agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5871 .



Viața oamenilor infami
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Michel_Foucault ]

2009-02-23  |     |  Înscris în bibliotecă de alexandru moga



Aceasta nu este o carte de istorie. Selecția pe care o veți găsi în interiorul ei n-a avut altă regulă mai importantă decît propriul meu gust, propria mea plăcere, o emoție, rîsul, surpriza, o oarecare spaimă sau oricare alt sentiment, căruia mi-ar fi, poate, greu să-i justific intensitatea acum, cînd primul moment al descoperirii a trecut.
Este o antologie de existențe. Vieți de cîteva rînduri sau de cîteva pagini, necazuri și aventuri fără număr strînse într-o mînă de cuvinte. Vieți scurte, întîlnite în voia cărților și a documentelor. Exempla, dar – spre deosebire de cele pe care le înțelepții le culegeau de-a lungul lecturilor lor – niște exemple care conțin nu atît lecții pe marginea cărora să medităm, cît scurte efecte a căror forță se stinge aproape imediat. Termenul de “știre” (nouvelle) este suficient de potrivit pentru a le desemna, prin dubla referință pe care o indică: la rapiditatea poveștii și la realitatea evenimentelor relatate; căci atît de mare e, în aceste texte, concentrarea lucrurilor spuse încît nu știi dacă intensitatea ce le străbate ține mai mult de strălucirea cuvintelor sau de violența faptelor ce se înghesuie în ele. Vieți singulare, devenite, prin nu știu ce întîmplare, stranii poeme, iată ce anume am vrut să adun în acest soi de ierbar.
Ideea mi-a venit, sînt aproape sigur, într-o zi cînd parcurgeam, la Biblioteca Națională, un registru de internare redactat la începutul secolului al XVIII-lea. Am impresia că ea mi-a venit chiar la lectura celor două însemnări care urmează:

Mathurin Milan, adus la spitalul din Charenton pe 31 august 1707: “Nebunia sa a constat întotdeauna în a se ascunde de familia sa, în a duce, la țară, o viață obscură, îm a avea procese, în a împrumuta cu camătă și în totală pierdere, în a-și plimba sărmana sa minte pe drumuri necunoscute și în a se crede capabil de cele mai mari fapte.”

Jean Antoine Touzard, adus la castelul din Bicêtre pe 21 aprilie 1701: “Călugăr franciscan apostat, răzvrătit, capabil de crimele cele mai mari, sodomit, ateu dacă cineva poate să fie astfel; este un adevărat monstru de nelegiuire, pe care ar fi mult mai puțin neconvenabil să fie înăbușit decît să fie lăsat liber.”

Mi-ar fi greu să spun ce-am simțit cu adevărat la lectura acestor fragmente și a multor altora asemănătoare. Fără îndoială, una din acele senzații despre care se spune că sînt “fizice”, ca și cum ar mai putea să existe și altele. Și trebuie să mărturisesc că aceste “știri”, făcîndu-și brusc apariția de sub două secole și jumătate de tăcere, au clătinat în mine mai multe fibre decît ceea ce numim de obicei literatură, fără ca eu să pot spune astăzi dacă ceea ce m-a emoționat a fost mai mult frumusețea acestui stil clasic, drapat în cîteva fraze în jurul unor personaje fără doar și poate mizerabile, sau excesele, amestecul de încăpățînare sumbră și de scelerare al acestor vieți cărora le simțim, sub niște cuvinte netede precum piatra, deruta și îndîrjirea.
