agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5563 .



Schimbarea la față a României
personale [ ]
Capitolul IV

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Emil_Cioran ]

2004-03-01  |     |  Înscris în bibliotecă de Bogdan Gagu



Råzboi și revoluție

Existå națiune care så nu fi fåcut råzboaie? Toate națiunile au fåcut råzboaie, chiar dacå unele nu le au vrut și nu le au dorit. Națiunile mari le au voit și le au dorit; acesta este un element în plus care le diferențiazå de cele mici. Chestiunea råzboiului nu trebuie înså privitå sub prisma aderenței sau inaderenței mulțimii; un organism național se valorificå într un råzboi oarecum inconștient. Råzboiul fiind legat de viața națiunilor în mod esențial, oamenii nu pot interveni decît pentru a l amîna, în nici un caz a l evita. Este o teorie mai mult decît stupidå aceea care susține cå responsabili de nașterea råzboaielor au fost totdeauna conducåtorii și o castå de interesați. Oare poate crede cineva cå toate råzboaiele care s au dezlånțuit în omenire și au avut originea numai în capriciul prinților, regilor și împåraților? Cine poate crede în råzboaiele de fantezie individualå sau în cele provocate de aranjamente negustorești? Dacå ele, precum se spune, plutesc în aer, atunci au un caracter impersonal și iresponsabil. Pacifismul — care are de partea sa toate inimile și nici o realitate — și a fåcut un titlu de glorie din a stabili responsabilitåți pentru izbucnirea råzboaielor. Dar pacifismul uitå cå råzboiul nu este un fenomen de suprafațå, ci angajeazå måruntaiele unei națiuni. Dacå ståtea în posibilitatea oamenilor så l împiedice și så l curme, de mult ar fi fost lichidat. Dar viața umanitåții tinde, fårå så aibå, o finalitate eticå. Cine amestecå sentimente în considerațiile asupra råzboiului își complicå existența inutil, deoarece ireparabilul conflictelor umane nu poate fi atenuat nici måcar de intervenția divinå. Dumnezeu privește råzboiul.
Puține sînt fenomenele care så dea mai puternic impresia de destin ca el. Nu este interesant cå, pe cînd moartea ne face triști, råzboiul laså numai un gust amar sau o disperare rece, neafectivå, o înnebunire lucidå? Moartea se face în noi, pe cînd råzboiul peste noi.
Cine nu poate accepta råzboiul ca o condiție fatalå a umanitåții nu i råmîne decît så se omoare. Acela înså, care știe cum merg treburile în lume, își face un loc printre fatalitåți și așteaptå så fie strîmtorat — la timp — de ele.
Nu se poate concepe devenirea națiunilor fårå råzboaie. Prin ele ajung națiunile la conștiința forței lor și tot prin ele își delimiteazå conturul în lume. O națiune se verificå prin råzboi. Cu cît poartå mai multe råzboaie, cu atît își accelereazå ritmul de viațå. Ahtiatå dupå propria ei realizare, ea își epuizeazå, prin frecvența råzboaielor, rezistența vitalå. Longevitatea unei națiuni este strîns legatå de ritmul ei vital. Råzboaiele se nasc dintr o tensiune vitalå, pe care, la rîndul lor, o måresc. Dar numai în intensitate, nu și în duratå. Cautå națiunile longevitatea? Cine ar putea o spune?! Sînt înså unele cu destin genial, care scînteiazå definitiv și efemer, ca poeții. Ele preferå gloria longevitåții și sînt necruțåtoare cu rezervele lor de viațå. Numai culturile mediocre se supraviețuiesc, fiindcå n au tråit niciodatå. Dacå Franța îndurå o carențå și de multå vreme se desfatå inconștient în presimțirile decadenței, este cå a fost prea nemiloaså cu posibilitåțile ei. Un destin grandios te costå mult. Franța a risipit în timpul Revoluției mai multå energie decît România într o mie de ani. Iatå diferența dintre istorie și subistorie! Franța este istorie fårå timp, conținut pur. ºara care n a ratat nimic. ªi apoi, råzboaiele Franței! Oare se poate mîndri un popor cu așa de puține råzboaie defensive? Nu este țarå care så fi dus mai multe råzboaie agresive. ªi nu existå, în fond, decît råzboi agresiv. A rezista la un atac este onorabil; a pleca la atac este strålucitor. Atît timp cît un popor n a purtat un råzboi de agresiune, el nu existå ca factor activ al istoriei. Provocarea exprimå o rezervå de forțå și un surplus de vitalitate. Un råzboi, pornit din inițiativå proprie și pierdut, este mai glorios decît unul cîștigat prin apårare. Germania a pierdut råzboiul mondial numai politicește; råzboiul în sine o onoreazå mai mult decît pe aliați. Un råzboi de agresiune pleacå fie dintr o simplå neliniște biologicå, fie din tendința de a impune imperialist o idee în lume. Primul caz dovedește foarte puțin; al doilea, tot. Nu existå neam care så fi atins universalitatea numai prin forța spiritului. Procesul prin care el se impune în lume este un complex de mijloace, în care bestialitatea își då mîna cu profeția. Nu e bine så ne iluzionåm prea mult asupra istoriei. Spiritul nu crește din nimic. Dacå Olanda n ar fi fost imperiu — oricît de trecåtor — cine știe dacå pictura olandezå ar fi luat avîntul pe care l cunoaștem! Condițiile materiale favorabile creeazå rågazul, din care izvoråște atît spiritul, cît și viciul. Råzboiul este un fenomen atît de complicat, încît am fi nedrepți de i am epuiza sensul în crimå. Din punct de vedere uman n are nici o scuzå; de aceea se face el prin oameni. Sîntem niște biete unelte ale unei mari și sinistre fatalitåți.
Trebuie så dea de gîndit tuturor pacifiștilor urmåtorul lucru: toate popoarele europene care n au luat parte la råzboiul mondial au cåzut automat pe al doilea sau al treilea plan. Politicește, neutralitatea este un semn de lîncezire și de evadare din arena internaționalå. Råzboiul este un examen la care se supun națiunile în fața lumii. Inutil de remarcat cå nu rezistå decît popoarele înzestrate. Nu poți cîștiga råzboaie și nu te poți impune în lume exclusiv prin forța organizatå. Istoria nu cunoaște un popor cu armatå glorioaså și repetat verificatå care så nu fi creat și o culturå. Forța sau se realizeazå pe toate planurile, sau nu este nimic. Atîtea råzboaie s au gîndit inițial în biblioteci. Culturile mari se împlinesc pe toate planurile; în colțurile lor de stradå se reazemå råzboinicul de înțelept. Neamurile care n au tot n au nimic.
