Cine va ști să tacă primul
va avea recunoștința mea.
Veșnică!

Cine sunt eu?

Oh, mai nimeni,
mai nimic,
sau mai ales sunt,
adică am fost
o lebădă
cu gâtul mai lung
decât trestiile,
dar mai încovoiat,
ah, mai încovoiat decât
așteptările lumii.

Care așteptări?

Nu, nu e vorba de atomi,
de cosmos, de comete,
de fotoni,
ori de războaie…
mi-e și jenă un pic,
e vorba,
cum să vă zic,
e vorba
de ploaie.

Eeeei, eu am așteptat multe ploi,
ploi fierbinți,
când apa e ca focul,
vedeți voi,
în viața mea scurtă
doar una m-a biciuit
și mi-a încovoiat
norocul
și mi-a prefăcut pielea de drac
într-o lebădă.

Ei bine, eu ploi din astea mai aștept!

Sub care să scrâșnesc, să scâncesc,
s-ajung să clocotesc,
ca vinul roșu
să dau în fiert!

Sau

ca o lebădă la asfințit
să mă privesc în ape
și să
iert.