Cu multă vreme în urmă, am folosit, pentru o carte, astfel de documente. Dacă am făcut-o atunci e, fără îndoială, grație acestei vibrații pe care o mai simt încă și azi atunci cînd mi se întîmplă să întîlnesc aceste vieți infime transformate în scrum în cele cîteva fraze care le-au răpus. Visul ar fi fost acela de a le restitui intensitatea printr-o analiză. În lipsa talentului necesar, nu am făcut, prin urmare, decît să rumeg vreme îndelungată această posibilă analiză; să iau textele în ariditatea lor; să caut care fusese rațiunea lor de a fi, la ce instituții și la ce practică politică făceau referință; să aflu de ce devenise, dintr-o dată, atît de important, într-o societate ca a noastră, să fie “înăbușiți” (așa cum se înăbușește un țipăt, un foc sau un animal) un călugăr scandalos sau un cămătar ciudat și inconsecvent; am căutat rațiunea pentru care s-a dorit împiedicarea, cu atîta zel, a spiritelor rătăcite să se plimbe pe drumurile necunoscute. Dar intensitățile prime care mă motivaseră rămîneau pe dinafară. Și pentru că exista riscul ca ele să nu intre deloc în ordinea rațiunilor, dat fiind că discursul meu era incapabil să le susțină așa cum ar fi trebuit, nu era mai bine să le las în chiar forma care mă făcuse să le resimt?
De unde și ideea acestei culegeri, alcătuite oarecum la voia întîmplării. Culegere care s-a compus fără grabă și fără un scop clar definit. Mult timp, m-am gîndit s-o prezint într-o ordine sistematică, cu cîteva rudimente de explicație și în așa fel încît să poată să manifeste un minimum de semnificație istorică. Am renunțat însă, din motive asupra cărora voi reveni imediat; m-am mărginit să adun, pur și simplu, un anumit număr de texte, pentru intensitatea pe care îmi părea că o au; le-am însoțit cu cîteva preliminarii; și le-am repartizat astfel încît să păstrez – cît mai puțin rău cu putință, după mine – efectul fiecăruia. Insuficiența mea m-a condamnat la lirismul frugal al citării.
Cartea aceasta nu-i va încînta, așadar, pe istorici, mai puțin chiar decît celelalte. Cartea umorală și pur subiectivă? Aș spune mai curînd – dar poate că înseamnă același lucru – că este o carte a unei convenții și a unui joc, cartea unei mici manii care și-a elaborat propriul sistem. Sînt convins că poemul cămătarului bizar și cel al călugărului sodomit mi-au servit, de la un capăt la celălalt, drept model. Pentru a regăsi ceva din aceste existențe-fulger, din aceste poeme-viață, mi-am impus o serie de reguli simple:
– să fie vorba despre personaje care au existat cu adevărat;
– aceste existențe să fi fost în același timp obscure și urmărite de nenoroc;
– să fie povestite în cîteva pagini sau, și mai bine, în cîteva fraze, cît mai scurt cu putință;
– aceste povestiri să nu fie doar niște anecdote ciudate sau patetice, ci, într-un fel sau altul (dat fiind că era vorba de plîngeri, de denunțuri, de ordine și de rapoarte), ele să fi făcut parte în mod real din istoria minusculă a acestor existențe, din nefericirea lor, din furia și din incerta lor nebunie;
– iar din șocul provocat de aceste cuvinte și de aceste vieți să mai apară, și pentru noi, astăzi, un anumit efect de frumusețe amestecată cu groază.
Asupra acestor reguli care pot să pară abstracte se cuvine să mă explic însă ceva mai mult.