Pe timpul cînd atenienii au plånuit expediția de cucerire a Siciliei, se puteau vedea zilnic în piațå grupulețe care demarcau pe piatrå contururile insulei. Este, acesta, un caz tipic al aspectului cetåțenesc al imperialismului. Acel imperialism care nu ia forme cetåțenești nu este autentic, ci se hrånește din exaltarea unor șefi, avînd o duratå efemerå și menținîndu se doar la suprafațå. Numai un popor care poartå în sînge ideea imperialistå poate accepta fårå scîrbå armata și råzboiul. Aviditatea de spațiu și setea de a imprima un stil de culturå altor forme de viațå creeazå într o națiune imperialistå un gust ofensiv, justificat atît prin cinism, cît și prin viziuni istorice. Atunci cînd ultimul burghez german, ghiftuit de bere și dolofan, își preumblå în creier harta lumii și, treaz sau turmentat, îi face Germaniei loc pe unde îi permite capriciul și fantezia, el este reprezentantul inconștient și mediocru al unui gînd care roade și macinå națiunea în substanța ei. Imperialismul s a conceput nu numai în palate, ci și la råspîntii. De ce så fim așa de nedrepți cu masele și så credem cå ele n au participat niciodatå direct la istorie! Se repetå pînå la exasperare de cåtre cercurile socialiste: mulțimile nu vor råzboiul, ele sînt numai tîrîte în conflicte și înșelate de guvernanți și exploatatori. În realitate, lucrurile sînt mai complicate și mai triste. Oricît ar concepe omul råzboiul, dacå faci apel la indivizii izolați ca atare, fiecare va fi în cele din urmå împotriva råzboiului. Cum se face totuși cå el acceptå råzboiul, în colectivitate? Nu este aici vorba de psihologia curioaså a mulțimilor, ci de un fenomen mai profund, bazîndu se pe solidaritåți istorice nebånuite. În fiecare om care pleacå la råzboi, se petrece urmåtorul proces: nu accept råzboiul, dar îl fac ca națiune. Individual, istoria are un mai mare coeficient de raționalitate, decît colectiv. Atît timp cît vor exista națiuni, vor fi și råzboaie. Nici unul dintre noi nu va vrea så le facå; ele înså se vor face. Națiunea este un fel de abstracțiune vitalå, fiindcå ne då iluzia cå este ceva vag, pentru ca, în realitate, så ne strîngå pînå la sufocare.
Pacea universalå ar înceta a fi o utopie,dacå s ar putea crede cå națiunile sînt o fazå tranzitorie a istoriei. Pentru sentimentul nostru cosmic, prezența lor în lume nu este deloc încurajantå. De națiune ne leagå tot ceea ce este imediat în noi și teama de vid.
Presupunînd totuși cå națiunile ar dispårea, proiectele de pace externå n ar fi oare mai puțin iluzorii? Nu s ar deplasa conflictele pe unitåți mai mari? De la continente la rase și pînå la conflictele planetare, ireductibilul soarte umane ar fi oare mai puțin tragic? Dacå toate națiunile globului ar dezarma, cu excepția uneia de o anvergurå mai reduså, pacea lumii ar fi mai periclitatå decît oricînd. Națiunile nu se pot ridica toate la același nivel. Înarmårile se fac peste oameni; sînt chiar dispus a crede cå ele se fac fårå voia lor. Faptul cå omul a putut cheltui atîta energie pentru invenția atîtor arme, care trebuie så l apere de el însuși, må face så am o idee preciså despre genul uman. Dacå toate armele acestui univers ar fi distruse fårå urmå și ar råmîne un singur revolver, omul s ar simți obligat fațå de el și, nelåsîndu l în påråginire, istoria s ar repeta de la început.
O națiune, cînd începe så se înarmeze, nu se mai poate opri. Såråcia și mizeria nu constituie limite ale înarmårii. De sute de ani, omenirea privește cerul printr o gaurå de tun.
Obstacolul esențial în calea påcii este lupta mårturisitå sau secretå pentru hegemonie. Dorința primatului exclusiv este atît de puternicå în națiuni, încît pentru ea sînt dispuse så calce orice fel de obligații etice sau internaționale. Se poate concepe cå națiunile vor ajunge cîndva la o astfel de neutralitate, încît så le fie indiferente puterea și dominația? Atîta timp cît istoria va avea la bazå un ritm biologic și cît valorile specific istorice vor dezvolta deviat un imperialism vital, aceastå neutralitate nu va fi nici posibilå și nici de dorit. O mare națiune se ridicå pe dårîmåturile alteia sau pe umilirea altora. Gloriile naționale se scaldå într o mare de sînge, ca toatå istoria de altfel. Faima lui Napoleon a costat zece milioane de oameni, La prima aparențå, råzboaiele lui au fost purtate din pasiune pentru råzboi. În realitate, ele reprezintå imperialismul consecutiv fiecårei mari revoluții și satisfacerea dorinței de nelimitatå hegemonie a Franței. Napoleon va fi provocat såråcie și mizerie în Franța; el nu a pus Europa mai puțin în mișcare. Naționalismele europene au avut nevoie de acțiunea lui și de filozofia lui Hegel, pentru ca organisme timide så încolțeascå gîndul hegemoniei și så creeze pluralismul nefast al Europei.
Napoleon, accelerînd ritmul Franței, a accelerat decadența ei. Indirect, el a aruncat în spatele Europei Germania și a fåcut țårii sale un cadou fatal. Este tragedia istoricå a marilor personalitåți, care, ridicînd națiunile la un nivel anormal de mårire, le pricinuiesc implicit pråbușirea. Tensiunea nåscutå de viziunea cezarismului înalțå națiunea dincolo de nivelul ei istoric firesc și i slåbește pentru mai tîrziu rezistența. De aceea, dictaturile mari — nu tiraniile — scot, în bine și în råu, națiunile din fågașul lor.
