pe ion
îl văzuseră unii cu spatele cămășii sfâșiat
în picioarele goale la fortul 13
privind în gol printr-o fereastră spartă,
cu lacrimile uscate pe obraji
și buzele sparte
din care-și sugea deseori propriul sânge
ca să nu moară de sete.

și mai fusese văzut ion
cu răsăritul și apusul dopuri de plută
înfipte în urechi
stând inert, ștergându-și sudoarea de pe frunte
lângă unii care-i măturau veranda
ca să umple cât mai bine niște vagoane
care urmau să plece departe.

alții mai spuneau că uneori
cu pași hotărâți și privirea tăioasă
se apropia de casă, îi dădea foc,
dispărea o vreme, apoi se întorcea
ca s-o reconstruiască și după ce termina
punea iarăși foc și o lua de la capăt.

se zice că umbla mereu cu pumnii strânși
dar așa arată palmele de țăran umflate
că tăcea mult
deși fruntea lui era mai încrețită decât un acordeon
și ocăra pe mai marii săi,
ion știa însă sigur ca doar Dumnezeu era peste el.

după cum mulți aveau mai târziu să povestească
din locurile în care era mereu înmormântat
se ridica în serile de sâmbătă spre duminică un abur cald
care se depunea pe clopotele bisericilor din apropiere

iar dimineața
de îndată ce acestea erau trase

toate zidurile din oraș începeau
să se umple de sudoarea frunții lui ion
asemenea unor icoane făcătoare de minuni.