agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 819 .



Niciodată singură....
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Anaiss ]

2012-05-28  |     | 



Când l-am simțit prima oară am fost mai mult mirată decât speriată. Baia fierbinte imi amorțise parcă toate simțurile. Îmi pipăiam sânii și îmi spuneam singură, inflexibilă, impasibilă: am un nodul la sânul stâng... am un nodul la sânul stâng .... al inimii am gândit atunci. Am zâmbit și am continuat să mă joc cu clăbucii de săpun. Acest semn nu însemna încă nimic pentru mine.
Mai târziu, abia mult mai târziu, am conștientizat că cineva acolo sus mă iubea și încerca să mă facă atentă. Atentă la ceea ce avea să mi se întâmple. Dar eu, atunci, în inconștiența mea n-am înțeles, sau poate nu am vrut să înțeleg. Ca toți oamenii, până să li se întâmple ceva rău, mă credeam imună tuturor relelor pământului. Mă credeam puternică. Vai mie! Nu era deloc așa și nu eram deloc pregătită pentru ceea ce urma să vină.
De câteva zile la TV se repeta aceași emisiune, sau poate că eu, în inconștiența mea dirijată divin, deschideam doar acele programe în care se vorbea insistent despre cancerul la sân. Și atunci am început să mă întreb: dacă și eu....? NU. Nu mi se poate întâmpla mie acest lucru. Mintea mea refuza să accepte o asemenea posibilitate. Dar.... pentru că întotdeauna există un dar, nodulul de la sânul stâng îmi arăta la fiecare baie, la fiecare duș, la fiecare atingere că greșesc. Îmi țipa în fața oglinzii în care mă examinam că există și că trebuie să îl iau in seamă. Rânjind îmi spunea că el poate fi cel care îmi va schimba viața....Și n-am ascultat! Ei și ce dacă îmi vei schimba viața, înseamnă că asta merit...Poate că totul este doar o pedeapsă pentru acel suflet pierdut pe care n-am avut curajul, sau n-am vrut să-l cunosc vreodată.
Și am tăcut...și m-am ascuns mai adânc în mine.... am renunțat să îmi mai privesc corpul. Așteptam ... ce așteptam? Nu știu! Pe de o parte voiam să dispară. Așa, pur și simplu cum a și apărut. Pe de altă parte, voiam ca totul să se termine cât mai repede. Dacă aveam să mor de cancer la sân, voiam să fie așa....fulminant... cum am văzut eu într-un film la tv. ..... toți să mă plângă... și apoi să devin amintire...
Au trecut câteva luni astfel. Nimic nu se schimbase. Nodulul era tot acolo. Nu spunea nimic... nu mă durea, nici nu mă deranja... doar exista așa...ca o amenințare veșnic prezentă.
Nu știam ce să fac. Conștientizam că trebuie să fac ceva, dar nu știam ce. Niciodată nu mi-a fost frică de doctori sau de spitale. Doar de paianjeni și serpi...singurele lucruri care ma făceau să tresar și să imi fie frică...Nu voiam să știe nimeni, nimeni din cei cunoscuți mie, pentru că nu aș fi suportat mila din ochii lor. Nu voiam să știe nimeni, dar nici nu mai puteam ține în mine un așa secret.
Și dintr-o dată, dintre toți cei din jurul meu, am ales. Am ales să mă destăinui unei necunoscute. O tânără pe care o cunoscusem pe internet și cu care jucasem câteva jocuri de cultură generală. Nu știu de ce, la acel moment ea a reprezentat persoana căreia puteam să îi spun frământările mele. Apoi am aflat că era studentă în București, la medicină în anul IV.
Dumnezeu îmi arăta iar că mă iubește.
Am întrebat-o simplu: cât de periculos poate fi un nodul la un sân? De ce? m-a întrebat ea? Știi pe cineva care are așa ceva. Da. Pe mine! Și ea mi-a spus atunci ceea ce știam și eu demult, dar nu voiam să fac primul pas: o consultație la un medic ginecolog, apoi o mamografie și abia după aceea se va ști ce va fi mai departe. OK – și vocea mea liniștită m-a mirat și pe mine. Pot să te caut după ce am răspunsul de la ginecolog? Cu siguranță! Nu-ți fie teamă, vom fi împreună. Răspunsul ei m-a mirat și m-a înduioșat deopotrivă. O necunoscută de la sute de km. îmi era mai aproape decît toți ceilalți din jurul meu.
Răspunsul de la ginecolog l-am știut dinainte, aș fi putut chiar să-mi scriu singură biletul de trimitere dacă aș fi fost medic. I-am spus Suzei rezultatul și am intrat amândouă într-un carusel nebun, din care aveam să ies mult mai târziu. Mai tristă cei drept, dar cu un prieten în plus.