Ethosul agresiv este un fel de șira spinårii a națiunilor. Altcum nu se explicå de ce instrumentul instinctului agresiv — armata — este o instituție atît de legatå de toate formele existenței naționale. Mai mult decît religia și decît templele ei, toate formele statale și au gåsit o consacrare în armatå. O instituție eternå în måsura în care cele omenești sînt eterne. Așa este omul de puțin spiritualizat, încît, din instituția cea mai puțin spiritualå care se poate concepe, și a fåcut o axå a vieții lui. Existența permanentå a armatei este o probå definitivå pentru orice antropologie pesimistå. Omenirea nu și poate permite luxul și fanteziile anarhiei.
Dacå am scoate armata din istorie, devenirea universalå ar semåna unei lecții de pedagogie. Se vede treaba cå toate întîmplårile au fost sîngeroase, cå tot ce am påțit pînå acum s a nåscut din fioruri. Petele roșii creeazå strålucirea istoriei. Durerea este substanța devenirii.
Armata reprezintå teroarea organizatå. Sînt înså excepții,care alcåtuiesc, la drept vorbind, singura ei scuzå. Så ne gîndim ce a însemnat pasiunea gloriei la ultimul soldat din expedițiile lui Napoleon și la toți soldații acestui univers care au luptat în numele unei idei. În toate statele care nu reprezintå o idee imperialistå, armata are un caracter artificial, exterior, silit. Så comparåm ce înseamnå a fi soldat în România și ce înseamnå același lucru în Germania sau Rusia.
Cel mai prost soldat german „serveșteț70 cu ochii ațintiți peste granițå, cu conștiința cå el este un element al unei mari plåmådiri viitoare. El știe cå Germania are o misiune în lume, care nu e realizabilå fårå sacrificiul lui. El tråiește mondial problemele țårii lui. A ști cå vei pleca odatå într o parte a lumii, cå existența este legitimatå de cuceriri viitoare fixeazå un conținut ideologic armatei, un sens vast și ca atare justificå rigorile inumane ale disciplinei. Funcția principalå a soldatului este så atace, nu så apere. Idealurile defensive golesc armata de orice conținut. Numai țårile minore poartå råzboaie de apårare.
Politica expansionistå a Germaniei împrumutå soldatului un orgoliu care, dacå e dezguståtor și inuman, nu este mai puțin o forțå propulsivå. În Rusia, soldatul servește real o țarå; dar, în conștiința lui, el luptå pentru o ideologie cu caracter universal. Neapårat cå sub bolșevism se ascunde dorința de hegemonie universalå a Rusiei; el tråiește înså un universalism ideologic, pe care va trebui så l impunå cu forța. Ce deosebire între un soldat care jurå pe patrie, numai, și unul care se leagå prin juråmînt så fie un pion al dezrobirii proletariatului din întreaga lume!
Înainte vreme, vitejia era haiducie, haimanalîc romantic. Aståzi, vitejia fårå o conștiințå universalå este o barbarie neinteresantå.
ªi acum vine rîndul soldatului român. Cu ce e de vinå bietul cå România n are nici un ideal, cå dimensiunile ei istorice sînt neimportante, ca toatå respirația ei de o mie de ani? El aude doar atît: så ne apåråm granițele. ªi nici n ar putea auzi mai mult. Cåci România și a identificat idealul cu o stare de fapt: granițele ei materiale și morale. România este; atîta i ajunge. Neavînd pasiunea devenirii frenetice, ea a råspîndit în toate conștiințele acceptarea ei proprie.
Nu cå România ar trebui så mîngîie visul explicit al cuceririi țårilor din jurul ei — e prea domoalå pentru a putea concepe asemenea absurditåți —, dar faptul cå ea nu cultivå cu exasperare gîndul de a deveni o mare putere este revoltåtor și revelator pentru carența ei. Armata noastrå nu servește decît un principiu de apårare și nu se mișcå în numele nici unei idei. Ca și statul, ea este excentricå națiunii; o servește automat, fårå participare și fårå dinamism. Funcțiile României sînt disociate una de alta; o ia pe prea multe cåi înspre nimic.
Lucrurile își au buna lor tradiție. Så ne gîndim numai la råzboaiele noastre din trecut. Vai de ele! Am purtat numai råzboaie de apårare, am rezistat numai la invazii. Așa am fost de neîmpliniți în rosturile noastre, încît nici måcar o datå n am putut concepe o afirmare agresivå sau un presentiment imperialist. În råzboiul mondial am cucerit ceea ce era al nostru, ceea ce ne aparținea; ne am cucerit. El n a fost totuși un råzboi de inițiativå naționalå, deoarece în el am fost atrași. Sentimentul puterii nu ți l då decît råzboiul de provocare. Inițiativa råzboinicå este totul. O națiune care începe un råzboi, care se mîndrește a fi surså de conflagrațiune, rezistå prin orgoliul și automatismul agresiunii. O națiune imperialistå este totdeauna tare. ªi e imperialistå o națiune care nu mai încape în sine. Expansiunea este un semn de vitalitate, iar nu de umanitate. Dar omenirea nu s a ridicat în numele umanitåții. S a rezolvat vreodatå problema mizeriei în numele milei? Dimpotrivå, mila a creat såracii, i a înmulțit. Prezența ei în lume este cauza cerșetoriei. Acei såraci care au înțeles cå pot tråi ca paraziți ai milei au renunțat la såråcie și s au fåcut cerșetori.
Såracii au obținut avantaje numai întru cît s au putut constitui în grup și alcåtui astfel o amenințare. Muncitorimea modernå, dacå nu este exploatatå pînå la epuizare, faptul nu se datorește milei și umanitåții, ci forței pe care o prezintå ea. Exploatatorii știu cå exploatații sînt o forțå mult mai mare decît ei, dar, cunoscînd inerția oamenilor såraci, se bucurå a înflori pe mizeria lor. Jecmåniții sînt baza tuturor statelor: cum de n au înțeles ei cå n au decît un pas pînå la a deveni autoritate? Creștinismul a adus justificarea teologicå a såråciei și mizeriei; el a consacrat condiția såracilor și a binecuvîntat o.Creînd mîndria de a fi sårac, a compromis ființa pe vecie. El n a reabilitat omul, cu toate cå ne a declarat pe toți — mai mult sau mai puțin — fii ai lui Dumnezeu…
Se spune: este imoral så susții dreptul forței și al oamenilor tari. Decît, se uitå cå acestora nu le opunem lumea anonimå a dezmoșteniților care se frîng de setea de putere, ci pe acei imbecili ai påmîntului care nu vor så fie tari. Existå cu adevårat o categorie de oameni — lepra omenirii — care trag numai la fund, pasionați ai cåderilor și ai periferiei. Ratații nu meritå nici o considerație. Un bogat ratat se numește imbecil; un sårac ratat, cerșetor.