*

Am vrut să fie de fiecare dată vorba de existențe reale; cărora să li se poată atribui un loc și o dată; ca în spatele acestor cuvinte care nu ne mai spun nimic, în spatele acestor cuvinte rapide și care, în majoritatea timpului, pot să fi fost false, mincinoase, nedrepte, exagerate, să fi existat oameni care au trăit și au murit, suferințe, răutăți, invidii, vociferări. Am eliminat, prin urmare, tot ce putea fi imaginație sau literatură: nici unul dintre eroii negri pe care acestea au putut să le inventeze nu mi s-a părut la fel de intens ca acești cizmari, soldați dezertori, negustori de nimicuri, notari, călugări vagabonzi, toți furioși, scandaloși, jalnici; și aceasta, desigur, prin simplul fapt că se știe că au existat. Am eliminat, de asemenea, toate textele care puteau fi memorii, amintiri, tablouri, toate cele care povesteau, într-adevăr, realitatea, dar păstrînd față de ea distanța privirii, a memoriei, a curiozității sau a amuzamentului. Am ținut ca aceste texte să se afle întotdeauna într-un raport sau, mai curînd, în cît mai multe raporturi posibile cu realitatea: nu doar să se refere la ea, ci și să opereze în cadrul ei; să constituie o piesă în dramaturgia realului, să reprezinte unealta unei răzbunări, arma unei uri, un episod dintr-o bătălie, gesticulația unei disperări sau a unei gelozii, o rugăminte sau un ordin. N-am căutat să reunesc texte care să fie, mai mult decît altele, fidele realității, care ar merita să fie reținute pentru valoarea lor reprezentativă, ci texte care au jucat un rol în realul despre care vorbesc și care se regăsesc, în schimb, oricare le-ar fi incertitudinea, emfaza sau ipocrizia, traversate de acesta: fragmente de discurs tîrînd după ele fragmentele unei realități din care fac parte. Nu o culegere de portrete va putea fi citită aici: sînt capcane, arme, strigăte, gesturi, atitudini, vicleșuguri, intrigi cărora cuvintele le-au fost instrumente. Vieți reale au fost “jucate” în aceste cîteva fraze; prin asta nu vreau să spun că au fost figurate în ele, ci că, de fapt, libertatea, nefericirea, moartea chiar, soarta în orice caz în ele, cel puțin în parte, au fost hotărîte. Aceste discursuri au intersectat cu adevărat vieți; aceste existențe au fost efectiv riscate și pierdute în aceste cuvinte.
Am vrut, totodată, ca aceste personaje să fie ele însele obscure; ca nimic să nu le fi predispus pentru vreo strălucire, ca ele să nu fi fost înzestrate cu nici una dintre grandorile stabilite și recunoscute – a nașterii, a averii, a sfințeniei, a eroismului sau a geniului; să facă parte dintre miliardele de existențe sorite să treacă fără urme; ca în necazurile și pasiunile lor, în aceste amoruri și în aceste uri să existe ceva cenușiu și obișnuit în comparație cu ceea ce se consideră de obicei demn de a fi povestit; ca, totuși, ei să fi fost străbătuți de o anumită ardoare, animați de o violență, o energie, un exces în răutatea, ticăloșia, josnicia, încăpățînarea sau nenorocul care le conferea, în ochii anturajului lor, și direct proporțional cu însăși mediocritatea lor, un soi de măreție înspăimîntătoare sau mizerabilă. Plecasem în căutarea acelui soi de particule dotate cu o energie cu atît mai mare cu cît ele însele sînt mai mici și mai dificil de distins.
Pentru ca, totuși, ceva din ele să ajungă pînă la noi, a trebuit ca un fascicol de lumină, pentru o clipă măcar, să vină să le surprindă. Lumină care vine de altundeva. Ceea ce le smulge din bezna în care ele ar fi putut, și în care, probabil, ar fi trebuit să rămînă pentru totdeauna e întîlnirea cu puterea: fără această izbitură, nici un cuvînt nu și-ar mai face, desigur, apariția pentru a reaminti fugitivul lor traiect. Puterea care a pîndit aceste vieți, care le-a urmărit, care a dat, fie și doar pentru o clipă, atenție plîngerilor lor și măruntului lor vacarm, și care le-a însemnat cu o urmă de gheară, ea este aceea care a provocat cele cîteva cuvinte care ne-au rămas despre ele; fie pentru că cineva a vrut să i se adreseze pentru a denunța, a se plînge, a solicita, a ruga, fie pentru că ea însăși a vrut să intervină și, în doar cîteva cuvinte, a judecat și decis. Toate aceste vieți care erau sortite a trece pe sub orice fel de discurs și a dispărea fără să fi fost vreodată spuse n-au putut să lase urme – scurte, incisive, enigmatice deseori – decît în punctul contactului lor instantaneu cu puterea. Astfel încît este, fără doar și poate, cu neputință să le surprindem în ele însele, așa cum puteau ele să fie “în stare liberă”; ele nu mai pot fi reperate decît așa cum au fost prinse în declamațiile, parțialitățile tactice, minciunile imperative pe care le presupun jocurile puterii și raporturile cu el.