Am spus alor mei că trebuie să merg la București în delegație, fără a da alte explicații. Marius m-a privit în tăcere, mirat, gelos, încercând să ghicească ceva ... un secret... dar n-am spus nimic... i-am spus doar că vom avea o discuție serioasă și vom vorbi când mă voi întoarce.
M-am urcat în tren înfrigurată. Era jumătatea lui decembrie, trecuseră peste 6 luni de când descoperisem acea prezență în corpul meu și mă sințeam deja foarte, foarte obosită. Dacă s-ar fi deschis atunci pământul, așa ca o poartă spre niciunde, cred că aș fi intrat fără regrete. Dar eram atât de obosită și tristă!
Obosită pentru că știam că urmează o luptă pe care aș fi putut să o pierd, orice aș fi făcut ... și tristă pentru că simțeam că totul este o pedeapsă pe care doar eu o meritam, nu și cei din jurul meu! Și dacă nu aș mai fi fost? Oare cum ar fi fost viața alor mei? Cui ar mai fi spus copilul meu mamă? Priveam pe geam și imaginile curgeau așa, ca-ntr-un film a cărui rolă stricată nu mai putea fi oprită. Poate că voiam să mor... Nu știu... Poate că voiam să trăiesc... nu știu ...
I-am spus Suzei că voi avea un palton roșu și o căciulă roșie – singura culoare care mă făcea să mă mai simt vie. Am coborât pe peronul Gării de Nord, m-am oprit speriată privind în jur și încercând să găsesc în acea mare de oameni un chip cunoscut, deși pe Suza nu o văzusem niciodată ... vorbisem doar la telefon și pe internet...
Mîna ei într-o mănușă albă, fluturată ca un steag în mulțime și cei doi ochi negri ce se iveau pe jumătate de sub o căciuliță albă, m-au făcut să zâmbesc ...și să mă simt în siguranță..
Ne-am sărutat pe obraji și am sporovăit mergând spre ieșire, de parcă ne-am fi cunoscut de-o veșnicie. Printre alte nimicuri mi-a spus că deja îmi făcuse programarea la clinică la ora 10.00, așa că trebuia să ne grăbim. Și spunând asta mă apucă de mână și grăbi pașul, aproape alergând spre ieșire. Și iarăși am zâmbit obosit și m-am lăsat purtată de energia acelui suflet, ivit în calea mea de niciunde, căruia îi încredințasem viața mea.
La clinică totul a fost ok. Întrebări de rutină premergătoare consultului. M-a mirat doar răceala sau mai bine zis impasibilitatea cu care cei care mă consulatu mă priveau. Refuzam să recunosc că eu pentru ei eram un simplu caz și nu un om. Nu o femeie cu o mie de întrebări nerostite și o mie de temeri.
La analiza mamografiei răspunsul doctoriței a venit, rece și sec. Nu m-a surprins pentru că îl anticipasem deja. Trebuie să vă operați. Dar asta depinde numai de dvs. Există și posibilitatea amânării operației până la un termen nedefinit, dar acesta va fi un risc pe care nu-l recomand și numai dvs. trebuie să vi-l asumați. Eu, ca și specialist optez pentru operație, pentru că, deși aparent nodulul este benign, nu există nicio certitudine că evoluția sa nu va determina o malignizare galopantă .... și priveam buzele doctoriței cum se mișcau... intuiam că vorbește, dar eu nu mai auzeam nimic... Mi-am îndreptat privirea rugătoare spre Suza, care m-a luat de mână și mi-a spus într-un final: totul va fi bine, ai să vezi.
Ea a luat rezultatele examinării, trimiterea pentru operație, rețetele și s-a ocupat de tot ceeea ce mai era de făcut. A plătit consultația, a vorbit cu doctorița între patru ochi, în timp ce eu rămăsesem fără vlagă pe canapeaua din hol. Mintea îmi era goală. Creierul refuza să-și mai facă conexiunile.. eram acolo și totuși eram în altă lume...
Când Suza a venit într-un sfârșit zâmbind spre mine, cerul mi s-a înseninat și dintr-o dată am știut că am să reușesc să ies învingătoare din această încercare, pentru că nu eram singură. Dumnezeu avea grijă de mine, îmi scotea în cale mereu oamenii de care aveam nevoie.
Draga mea, mă voi ocupa eu de tot. Săptămâna viitoare fac practică la Fundeni, îl cunosc pe profesorul de la oncologie și știu că este un tip de treabă. Am să vorbesc cu el să-ți programeze operația cât mai curând și te țin la curent.
Ne-am despărțit sărutându-ne obrajii și mulțumindu-i din suflet pentru tot de făcea pentru mine.