Lumea exploataților, devenitå odatå conștientå de forța ei, nu mai poate fi integratå în cadrul celor slabi, ci, dimpotrivå, trebuie så i se atribuie toate calitåțile forței în devenire. În lupta socialå, sînt mai slabi acei care dețin puterea fårå så aibå echivalentul vitalitåții,decît acei care sînt în drum spre putere cu toate resursele vitale. Cum primenirile sociale se fac totdeauna de jos în sus, cei de jos sînt potențial mai tari. Rostul revoluției este permeabilitatea socialå. Sfårîmîndu se ierarhia rigidå și artificialå, înmorțitå de o claså epuizatå, accesul la putere al formelor primare dezvoltå singura împrospåtare posibilå a societåții.
Între popoare, lupta dintre tari și „slabi“ ia forme și mai dramatice. Existå popoare puternice a cåror forțå e consacratå, cu instinctele agresive verificate, și care și au înfåptuit într o anumitå måsurå rosturile lor ideale. Sincere și consecvente misiunii lor, ele au cålcat în picioare tot ce s a opus expansiunii și dorinței lor de realizare. Astfel de popoare dispun liber de forțå și sînt mîndre de libertatea pe care le o garanteazå ea.
Fațå de cine își exercitå ele dreptul celui mai tare?
Sînt popoare care se abandoneazå cursului istoriei, fårå så intervinå efectiv și original, popoare în plata devenirii. Ele ar vrea så tråiascå liniștit și comod, så viețuiascå și så moarå în pace, netulburate de nimeni. Se înșalå înså råu cînd cred cå, dacå le lipsește tulburarea demonului låuntric, lumea înconjuråtoare le va låsa în pace. Lucrurile se petrec dimpotrivå. Neamurile fårå istorie, adicå fårå demon låuntric, au o direcție întunecatå din orizont: politica externå. Ele tråiesc sub presiunea unei amenințåri continue și gustå libertatea sub teroare. Ele ori nu pot, ori nu vor så fie tari. ªi de aceea, istoria este neînduratå cu ele, prin dreptul celui mai tare de a le îngenunchea și umili. Neamurile slabe n au destin; de aceea, viața lor este o cådere inevitabilå, care nu inspirå nici un fel de regret. Råzboaiele pe care le pierd sînt în ordinea fireascå a lucrurilor, iar poporul învingåtor n are så și facå remușcåri de excesul såu de forțå.
Råzboiul ia caracter dramatic atunci cînd se dezlånțuie între un popor învechit în forțå, ce dispune de toate abilitåțile puterii și ale perfidiei rezultate din putere, și un popor în ascensiune, care vrea så devinå puternic. În acest caz, nu se mai încrucișeazå såbiile, ci destinele. Acest fel de popoare nu mai poate fi integrat în rîndul celor slabe, a cåror dispariție nu este o pierdere, ci alcåtuiesc expresii ale ritmului ascendent al omenirii. Istoria nu este luptå între națiuni puternice și între națiuni slabe, ci între națiuni tari și mai puțin tari. Inegalitåțile în sînul puterii determinå variațiile istorice. A nu fi la același nivel, în cadrul aceleiași valori, då naștere la fricțiuni și neînțelegeri. Lupta pentru hegemonie numai așa are un sens. O națiune nu devine mare afirmîndu și superioritatea fațå de altele mici și neimportante. Sursa de mårire a uneia nu este inferioritatea alteia, ci este diferența minimå de forțå, care face din plusul uneia și nimbul såu. Istoria este o luptå de forțe, în cel mai general sens: forțe materiale, spirituale, biologice. N are semnificație decît conceptul total al forței, adicå expansiunea nelimitatå pe toate planurile. Råzboiul ar fi o prostie — adicå mai puțin decît este, el fiind o crimå esențialå — dacå n ar implica ideea totalå a forței. Din acest motiv este el un fenomen constitutiv al istoriei. Mai mult: råzboaiele determinå råspîntiile istoriei, precum revoluțiile, culmile.
Cred cå nu este om care så nu lupte cu toate sentimentele împotriva råzboiului: dar, tot așa, nu cred så fie vreunul care så nu i recunoascå fatalitatea. Teoretic, nu este așa de ușor så fii împotriva lui. Ai fi foarte bucuros, dacå atitudinea abstractå ar avea vreo eficacitate practicå. Dacå aș ști cå de aș striga toatå viața zi și noapte împotriva lui el ar fi mai puțin, aș deveni cel mai înfocat pacifist. Dar în fața tristelor fatalitåți umane, mi e rușine så fiu pacifist. Så presupunem cå ar sta în puterile omului så termine odatå cu råzboiul. Ar putea el så renunțe la orgoliul care însoțește fiece råzboi? Își poate închipui cineva satisfacții mai mari ca acelea care însoțesc o declarație de råzboi sau o pace victorioaså? Succesul într un råzboi ne face så uitåm totul. Dar nu numai atît. Orice råzboi intrå în memoria normalå a omului. Ne am gîndit vreunul vreodatå la cazul individual al unui soldat oarecare, mort în råzboaiele napoleoniene? Ne am gîndit vreodatå serios cå în cruciade au murit oameni? Råzboiul este o crimå istoricå pe care omenirea o acceptå totdeauna dupå ce a comis o. Națiunile își fac din el un fel de oglindå måritoare: de aceea este el leagånul megalomaniei naționale și tot de aceea rezolvå el în primul rînd conflictele naționale, pe cînd revoluțiile, pe cele sociale: toate råzboaiele sînt naționale și indirect sociale; toate revoluțiile sînt sociale și indirect naționale.

Atît råzboiul, cît și revoluția sînt fåcute de națiune: dar nu amîndouå plaseazå națiunea ca finalitate centralå. Afirmînd, în primul rînd, socialul, revoluția este mai universalå decît råzboiul, deși acesta se desfåșoarå și în afarå de cadrul spațial național, pe cînd revoluția se menține în interiorul națiunii. Revoluțiile au valabilitate cu atît mai mare, cu cît se fac în numele unor idei, care depåșesc națiunea, pe cînd råzboaiele își extrag vitalitatea din imediatul național.