Mi se va spune: iată-vă din nou, cu aceeași incapacitate de a trece linia, de a trece de partea cealaltă, de a asculta și a face auzit limbajul care vine de altundeva sau de jos; mereu aceeași opțiune, de partea puterii, a ceea ce spune sau face să se spună ea. De ce să nu mergem să ascultăm aceste vieți acolo unde ele vorbesc cu de la sine putere? Dar, mai întîi, din ceea ce au fost ele în violența și nefericirea lor singulară, ne-ar mai fi rămas ceva, oricît de puțin, dacă ele n-ar fi intersectat, la un moment dat, puterea și nu i-ar fi provocat acesteia forțele? Nu este, la urma urmelor, una dintre trăsăturile fundamentale ale societății noastre faptul că, în ea, destinul îmbracă forma raportului cu puterea, a luptei cu ea sau împotriva ei? Punctul cel mai intens al vieților, acela în care se concentrează întreaga lor energie, este tocmai acolo unde ele se lovesc de putere, se luptă cu ea, încearcă să-i folosească forțele și să scape din capcanele ei. Cuvintele scurte și stridente care se duc și vin între putere și existențele cele mai neesențiale cu putință reprezintă, pentru acestea, singurul monument care, vreodată, li se va fi acordat; e ceea ce le conferă, pentru a străbate timpul, puțina strălucire, scurtul fulger care le aduce pînă la noi.
Am vrut, pe scurt, să adun cîteva rudimente pentru o legendă a oamenilor obscuri, pornind de la discursurile pe care, la disperare sau furie, ei le schimbă cu puterea.
“Legendă” pentru că, la fel ca în toate legendele, și aici se produce un anumit echivoc între fictiv și real. El se produce, însă, din motive opuse. Legendarul, oricare i-ar fi miezul de realitate, nu este, pînă la urmă, altceva decît suma a ceea ce se spune despre această realitate. Este indiferent față de existența sau inexistența celui a cărui glorie o transmite. Dacă acesta a existat, legenda îl acoperă cu atîtea minuni, îl înfrumusețează cu atîtea imposibilități, încît totul se petrece, sau aproape, ca și cum acesta nici n-ar fi trăit vreodată. Iar dacă este pur imaginar, legenda povestește despre ele atîtea istorisiri insistente, încît el capătă consistența istorică a cuiva care va fi existat cu adevărat. În textele pe care urmează să le citiți, existența acestor bărbați și a acestor femei se reduce exact la ceea ce s-a spus despre ei; din ceea ce ei au fost și din ceea ce ei au făcut nu se păstrează nimic, sau cel mult în cîteva fraze. Raritatea, și nu prolixitatea este cea care face ca realul și ficțiunea să se echivaleze. Dat fiind că n-au fost nimic în istorie, că nu au jucat nici un rol în evenimente și nici un rol apreciabil în rîndul oamenilor importanți, dat fiind că nu au lăsat despre ei nici o urmă la care să se poată face trimitere, ei nu au și nu vor avea niciodată existență decît la adăpostul precar al acestor cuvinte. Și, grație textelor care vorbesc despre ei, ei ajung pînă la noi nepurtînd mai multe indicii de realitate decît dacă ar veni din Legenda de aur* sau dintr-un roman de aventuri. Această pură existență verbală, care face din acești nefericiți și din acești scelerați niște ființe cvasi-fictive, ei o datorează dispariției lor aproape exhaustive și șansei sau nenorocului care determinat supraviețuirea, la voia documentelor regăsite, a cîtorva rare cuvinte care vorbesc despre ei sau pe care ei înșiși le-au rostit. Legendă neagră, dar mai cu seamă legendă seacă, redusă la ce s-a spus într-o zi și care, prin improbabile întîlniri, s-a păstrat pînă la noi.