Viața mea de acasă era aceeași.. Codrin cu copilăria lui... Marius cu serviciul lui, care îi ocupa tot timpul. L-am chemat în dormitor și i-am spus ... i-am spus pe scurt că trebuie să mă operez la un sân pentru că sunt suspectă de cancer ... că trebuie să îmi dau acordul pentru înlăturarea sânului, dacă pe parcursul operației acest lucru va fi necesar.... Nu a clipit ... nu a spus nimic....nu m-a luat în brațe să mă strângă, să-mi spună să nu-mi fie frică pentru că vom fi împreună ... m-a privit nedumerit și atât ... parcă vorbisem într-o limbă pe care nu o cunoștea ....ce a răspuns într-un târziu nici numai conta ... oricum nu era ceea ce mă așteptam... Mi-am înghițit lacrimile și am stat în fața lui... de fapt m-am simțit în fața lui ca un soldat la raport ... și în sufletul meu s-a mai închis o ușă...
Într-un târziu m-a întrebat: când? Nu știu, mă va suna Suza! Săptămâna viitoare va fi Crăciunul și avem musafiri! Am izbucnit într-un într-un râs isteric... Da, ai dreptate avem musafiri....!!! Am ieșit din casă ca o furtună trântind ușa, așa ca o răzbunare. Am rătăcit pe străzi încercând să mă calmez, să-mi spun că nu-i nimic, că va trece și asta așa cum au trecut toate celelate, de fiecare dată. Când am intrat în casă nu m-a întrebat nimic și nici eu nu am mai spus nimic. Tăcerea era demult instalată comod între noi și punțile peste ea erau tot mai rare ... și eu nu voiam să mai trec niciuna .
Soneria telefonului mi-a zgâriat creierii, știam că a venit clipa.. inima mi s-a strâns așa ca-ntr-o ghiară și aceeași ghiară mi-a încătușat vocea care a răspuns Suzei. Din toată sporovăiala ei am înțeles doar că doctorul este dispus să mă primeească peste două zile, astfel încât să fiu acasă de Crăciun. Dorința lui Marius se îndeplinea. Am acceptat și am stabilit detaliile plecării și caruselul nebun iar s-a pornit.
I-am spus hotărât lui Marius că voiam să fiu singură ... că vreau să trec toate astea singură și că nu am nevoie de la el de nimic. Rugămintea mea era doar să nu spună nimic mamei mele și nici lui Codrin. Poate doar după operație... cine știe! A tăcut și am înțeles că e de acord cu mine, deși undeva în sufletul meu aș fi vrut să nu se fi întâmplat asta. Aș fi vrut să mă contrazică, să mă ia de mână și să-mi spună că nu mă va lăsa niciodată singură! Aș fi vrut să îmi fi tras două palme să mă aducă la realitate! .... Care realitate???? realitatea era aceea pe care o știam eu... eram singură!!!
Suza cu veselia ei m-a acaparat de când am pus piciorul în Gara de Nord. Am mers împreună sporovăind spre centrul studențesc unde locuia în Regie. Am făcut câteva cumpărături pentru că voiam să îi ofer ceva material, pentru ceva imaterial ce îmi oferea ea... voiam să sărbătorim o naștere... nașterea unei prietenii. M-a prezentat colegelor de cameră – 3 studente tinere, vesele și inimoase. Împreună cu aceste necunoscute am petrecut cele mai frumoase momente din ultimul timp. Mi-am umplut sufletul cu bucurie și am simțit așa o fericire simplă... cum nu mai simțisem de mult ... nu eram totuși singură ... Dumnezeu îmi deschisese o fereastră.
Dis de dimineață Suza m-a trezit și mi-a spus că e timpul să mergem. Am privit-o senină și i-am spus că sunt pregătită. Și așa și era. Eram puternică. Ceva simplu mă făcuse puternică și nu-mi mai păsa de nimic.. nu mă mai speria nimic... nici moartea și nici viața care avea să urmeze...Și nu știam atunci că urma să mai am un aliat de nădejde ... altcineva avea să-mi mai dea putere...
La consult, inițial, am intrat puțin jenată, speriată și intimidată de atâția bărbați în jurul meu. Însă când profesorul cu ochii albaștri m-a învăluit cu o privire caldă și mi-a spus să mă dezbrac și să mă pregătesc pentru consultație am știut că totul o să fie ok. Nu avea de ce să îmi fie jenă sau teamă, am simțit că pentru el eram doar un om care suferă. Când după consult mi-a spus că nu vor fi probleme am știut că îmi spune adevărul și că așa va fi. Mi-a mângâiat părul, parcă pentru a-mi alunga temerile și mi-a dat o listă cu analizele pe care urma să le fac.. apoi urma să ne mai vedem și să începem formalitățile pentru internare ...