Pentru ca o revoluție så fie încoronarea unei națiuni, ea trebuie anticipatå și pregåtitå ideologic secole întregi, pe cînd råzboaiele n au nevoie decît de întorsåturi și crize de trecere. De aceea, o națiune nu poate face decît o singurå mare revoluție, pe cînd råzboaiele abundå și se întrec. De unde izvoråsc dimensiunile revoluției fațå de råzboaie? Revoluția francezå, fațå de råzboaiele Franței, este ca soarele fațå de aștri. Același lucru și cu Revoluția ruså, al doilea focar al Europei. În conștiința actualå europeanå, o singurå zi din Revoluția francezå atîrnå mai greu, prin urmele ce le a låsat, decît råzboiul de o sutå de ani. O revoluție întroneazå o nouå lume de idei și o nouå structurå socialå, pe cînd un råzboi intensificå sau slåbește sentimentul puterii naționale, prin cîștig sau pierdere de spațiu. Revoluția creeazå o nouå respirație; råzboiul, un nou ritm.
Nu existå profeți ai råzboaielor și nimeni nu varså sîngele pentru vårsarea de sînge care e råzboiul; revoluția este anticipatå într un profetism frenetic. Existå o misticå revoluționarå; n are rost una a råzboiului. Oamenii se preparå de råzboi, deși nu l vor; toatå lumea dezmoșteniților se preparå și vrea revoluția. Råzboiul este o soluție temporarå; altcum nu se explicå frecvența lui. Dupå fiecare, oamenii s au hotårît så nu mai facå altul. Ei nu și pun problema så l accepte înainte, ci numai dupå. Nici unul n a dat vreunei națiuni o satisfacție deplinå. De aceea, unul ajunge, pentru ca apoi så se ținå lanț.
Cu toate acestea, este incontestabil cå råzboiul ia forme mai drastice și mai ciudate în manifestårile lui. Mor mai mulți oameni, pråpådul e mai mare. ªi totuși consecințele lui sînt mai reduse și mult mai imediate decît ale revoluției.
Prin råzboi, o națiune își verificå forța; dar el nu i crește sensibil conștiința. Prin revoluție, un neam își realizeazå un sumum de autoconștiințå. Dar acest lucru nu este central fenomenului revoluționar, nu i este calitatea lui diferențialå. Aspectul social o caracterizeazå specific. Prin revoluție, masele iau conștiințå de ele însele și realizeazå un acces la putere corespondent nivelului acelei conștiințe. Fårå fenomenul maselor, nu se poate înțelege nimic din structura revoluției.
O revoluție adevåratå trebuie så epuizeze sensul social al unei națiuni. De aceea, nu este revoluție aceea care nu modificå esențial structura socialå.
Un råzboi poate så modifice raporturile de proprietate pe mai multå vreme decît durata lui, care instaureazå arbitrarul. Nu ține înså deloc de structura råzboiului o modificare prin sistem. Nedreptåțile și inegalitåțile pot fi mai mari decît înainte. Justiția socialå n a fost niciodatå obsesia militarismului. Socialismul are drept så l urascå, fårå, din påcate, så poatå anula realitåțile, care îl salveazå, dacå nu l justificå.
O revoluție care nu modificå raporturile de proprietate este o mascaradå. Fårå un triumf asupra inegalitåților, revoluția este un nonsens. Este puțin lucru a face o revoluție reclamîndu te numai de la un principiu național. Revoluțiile se fac în primul rînd pentru mase de cåtre ele însele, și numai dupå aceea pentru națiune. Ridicîndu li se nivelul social, națiunea este „såltatå“ indirect.
Revoluțiile se fac de jos în sus. Convoiul maselor este un aspect dintre cele mai dramatice, din cîte le oferå istoria. Capetele palide de foame, transfigurate de mizerie, cu aspect de sfințenie criminalå, sînt bazele pe care, de cînd e lumea, s a construit o ordine nouå. Råsturnårile s au fåcut în numele mizeriei și împotriva ei. O viziune a constanțelor vieții susține cå mizeria este strîns legatå de condiția omeneascå și cå eternitatea ei infirmå orice efort revoluționar. Dar revoluțiile n au alt sens decît så sape edificiul de veacuri al mizeriei, så ruineze templul pe care i l a ridicat imbecilitatea umanå. Orice revoluție își are sursa în stomac; dar ea țintește înspre ultimele finalitåți ale spiritului. Omul care tråiește în mizerie și n are spirit revoluționar este ultimul imbecil al påmîntului. El e incapabil de disperare, acest reazem permanent al revoluțiilor.
Omenirea împårțitå între exploatatori și exploatați oferå dualismul cel mai dezesperant, dezbinarea cea mai dureroaså. ªi ceea ce este sfîșietor în aceastå situație este cå s au gåsit oameni care så atribuie exploatatorilor calitåți, merite, virtuți, så le explice ascensiunea prin valori, iar celorlalți cåderea prin deficiențe.
Marii posesori ai acestui Påmînt,care se plictisesc pe cînd alții își șterg sudoarea, constituie o categorie de oameni pe care toți mizerabilii globului îi fericesc cu indiferența lor. Såracii sînt singura forțå a universului. Ei trebuie så fie proști sau nebuni, de permit fericirea alåturi de ei.
Oamenii talentați și dotați se mistuiesc în mizerie și boalå, capetele productive ale omenirii își consumå energia în utopii, pentru ca bogații så poatå visa. Iar bogații cine sînt? Nefericiți din fericire, sterili și plictisiți, emasculați și dezguståtori. Lumea este atît de nedrept organizatå, încît nu poți decît înnebuni dacå te gîndești la sistemul de repartiție, la inegalitåțile prin sistem ale universului. Dacå justiția socialå ar fi singura mea obsesie, aș fi pierdut. Nu înțeleg cum de existå socialiști care sînt numai profeți și nu nebuni.
Pasiunea de absolut, în viața asta meschinå, este drumul pråbușirii. Orice revoltå deschide un abis în care este mai bine så ne aruncåm, decît så ne îndulcim sufletul cu blîndele dobitoace ale lui Dumnezeu. Toți înțelepții Påmîntului ar trebui så stea în genunchi în fața unei singure explozii de revoltå disperatå. Ivan Karamazov, nici eu nu accept lumea!