Aceasta este o altă trăsătură a acestei legende negre. Ea nu s-a transmis, asemeni celei aurite, printr-o necesitate profundă, urmînd niște trasee continui. Prin însăși natura sa, ea este fără tradiție; rupturi, ștergeri, uitări, încrucișări, reapariții – numai așa poate ea să ajungă pînă la noi. Hazardul o poartă încă de la început. A fost nevoie, mai întîi, de un joc de împrejurări care au atras, contra oricărei așteptări, asupra individului cel mai obscur, asupra vieții sale mediocre, asupra unor defecte pînă la urmă destul de obișnuite, privirea puterii și explozia furiei sale: întîmplare care a făcut ca vigilența responsabililor sau a instituțiilor, destinată, firește, să elimine orice dezordine, l-a reținut pe acesta în loc de altul, pe acest călugăr scandalos, de exemplu, sau pe această femeie bătută, sau pe acest bețiv inveterat și furios, sau pe acest negustor certăreț și nu pe atîția alții, de lîngă ei, al căror tapaj nu era cu nimic mai mic. Și a fost, după aceea, nevoie ca, dintre atîtea documente pierdute și risipite, acesta și nu altul să ajungă pînă la noi, să fie găsit și citit. Astfel încît, între acești oameni fără importanță și noi, care nu avem mai multă ca ei, nu există nici un raport de necesitate. Nimic nu făcea probabilă apariția lor din umbră, a lor mai curînd decît a altora, cu viețile și necazurile lor. Să ne amuzăm, dacă vrem, văzînd în asta o revanșă: șansa ce le permite acestor oameni absolut fără glorie să apară din mijlocul atîtor morți, să gesticuleze încă, să-și manifeste încă furia, tristețea sau invincibila lor încăpățînare de a divaga compensează, poate, neșansa care a atras asupra lor, în ciuda modestiei și a anonimatului, explozia puterii.
Niște vieți care sînt ca și cum nu ar fi existat, niște vieți care nu supraviețuiesc decît ca urmare a izbirii de o putere care n-a vrut decît să le nimicească sau, măcar, să le șteargă, niște vieți ce nu revin decît ca efect al nenumărate hazarduri, acestea sînt infamiile din care am vrut să adun, aici, cîteva resturi. Există o falsă infamie, aceea de care beneficiază acei indivizi ai groazei și ai scandalului care au fost Gilles de Rais, Guillery sau Cartouche, Sade și Lacenaire. Aparent infami, din pricina amintirilor abominabile pe care le-au lăsat, a nelegiuirilor care le sînt atribuite, a groazei respectuoase pe care au inspirat-o, aceștia sînt, de fapt, niște oameni ai legendei glorioase, chiar dacă motivele acestei faime sînt opuse celor care fac sau ar trebui să facă măreția oamenilor. Infamia lor nu este decît o modalitate a universalei fama. În vreme ce călugărul apostat sau bietele spirite rătăcite pe drumuri necunoscute sînt infami într-un sens cît se poate de strict; ei nu mai există decît prin cele cîteva cuvinte teribile care erau menite a-i face nedemni, pe vecie, de memoria oamenilor. Și întîmplarea a vrut că doar aceste cuvinte, tocmai aceste cuvinte să supraviețuiască. Reîntoarcerea lor, acum, în real, se face exact în forma în care ei fuseseră izgoniți din lume. Inutil să le căutăm altă față sau să presupunem în ei altă măreție; ei nu sînt mai mult decît lucrul prin care s-a dorit a fi copleșiți: nici mai mult, nici mai puțin. Aceasta este infamia strictă, aceea care, nefiind amestecată nici cu scandal ambiguu nici cu admirație surdă, nu cade la învoială cu nici un fel de glorie.

*

În comparație cu marea culegere a infamiei, care ar aduna urmele acesteia de peste tot și din toate timpurile, îmi dau seama că alegerea de față este meschină, îngustă, oarecum monotonă. Este vorba de documente datînd, toate, cu aproximație, din aceeași sută de ani, 1660-1760, și provenind din aceeași sursă: arhivele internării, ale poliției, ale petițiilor adresate regelui și ale scrisorilor de denunț. Să presupunem că nu este vorba decît despre un prim volum și că Viața oamenilor infami va putea să se extindă și la alte timpuri și locuri.
M-am oprit asupra acestei perioade și asupra acestui tip de texte ca urmare a unei vechi familiarități. Dar dacă gustul meu de ani întregi pentru ele nu s-a dezmințit și dacă mai revin și astăzi la ele e pentru că bănuiesc în ele un început; un eveniment, în tot cazul, important, în care s-au încrucișat mecanisme politice și efecte de discurs.