Ca de fiecare dată Suza a fost cea care s-a ocupat, cea care m-a târât după ea prin labirintul de holuri și de cabinete... trântind uși.... certându-se cu asistentele,cu pacienții în fața cărora intram. Totul se petrecea ca un vis la care eram un simplu spectator și când spre seară eram deja în patul de spital, eram atât de obosită încât nimic nu mai conta... nici măcar dacă nu mă mai trezeam a doua zi.
Îmi mai amintesc cum am fost dusă spre sala de operații, pe un pat din acela mobil... și vedeam deasupra mea luminile neoanelor cum defilau ....așa... ca o linie întreruptă, marcată pe o șosea construită în cer... mergeam spre nicăieri...
Anestezia totală a fost ca un vis... un vis în care n-am apucat să visez nimic, pentru că a fost prea scurt, iar visele mele prea lungi au rămas pe dinafară.... în jurul meu se foia o armată de oameni ... și eu continuam să fixez lumina aceea puternică din tavan imaginându-mi o supernovă ce urma să explodeze curând... și îi auzem pe ceilalți vorbind în jurul meu despre copii... despre notele lor la școală... despre clipe de viață....și am închis și eu ochii... voiam să îmi amintesc și eu ... copilul meu... viața mea....Și timpul parcă s-a comprimat subit și a fost doar o clipire de pleoape, iar când ochii mei au fost deschiși iarăși, în jurul meu se auzeau aceleași glasuri... aceleași povești despre copii... despre notele la școală...
Am vrut să mă ridic să mă uit în jurul meu și să îi întreb de ce nu mă mai operează odată, dar glasul ochilor albaștri m-a oprit: Ia te uită ce vitează e, vrea să plece deja de la noi!!! I-am căutat privirea mirată și abia atunci am sințit strânsoarea bandajului care îmi încătușa pieptul și am înțeles... totul trecuse... Zâmbetul cald m-a inundat încă o dată și am știut că totul este bine.
Am închis ochii cuprinsă brusc de o sfârșeală de moarte. M-am abandonat ei, fără să mă împotrivesc și fără să știu ce mi se întâmplă...M-a trezit răceala unei mâini cunoscute pe frunte, Suza venise să mă vadă. Eram la terapie intensivă. I-am zâmbit obosită și iarăși a început cu sporovăiala ei veselă, care-mi făcea atât de bine. Că nodulul a fost scos și nu era malign, deși a fost trimis la analize pentru a avea o siguranță mai mare. Nu fi tristă, mi-a spus, nu ai niciun semn. De fapt, îți va rămâne ceva, așa ca o butonieră ... Am izbucnit în râs, dar de fapt am auzit doar ecoul râsului meu, care venea parcă dintr-o altă viață. I-am strâns mâna Suzei și i-am spus mulțumesc.
A fost tot ce am putut să îi spun la acel moment, deși aveam milioane de cuvinte în cap. Ea m-a privit zâmbind și nu a spus nimic. Am întrebat-o dacă e zi sau noapte și în ce zi suntem, pentru că timpul îmi devenise străin și mă simțeam pierdută... suntem pe 23 decembrie și va veni seara curând. La ora 18.00 vei fi mutată în salon, ca să te odihnești și dacă nu apar complicații, după vizita de mâine dimineață vei putea pleca acasă,la ai tăi.
Vei pleca acasă.... vei pleca acasă... vei pleca acasă... am închis ochii din nou, obosită deja de ecou. Nici nu mai știu când am fost mutată în salon, m-au trezit niște voci cristaline... credeam că am murit și am ajuns în rai, acolo unde îngerii cântă.... țineam ochii închiși, nici nu credeam că îi mai pot deschide, și ascultam....
Am stat un timp așa, ascultând în tăcere, așteptând ca glasurile să vină mai aproape. „O, ce vesteeee minunaaaatăăăă....” Am deschis ochii și am văzut-o pe vecina mea de salon, ridicându-se, luîndu-și un capot rosu ca focul și pornind spre ușă....cu firele de dren ...cu perfuzia in stativ se grăbea.... Vin colindătorii!!! Vin colindătorii! mi-a spus emoționată. Colindătorii??? Care colindători??? Ce știi tu, mi-a spus mângâindu-mă pe frunte, ești atît de tânără! Colidătorii, elevii de la teologie care vin să colinde aici în fiecare an. Știu, pentru că de cinci ani mă lupt cu boala asta și aproape de fiecare dată îmi petrec Crăciunul în spital. Vino să îi asculți! Trebuie să îi asculți!
Mi-am ridicat trupul obosit și am făcut primii pași spre o nouă viață... o viață ce-mi era vestită de colindători... și atunci, în momentul acela, ascultând colinde sprijinită de un perete rece de pe un hol de spital am știut că nu voi fi niciodată singură.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!