agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 274 .



Noiembrie
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Poupette ]

2021-11-25  |     | 



„− S-a schimbat ceva în tine.
− Cum adică?”

E 9:30 și trebuie să-mi pun masca
aud pașii urcând pe scări
o să sune la ușă
și ziua-și va începe cursul
ca întoarsă cu cheia –
Neața! Ce faci?
Bine, tu?
Bine! –
sunt gata
jovială
carismatică
am toate glumele la mine
și o doză de înțelepciune pentru când e nevoie.
Am încăput și azi în sufletul ăsta
croit pe măsura lor.

„− Am vrut să-ți zic de data trecută.
− Da?”

Îmi strâng gândurile, le leg cu fir roșu
și le las duse de vânt, odată cu norii –
nu știu unde sunt purtate
dacă ajung la destinație
sau dacă-și opresc zborul în prima intersecție.
Nimeni nu știe de avioanele astea de hârtie
pe care mi le imaginez părăsindu-mi corpul.
Nici măcar eu nu știu unde se duc
sau ce-aș face dacă într-o zi chiar s-ar întoarce la mine.

„− Te-ai închis în tine de tot. Mai mult ca de obicei.
− Vezi tu asta?”

Noiembrie e galben și cald
din când în când plouă sau se lasă o ceață groasă
urmăresc umbrele copacilor tremurând prin fereastră
din pian se aude Bach
râd și am cele mai frumoase vorbe
sunt o plăcere la orice oră din zi
ei nu știu
că inima mi se strânge din când în când
din Fa major în Re minor
în timp ce-mi ofer umărul –
uneori când nu știu ce să fac, mă întreb ce ai face tu –
adevărul este că nici eu nu am mereu răspunsurile
și numai pentru mine nu găsesc cuvintele potrivite.

„− Ceva s-a întâmplat. Ascunzi ceva.
− Ce?”

Sunt vorbe pe care nu mi le pot imagina rostite
și locuri unde nu știu cum aș putea să-ajung
dar când camerele astea devin prea mici
și pereții mă apasă cu umbrele lor reci
mă duc cu gândul acolo,
în locul acela de lângă malul mării
unde briza îmi mângâie umerii și părul
rochia neagră de satin îmi tremură pe corpul încins
și aud pașii cum foșnesc în spatele meu pe nisipul ud –
trezește-te
întoarce-te la acum –
îmi spun,
aici este lumea reală
și realitatea este doar asta ce ni se arată
aici, unde luăm zilele de la capăt
ne ascundem, așteptăm
încercăm să nu sperăm prea mult
și ne obișnuim cu toate.

„− E ceva în tine. Dar nu vreau să te întreb ce.
− Nu știu ce să-ți spun.”

Sunt zile în care parcă nu aș fi aici
stau ca un spectator în tribune
aștept
urmăresc orele cum se scurg și răpesc prezentul –
clipa e un lucru fragil, știi?
Se mută odată cu cuvintele corecte
cu cele greșite
sau cu cele pe care nu le spui deloc
și nu știi mereu când e momentul potrivit
sau dacă într-adevăr există așa ceva.
Nu vezi mereu curbele ciudate pe care le face viața
locurile unde te duce
persoanele de care te leagă
nu poți decât să speri că vei ajunge unde trebuie
dar și speranța e o închisoare, nu-i așa?

„− Nu știu dacă e de bine sau de rău.
− Nici eu.”

Blândețea amiezilor se varsă în cameră
soarele îmbracă mobila, pereții, podelele
mâinile pe pian ating acorduri sensibile
mă simt copleșită sub ultimul freamăt al zilei
și sub ochii întrebători
mă deconectez
și aș vrea să mă fac abur
să ies pe fereastră
să mă pierd în zare ca un gând
ca o vorbă –
am o glumă și pe ziua de azi
te-am făcut să râzi
stând aici, scufundată în mine –
nu știe
dar cum ar putea să știe dacă nu spun
și nu spun
nu cer
nu mă clatin
stau în mine ca într-o casă fără ferestre
iau doar ce mi se dă
și încerc să nu vreau nimic.
În toată nemișcarea asta
cred totuși că ne sunt lăsate semne
pe care dacă le urmărim cu degetul
o să ajungem acolo
în spațiul dintre clipele astea tăcute
unde ne auzim în sfârșit.

„− Dar ești bine?
− Așa cred. Știi, asta am învățat cel mai mult în ultimul an - că orice s-ar întâmpla, probabil că o să fiu bine într-un fel sau altul. O să găsesc eu cum.
− Așa să fie.
− Doar uneori mă întreb cu ce aș rămâne și-atunci nu pot să văd în față și mi se face frică.
− Ai rămâne cu tine, Cristiana. Restul nu înseamnă nimic.”

https://www.youtube.com/watch?v=hwrj-aRMyho&ab_channel=ExistentialNostalgia

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!