Aceste texte din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea (mai cu seamă dacă le comparăm cu ceea ce va fi, ulterior, platitudinea administrativă și polițienească) au o strălucire, dezvăluie prin ocolul unei fraze o splendoare, o violență care dezmint, în ochii noștri cel puțin, micimea afacerii sau meschinăria destul de rușinoasă a intențiilor. Viețile cele mai jalnice sînt descrise aici cu imprecația sau emfaza ce par a conveni celor mai tragice. Efect, fără îndoială, comic; există ceva derizoriu în a convoca întreaga putere a cuvintelor, și, prin ele, atotputernicia cerului și a pămîntului în jurul unor dezordini atît de insignifiante sau al unor nenorociri atît de comune: “Prăbușit sub povara celei mai mari dureri, Duchesne, rîndaș, îndrăznește cu umilă și respectuoasă încredere să se arunce la picioarele Maiestății Voastre pentru a implora să i se facă dreptate împotriva celei mai rele dintre toate femeile... Cîtă speranță trebuie să aibă nefericitul care, împins spre ultima extremitate, a recurs astăzi la Majestatea Voastră după ce va fi epuizat toate căile blîndeții, ale dojanei și ale menajamentului pentru a readuce la datoria sa o femeie lipsită de orice sentiment al religiei, al onoarei, al probității și chiar al omeniei? Aceasta e, Sire, starea nefericitului care îndrăznește să-și facă auzită vocea plîngăreață în urechile Majestății Voastre”. Sau în jurul acestei doici părăsite care solicită arestarea soțului în numele celor patru copii ai săi “care nu au poate nimic altceva de așteptat din partea tatălui lor decît un exemplu îngrozitor al efectelor dezordinii. Dreptatea Dumneavoastră, Monseniore, îi va feri de o atît de dezonorantă educație, pe mine și familia mea de oprobiu și infamie, și-l va pune în imposibilitatea de a aduce vreun prejudiciu societății pe un rău cetățean care nu poate decît să-i dăuneze”. Veți rîde poate; dar nu trebuie să uităm: acestei retorici care nu este grandilocventă decît din pricina micimii lucrurilor la care se aplică, puterea îi răspunde în niște termeni care nu ni se par cu nimic mai măsurați; cu, totuși, diferența că prin cuvintele puterii trece fulgerul deciziilor sale; iar solemnitatea lor poate fi autorizată dacă nu de importanța a ceea ce pedepsesc, cel puțin de rigoarea pedepsei pe care o impun. Dacă este închisă nu știu care vînzătoare de horoscopuri e pentru că “există puține crime pe care ea să nu le fi comis și nici una de care să nu fie capabilă. De aceea este pe cît de drept, pe atît de caritabil ca publicul să fie scăpat de urgență de această femeie atît de periculoasă, care îl fură, îl înșeală și îl scandalizează nepedepsită de atîția ani”. Sau referitor la un tînăr descreierat, fiu rău și destrăbălat: “Este un monstru de libertinaj și de impietate... Obișnuit cu toate viciile: escroc, recalcitrant, nestăpînit, violent, capabil să atenteze la viața propriului său tată în mod deliberat... însoțit tot timpul de prostituate de ultimă spiță. Tot ce i se înfățișează din escrocheriile și dereglările sale nu produce nici o impresie asupra sufletului său; nu răspunde la acestea decît printr-un surîs de scelerat care ne încunoștințează asupra împietririi sale și ne întărește convingerea că este incurabil”. La cea mai mică extravaganță sîntem deja în abominabil sau, cel puțin, în discursul invectivei și al execrării. Aceste femei de moravuri ușoare și acești copii turbați nu pălesc alături de Nero sau Rodogune. Discursul puterii în epoca clasică, ca și discursul care i se adresează, naște monștri. De ce tot acest teatru atît de emfatic al cotidianului?
