Am citit în anul 2016 (când m-am apropiat de lumea poeziei) o poezie trimisă pe una din rețelele de socializare de o fostă colegă de liceu.
Dacă poeziile mele de început erau pline de soare, lalele, iubire, poezia pe care am primit-o și citit-o de la acea fostă colegă mi-a adus aminte că în lume pentru unii există doar nori de ploaie, chiar grei.
Poezia îmi amintesc, se numea ”Nu”
și era scrisă pe un răvaș de hârtie îngălbenită (foaie de caiet studențesc de matematică) și conținea o serie de afirmații ale colegei cu privire la experiența dânsei vizavi de viață.
Începea cu ”Nu.. ”
continua cu ”Nu..”
și se termina în aceeași notă negativă.

Am aflat că era într-o perioadă extrem de grea a vieții ei atunci când a scris acea poezie (grea financiar, deces al soțului) de aceea nu m-am gândit o clipă să pun la îndoială judecățile ei de valoare poetice.
Dar a fost un șoc trebuie să recunosc acum citirea acelui răvaș:
nu citez, doar imi reamintesc fragmente (început de propoziții) în cuvintele mele
"Nu sunt o femeie pe care să ...
Nu sunt iubita unui bărbat care..
Nu sunt amanta nimănui
Nu vreau să fiu ...
Nu vreau să depinde de..."

Nu și iar nu.

Nu am să comentez acea poezie, nu comentez ( în sensul de critică) în general poeziile altora.
Mă abțin să o fac nu pentru că nu aș avea capacitatea să disec o poezie, dar pentru că nu cred că as adăuga un plus valoare în inima unui poet dacă aș diseca poezia sa. Sincer nu cred. Să ajut persoana cu un sfat, o vorbă bună da, asta pot să fac dacă simt că mi se cere ajutorul, altfel nu.
În rest, fiecare cu poezia sa, cu ritmul său de a scrie, felul său de a scrie.
Am văzut poezii stângace aici pe site, am citit poezii slăbuțe (ca și valoare a trăirilor exprimate ) în cărțile de poezie ale multor poeți actuali și vechi dar asta nu mă transformă într-un critic literar.
Nu am dreptul să critic poezia, asta este înțelegerea mea.
Și eu am poezii din anii de început la care mă uit acum cum se uită un adult la biberonul sugarului, dar știu că totul este o creștere, o devenire.
Unii cresc mai lent, alții parcă înțepenesc într-un loc o viață, alții prind aripi peste noapte.
Totul depinde de factorii exteriori, de trăiri, de sinceritatea ta cu tine însuți (însăți).
Aș scrie și eu câteva rânduri în încheiere începând, ca un exercițiu al gândirii, cu negații ca în poezia colegei mele de liceu de care nu mai știu nimic 2-3 ani de zile. Domnul să fie alături de ea oriunde s-ar afla.

”Nu există o lume alcătuită numai din flori
nu există o lume formată numai din nori grei, amenințători,
nu mi-a fost dat încă să găsesc un trifoi cu patru foi
nu cred că îmi va fi dat vreodată să îl găsesc
nu pentru că sunt scutit de a avea noroc în viață
ci poate, pentru că eu am înțeles că norocul este un zeu care
îți cere închinare
apoi te dezintegrează în atomi precum picătura de ploaie la atingerea pământului prăfuit.

Nu am nevoie de noroc pentru a înțelege că sunt cel ce sunt
nu am nevoie de zei care să îmi ofere lumea la picioare
pentru ca apoi să îmi lege un lanț greu, nevăzut, de mâini și glezne!
Nu pot să trăiesc altfel decât cu singurul zeu care nu îmi dă noroc
dar care mi-a promis viață veșnică
și asta doar dacă aleg să merg pe cărarea îngustă și aproape pustie, nu pe o autostradă încărcată de mașini.

Nu pot să trăiesc altfel decât călăuzit nu doar de propria înțelepciune,
ci și de divina înțelepciune!
Nu putem face de capul nostru pictura pe șevaletul vieții!
O da, o putem face, dar floarea soarelui capătă aspectul unui cap de monstru,
munții parcă devin dragoni înaripați
iar apele au gust de sânge!

Nu pot trăi astfel decât sub călăuzirea singurului "zeu" care îmi dă cu adevărat liniștea și apa vieții,
Dumnezeu.”

12 aprilie 2021