Nu se poate concepe o modificare esențialå a structurii sociale, fårå ideea de justiție. În orice revoluție, ideea socialistå este obligatorie. Cåci orice revoluție este obligatå fațå de toți oamenii capabili så tråiascå și dornici de viațå. Sistemul exploatårii în care s a complåcut omenirea, de la Adam încoace, a scos din sfera vieții imensa majoritate a oamenilor. Pe aceștia, religiile i au învåțat doar cum så moarå. De mii de ani, dezmoșteniții și au construit temple ca så se dezvețe de viațå. Cursul omenirii, din începuturi și pînå acum, a descris un semn de întrebare, un pînå cînd?, identic istoriei universale. ªi oare vom muri cu toții pentru a perfecționa geometria acelei interogații? Dacå instinctul de proprietate ar putea fi smuls din sufletul omului, ar trebui så fim mai repede fericiți, decît så avem regrete. Toate problemele ar fi atunci pe calea soluționårii. Decît, optimismul nu este niciodatå concluzia istoriei.
Ce au fåcut muritorii, de cînd îi cunoaștem, decît så inventeze rațiuni practice și abilitåți teoretice, pentru a justifica și a consolida proprietatea? Ei au tras cerc în jurul ei, proprietatea fiind însåși un cerc. S au închis concentric, pentru ca nici Dumnezeu så nu poatå viola acest scîrbos mister al posesiunii. Dacå instinctul proprietåții n ar avea bazå atît de adîncå, s ar fi putut atribui atîta perfecțiunii ordinii juridice, iar spiritul normativ s ar fi putut bucura de atîta vazå, fårå distanțele de oameni și valori nåscute din proprietate?
Din punctul de vedere al justiției sociale, formele pe care le a îmbråcat instinctul avutului consacrå omul în rîndul bestiilor perfide. Acei care aderå cu plåcere la ideea de proprietate trebuie så admitå, cu nu mai puținå plåcere, împårțirea oamenilor în cele douå categorii blestemate: a acelora care au și acelora care n au.
Nu știu precis ce s ar putea face împotriva proprietåții. Un socialism de stat este o formulå mediocrå, iar comunismul este prea mecanicist și mult prea iluzoriu. Colectivismul național, care ar da o valoare soluțiilor abstracte prin corectivul concretului național, își gåsește mai repede o cale printre ireductibile și antinomii.
Proprietatea pare a fi o fatalitate în fața cåreia må plec cu scîrbå. Spiritul uman, ajutat de bestialitate, triumfå în revoluții numai pentru a atenua conflictele cauzate și exasperate de prezența în lume a proprietåții. Aici rezidå sensul mai adînc al oricårei revoluții, care o diferențiazå atît de categoric de råzboi. Nu existå råzboi social, precum nu existå revoluție… naționalå. Fațå de conceptul propriu zis al revoluției, care este totdeauna socialå, ideea de revoluție naționalå nu poate så însemne o idee nouå, ci numai o deplasare a centrului de greutate. O revoluție care nu se face în numele unei idei universale, ci se limiteazå la vreun spațiu geografic și istoric se numește naționalå, pentru a nu zice localå. Este drept cå revoluțiile se fac prin națiune și cå în ele triumfå ideea istoricå a unei națiuni. Decît, pentru ca revoluția så aibå contururi mari, ideea istoricå de la baza ei trebuie så se întindå pe dimensiuni mari. Națiunile mici nu pot face revoluții universale, deoarece servesc o idee istoricå reduså. Chiar o națiune cum e cea germanå n a putut så și determine soarta sa ca sens de devenire universalå. Orice revoluție este naționalå întru atît întru cît reprezintå o expresie a dorinței de putere a unei națiuni. Acest gînd este numai adiacent unei revoluții. Miezul ei este altul. Neapårat. Franța, în Revoluția ei, a atins o culme de autoconștiințå naționalå și o satisfacție a puterii naționale. Dar sensul ultim al Revoluției a fost lichidarea lumii feudale, a întregii ereditåți ce a definit Europa secole întregi. O revoluție trebuie så suprime un sistem general valabil, existînd, în forme diferite, în toate țårile, și så întroneze altul, susceptibil de a fi primit pe întreg globul, indiferent de nivelul istoric al celorlalte națiuni.
Într o revoluție pur naționalå — adicå într o contradictio in adiecto —, un popor se confruntå cu propria lui soartå și se definește numai în raport cu sine și pentru sine. Este ca și cum acest gen de revoluție ar suplini un råzboi victorios, în nici un caz revoluția. Orice revoluție naționalå este numai o treaptå. Atît Germania, cît și Italia pot mai mult. Vreau så spun cå ele nu cautå numai puterea, ci și un lux inutil, nåscut din spirit. Cazul Italiei este foarte semnificativ, atît pentru realitåțile din care pleacå o revoluție naționalå, cît și pentru teoria culturilor.
Italia nu este o țarå al cårei destin så aibå o rotunjime låuntricå. O perspectivå transistoricå ne o reveleazå într un ritm de evoluție unilateral, prin planuri succesive. Ea a intrat în istorie spiritual; Renașterea a fost culmea ei istoricå. De ce, politicește, a prezentat totuși caracterele unei țåri de a doua mînå? De ce Italia s a realizat atît de tîrziu pe plan politic? Dacå ea era predestinatå a fi mare putere, trebuia så braveze inițial istoria pe toate planurile. Concomitența ofensivei caracterizeazå o mare putere. Fascismul a realizat pentru Italia ceea ce n au fåcut secole de evoluție politicå. Prin el, Italia a realizat accesul la putere, dar n a putut suplini totuși golurile și insuficiențele ei politice. Nu existå o idee de culturå italianå, deși existå o culturå italianå incomparabilå. Toatå lumea påstreazå Italia în sînge ca o ereditate, nu ca o fatalitate. Revoluțiile de dreapta sînt istorice, nu sociale. Obsesia naționalismului a fost totdeauna istoria. Asta înseamnå cå revoluțiilor naționale trebuie så le urmeze o serie de reforme, dacå nu de revoluții. Un popor mare face numai o revoluție mare; un popor mic poate så facå mai multe, care nici una så nu atingå o semnificație transistoricå. Franța s a epuizat în Revoluție. Comuna nu putea så fie decît ratatå. Toate încercårile Franței de a se mai realiza revoluționar au eșuat. Revoluția cea mare i a fost prea organicå pentru ca så mai poatå da naștere la altele. Nici nu avea nevoie. O revoluție reușitå este un izvor care reîmprospåteazå permanent. Lanțul de mici revoluții este o hårțuialå ce sfîrșește într o înfundåturå.
