pensionase de boală. În tot acest timp petrecut în fabrică servise aproape zilnic masa la cantina din incinta secției. Colegii știau că Trăienuț pleca întotdeauna ultimul de la cantină deoarece îi mai dădeau bucătăresele câte o porție de mâncare rămasă pe masă. De multe ori adormea în timp ce mânca. Nu-l trezeau. Se trezea singur, după o vreme, printre mesele goale și pleca rușinat.

În ultimii zece ani din viață dormea noaptea pe un scaun special. Dacă se culca ca omul, în pat, gâfâia și se îneca în somn, iar medicul îl avertizase că s-ar putea asfixia în timp ce dormea. După ce s-a pensionat însă, pofta de mâncare a fost în creștere, iar efortul fizic s-a redus, în cele mai multe zile, la mersul până la birtul aflat la câteva case distanță. Îi punea nepoata sa, la micul dejun, la prăjit, un cuibar de ouă. La început nu i-au zis nimic, apoi nu l-au mai lăsat să mănânce atât de mult. Atunci s-a dus prin vecini la care se plângea că nu-i dau suficientă mâncare acasă, însă vecinii știau de ce și spuneau familiei că Trăienuț dădea bani copiilor de pe stradă pe care îi ruga să-i cumpere mâncare de la alimentara pe care le înfuleca pe furiși.

Părea totul în regula ultimelor decenii de viață când medicii i-au descoperit cancerul la rinichi și o boală de zahăr: piciorele i se umflaseră ca niște butoiașe pentru apă. Într-o zi l-au internat în spital. A doua zi a alunecat și a căzut peste cadrul metalic al patului din salon. În câteva ore îi crescuse între omoplați un hematom întunecat, de toată frumusețea, de parcă avea cocoașă. Se întâmplase luni. Marți și miercuri n-a mai mâncat nimic. Nu scotea nici un cuvânt, nici să-l picuri cu ceară. Stătea adâncit în gânduri și o liniște desăvârșită îi albise obrajii, asemeni unui mort. Până atunci nu se gândise niciodată că va muri cu adevărat - într-o zi. Chiar dacă moartea cochetase întotdeauna cu persoana lui.
Joi s-a trezit plin de voie bună, s-a rugat de asistente să-l ridice într-o rână și să-i pună o pernă la spate, deoarece nu putea respira. Era liniștit. A scos telefonul mobil și timp de trei ore și-a sunat toate rudele, amicii, vecinii și toți cunoscuții a căror numere de telefon le avea în agendă. Și-a luat adio de la toți. Ar mai fi vorbit mult și bine dacă nu se descărca bateria telefonului. Colegii de salon își amintesc că În timp ce-și anunța moartea și își invita interlocutorii la propria înmormîntare fața i se colorase ușor, dobândind expresia triumfătoare a unui om important. Devenise chiar important. În zadar îl implorau unii de la capătul firului să nu moară. Cuvintele lui erau definitive, aveau puterea unei sentințe irevocabile. Unii au încercat să glumescă dar simțeau, în mod paradoxal și straniu, că la capătul firului se afla, deja, un mort. Când s-a cuibărit în salon întunericul Trăienuț a murit. Cu lumina aceea de om mulțumit așternută pe față. Nimeni nu credea că se va stinge atât de repede. Nu chemaseră nici un preot. Lumina de mulțumire care se întipărise pe fața sa spunea mai mult decât o lumânare pentru trecerea Stixului.

În capelă se afla acum doar fumul lumânărilor, rudele, câțiva cunoscuți și preotul. Slujba de îngropăciune se sfârșise. Băteau clopotele prelung, tânguit. Doi inși aduceau capacul sicriului. Mortul aștepta cuminte și satisfăcut de frumusețea acestei prime zile de după viață. Cineva, nu se vedea bine cine, a stins lumânarea de la capătul sicriului, dintr-o suflare.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!