Revoluțiile naționale, råmînînd datoare fațå de social, reparå, în decurs de decenii, ceea ce un efort revoluționar såvîrșește în cîteva zile sau luni. Atît fascismul, cît și hitlerismul n au modificat fundamental structura socialå a țårilor lor. Ele au dat înså un dinamism națiunilor, care suplinește insuficiențele de viziune socialå. Revoluțiile naționale sînt istorie, iar nu politicå. De aceea neamul, poporul este cultul lor de fiecare zi. Dacå fascismul este totuși minor, fațå de hitlerism, faptul se datorește nu numai dimensiunii poporului german, ci și faptului cå, reclamîndu se de la popor, ca surså originarå, el este mai mesianic decît fascismul, care atribuie statului existențå și valoare centralå. Mesianismul înflorește pe cultul mistic al poporului, iar nu pe considerarea abstractå a statului. Apoi, Italia suferå de un mare gol istoric, pe care Germania nu l a cunoscut niciodatå într o astfel de måsurå.
De o parte, Revoluția francezå și ruså; de cealaltå, italianå și germanå. Diferența nu este numai de nuanțå, ci opoziția lor demarcå o diferențiere calitativå. Sînt douå lumi revoluționare, dintre care întîile poartå marca autenticå a spiritului revoluționar. Fațå de ideile și de sîngele pe care le au pretins ele, fascismul și hitlerismul sînt simple lovituri de stat. Germania este o țarå nerevoluționarå. Tot Weltanschauung/l german îndepårteazå pe om de la pasiunea în lumea aparențelor, în care se desfatå spiritul revoluționar. Metafizica este la antipodul revoluției. Italia a avut într o oarecare måsurå o tradiție anarhistå. Dar anarhismul, pentru un revoluționar pozitiv și cu spirit politic, este tot așa de reprobabil ca și reacțiunea. Cåci anarhismul refuzå organizația, aceastå divinitate a omului politic. Bazîndu se numai pe efortul individual și pe o viziune anistoricå, oscilînd de la optimismul cel mai ridicol la pesimismul cel mai sumbru, anarhia este o floare a spiritului, fårå rådåcini în lume. S ar putea ca, la urma urmelor, convingerea anarhistå a unei fericiri terestre în afarå de orice lege și formå så trådeze o viziune optimistå. Viziunea finalå a istoriei, așa cum au conceput o anarhiștii, este încîntåtoare și trandafirie. Dar întreb orice om care a våzut în fundul mizeriei umane: oare este posibilå, atîta înșelare, atîta iluzie și atîta naivitate? Anarhiștii ar trebui folosiți în stat ca så påzeascå aștrii. În acest fel, ar putea deveni și ei proprietari…
De cîte ori må gîndesc la anarhiști, îmi vin în minte cuvintele lui Joseph de Maistre: „Piatra unghiularå a edificiului social este cålåul.“ Societatea, cu toate instituțiile ei, reprezintå un organism atît de rigid și atîta renunțare din partea individului, încît nu este de mirare de ce muritorii au conceput libertatea ca un atac împotriva oricårei instituții. Dar ele rezistå, cåci doar sînt nervura societåții. Tot Joseph de Maistre, în cartea lui de apologie a papei, pe care, citind o, ai dori så fii papå måcar o secundå pentru siguranța teoreticå în lume, spune cå sînt trei încercåri la care, dacå rezistå o instituție, dovedește o vitalitate durabilå: silogismul, eșafodul și epigrama. Cum instituțiile par a nu fi pierdut mare lucru de pe urma acestor atacuri, de ce nu le am recunoaște prezența lor pe întreaga dimensiune a istoriei? Anarhiștii au împotriva lor pînå și devenirea, singura care i ar putea legitima metafizic… Ei cred cå, dupå ce au respins lumea, mai pot face ceva. Pe refuzul total al formelor de viațå, ei vor så construiascå viața. Cum de n au observat anarhiștii cå au împotriva lor pe toți oamenii mediocri, adevårații regi ai Påmîntului? Proștii au organizat bine viața și au fåcut din ea o cetate interziså spiritului. Un Stirner sau un Bakunin au împotriva lor toatå aceastå viațå mediocrå și eternå, de care ne dezleagå cunoașterea și ne îndepårteazå tristețea.
O revoltå persistentå, dar meditativå, nu m ar putea face, cu timpul, decît så uråsc pe bogați și så disprețuiesc pe såraci. Din moment ce oamenii au primit cu o acceptare dureroaså aceastå împårțire, de ce så nu i iertåm pe cei care au și de ce så nu i scuzåm pe cei care n au? Într o lume de oameni såraci, bogații sînt niște criminali, iar såracii niște imbecili. Toți sînt de vinå și nu fac decît, cu mijloace și pe cåi diferite, så måreascå dezolarea acestei lumi. Creștinismul a promis såracilor raiul, iar pe bogați i a amenințat cu iadul. Îmi este înså indiferent care și unde. Bagå i Doamne! laolaltå, poate se vor împåca în împåråția ta, unde nu vor mai avea — pare se — nimic de împårțit! Iar pe mine, laså må pe veci aici jos, doar voi gåsi vreun argument så apår statul de anarhie!

— Ce råmîne din România în fața fenomenului revoluționar? Precum n am purtat råzboaie, ci am rezistat la invazii, tot așa n am fåcut revoluții, ci numai insurecții. Un popor de råzmerițe, apåsat de mizerie låuntricå și exterioarå, fårå respirație revoluționarå mai amplå. Este mai mult decît semnificativ cå Avram Iancu, cea mai simpaticå figurå revoluționarå a României, s a sfîrșit în melancolie, deznodåmînt strålucitor de poet, dar compromițåtor pentru un revoluționar. De altcum, toate mișcårile cu caracter revoluționar — fie a lui Horea, fie a lui Tudor Vladimirescu — au ratat, cåci n au avut consecințe și n au putut crea o tradiție revoluționarå. Cine era så facå revoluție? O țårånime împotmolitå în cea mai sinistrå întunecime? ªi împotriva cui? Împotriva celei mai stupide aristocrații, care n ar fi meritat a fi distruså nici måcar printr un strop de sînge al țåranului român. Aristocrațiile sînt în general de origine stråinå. Decît, neamul românesc a avut nefericirea så fie condus de cel mai superfluu și mai puțin mesianic dintre popoare, vreau så zic de greci. Neavînd ce face la ei acaså, s au fåcut negustori și aristocrați în România, spre nefericirea acestui popor.
Otto Weininger, în nemaipomenita lui urå împotriva rasei sale, gåsea cå evreii sînt un popor fårå ținutå moralå, deoarece n au avut aristocrație. Obiecția lui Weininger este nulå cînd te gîndești cå ei au cucerit lumea și fårå aceastå claså. Cît despre ținuta moralå, este de remarcat cå aristocrația n a låsat în conștiința popoarelor decît un stil exterior și nu o atitudine eticå bine cristalizatå. În tot cazul, aristocrația noastrå este un capitol rușinos care s a încheiat mai repede decît credeam. Mai bine creșteam și noi înlume ca evreii, fårå så avem orgoliul stupid al unei aristocrații nule. Nici måcar vechii noștri boieri nu meritau sacrificiul reacțiunii țåranilor. Cît despre burghezie, ea a apårut așa de tîrziu, încît își tråiește și aståzi epoca ei eroicå. Burghezia a fost singurul nostru element revoluționar. De aceea, liberalismul și a asumat atîtea titluri de glorie, încît nu l poți refuza fårå så te dezintegrezi din România modernå.
O revoluție presupune o neliniște ideologicå de cel puțin un secol. O avem? Sigur nu. Ceea ce este în România de multå vreme este o neliniște naționalå, care, chiar atunci cînd a avut cauze minore, n a fost lipsitå de un anumit dramatism. România nu este coaptå pentru o revoluție de stil mare; ea pare înså coaptå pentru o mare zguduire naționalå și întrunește în sine toate elementele care definesc conceptul modern de Revoluție naționalå. România vrea så ia act de sine însåși printr o mișcare colectivå, så se defineascå în autoconștiințå. În orice alt fel, ne pierdem individualitatea. Nefiind capabili så luptåm pentru o idee universalå și mai cu seamå så creåm una, o revoluție universalistå ne ar arunca la remorca marilor națiuni. Ideile bolșevice în mod automat ne ar face colonie ruseascå, ideologicå, la început, și în urmå politicå. Formula universalå este soluția de viațå și modul de respirație al marilor culturi. Venitå din afarå, insuflatå, ea constituie nimicirea culturilor mici. Acestea par a fi incapabile de o idee universalå. De aceea, revoluțiile naționale sînt singurul refugiu al culturilor mici, în voința lor de a se menține diferențiate în lume.
O revoluție naționalå la noi are toate avantajele și defectele acestui tip de revoluție. Så ne gîndim numai la programul social aproape inexistent al tuturor naționaliștilor noștri, la absența de viziune economicå și mai cu seamå la credința cå xenofobia este cheia tuturor problemelor. Cine vrea så fie în clar cu sensul revoluției noastre de dreapta, så se gîndeascå la toate manifestele în care se vorbește de lupta împotriva îmbogåțiților; niciodatå împotriva bogaților. Aceastå diferențå cu aparențå de nuanțå, dar care se bazeazå în fond pe o distanțå incomensurabilå, explicå de ce o revoluție naționalå nu modificå radical structura socialå a unei țåri. Este condamnabil adicå numai omul care se îmbogåțește sub ochii noștri; acel pe care l am gåsit bogat, despre care nu știm cînd n a avut nimic, a agonisit averea legal. Iatå o concepție dezastruoaså, de naturå a ți provoca o nesfîrșitå mîhnire teoreticå. Mai are rost så faci o revoluție pentru așa puțin și se poate construi o nouå ordine pe o viziune așa de aproximativå și de îndoielnicå? De ce vor crede unii din naționaliștii noștri și, din påcate, și ai globului, cå înflorirea națiunii este compatibilå cu inegalitåți sfîșietoare? Naționalismul a devenit un cuptor în care se dospește mizeria. ªi nu era necesar.
Toatå vina acestor ståri nu o poartå decît viziunea îngustå care face din revoluția naționalå o mișcare de elan pur, semnificativå din punct de vedere psihologic, dar irelevantå practic. Så crape indivizii, så triumfe națiunea? În timp de råzboi, orice nu! este trådare. Dar în timp de pace, dacå alternativa este insurmontabilå, mai bine så crape și națiunea și indivizii.
Naționaliștii vor trebui så și învingå atîtea și atîtea prejudecåți și så înțeleagå cå nu și pot face o apariție onorabilå în fața istoriei, înainte de a fi gåsit o ieșire din situația teoreticå paradoxalå, în care se complac. Ideea colectivistå este compatibilå cu ideea naționalå. Contrariul îl susțin curentele de stînga, internaționaliste din o mie și una de interese, precum și inconștiența atîtor și atîtor naționaliști. Aceștia din urmå, refuzînd ideea colectivistå, så nu uite cå lumea ideilor socialiste are atîtea motive ca s o justifice și s o consolideze, cå naționalismul, întorcîndu i spatele, sombreazå fårå scåpare într un vid total.ªi așa, el este lipsit de armåtura teoreticå, încît singura ideologie a revoluției naționale este inima.
O mișcare naționalå, care n a extras din lumea socialistå tot ce este în ea fecund și viu, n a depåșit patriotismul, care va fi o viziune moralå, dar nu e una istoricå și în nici un caz politicå.
România nu și va rata momentul såu revoluționar. Dar revoluția pe care va face o, de nu va întrece limitele imanente ale mediocritåții noastre autohtone, dacå nu va da țårii proporții peste condițiile ei firești, nivelul nostru istoric nu va cunoaște un salt, și ca atare revoluția noastrå n a fåcut decît så måreascå superfluul nostru în lume.
Un popor existå întru cît constituie o primejdie. Dupå gradul de amenințare se apreciazå capacitatea lui politicå. Numai întru cît respirația lui este o intervenție continuå în ritmul universal, tråiește el cu adevårat. Popoarele prin revoluții devin primejdii și mai mari, ajungînd focare de infecție și contagiune ideologicå.
Fericite acele popoare care au reușit så fie primejdie pentru lume. Avea vom fericirea så devenim primejdie pentru noi înșine?


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!