Priza puterii asupra obișnuitului vieții fusese organizată de către creștinism în bună parte în jurul confesiunii: obligația de a înșira în mod regulat pe firul limbajului lumea minusculă de zi cu zi, greșelile banale, slăbiciunile chiar și cele mai imperceptibile și pînă și jocul tulbure al gîndurilor, intențiilor și dorințelor; ritual de mărturisire în care cel care vorbește este în același timp cel despre care se vorbește; ștergerea lucrului spus prin chiar enunțarea sa, dar și creștere a mărturisirii însăși, care trebuie să rămînă secretă și să nu lase altă urmă decît remușcarea și faptele de penitență. Occidentul creștin a inventat această surprinzătoare constrîngere, pe care a impus-o tuturor, de a spune totul pentru a șterge totul, de a formula chiar și cele mai mărunte greșeli într-un murmur neîntrerupt, îndîrjit, exhaustiv, căruia nu trebuia să-i scape nimic, dar care nu trebuia să-și supraviețuiască nici măcar o secundă. Pentru sute de milioane de oameni, vreme de secole, răul a trebuit să fie mărturisit la persoana întîi, într-un șușotit obligatoriu și fugitiv.
Dar cu începere de la un moment ce poate fi situat la sfîrșitul secolului al XVII-lea, acest mecanism a fost încadrat și debordat de un altul, a cărui funcționare era cu totul diferită. Înlănțuire administrativă și nu religioasă; mecanism de înregistrare și nu de iertare. Obiectivul urmărit era, cu toate acestea, identic. În parte cel puțin: punere în discurs a cotidianului, parcurgere a universului infim al iregularităților și dezordinilor lipsite de importanță. Însă mărturisirea nu mai joacă, acum, rolul eminent pe care i-l rezervase creștinismul. Pentru acest mod de control și supraveghere sînt utilizate, în mod sistematic, niște procedee vechi, pînă atunci, însă, strict localizate: denunțul, plîngerea, ancheta, raportul, turnătoria, interogatoriul. Și tot ce se spune astfel se înregistrează în scris, se acumulează, constituie dosare și arhive. Vocea unică, instantanee și fără urmă a mărturisirii penitențiale, care ștergea răul ștergîndu-se pe ea însăși, este înlocuită de voci multiple, care se depun într-o enormă masă documentară și constituie astfel, în timp, un fel de memorie în continuă creștere a tuturor relelor lumii. Răul minuscul al mizeriei și al greșelii nu mai este trimis la cer prin confidența abia audibilă a mărturisirii; se acumulează pe pămînt sub formă de urme scrise. Un cu totul alt tip de raporturi se instaurează între putere, discurs și cotidian, o cu totul altă manieră de a-l administra pe acesta din urmă și de a-l formula. Ia naștere, pentru viața obișnuită, o nouă punere în scenă.
Primele sale instrumente, arhaice dar deja complicate, se cunosc: petițiile, scrisorile cu sigiliu sau ordinele regale, închiderile diverse, rapoartele și deciziile poliției. N-am să revin asupra acestor lucruri deja știute; ci doar asupra anumitor aspecte care pot să dea seamă de intensitatea stranie și de un fel de frumusețe pe care le degajă uneori aceste imagini grăbite în care niște bieți oameni au căpătat, pentru noi care-i privim de atît de departe, chipul infamiei. Scrisoarea cu sigiliu, internarea, prezența generalizată a poliției, toate acestea nu evocă, de obicei, decît despotismul unui monarh absolut. Dar trebuie să ne dăm seama că acest “arbitrariu” era un soi de serviciu public. “Ordinele regelui” nu cădeau la întîmplare, de sus în jos, ca niște semne ale mîniei monarhului, decît în cazurile cele mai rare. În majoritatea cazurilor, ele erau solicitate împotriva cuiva de către anturajul acestuia, de către tatăl sau mama sa, de către una din rude, de către familia, fiii sau fiicele, vecinii săi, de către preotul locului uneori sau de vreun notabil; aceste ordine erau cerute cu insistență, ca și cum ar fi fost vorba de cine știe ce crimă care ar fi meritat furia suveranului, pentru cîte o obscură poveste de familie: soți batjocoriți sau bătuți, averi delapidate, conflicte de interese, tineri rebeli, escrocherii sau beții și toate abaterile de la buna-purtare. Scrisoarea cu sigiliu care trecea drept voința expresă și particulară a regelui de a-l închide pe unul dintre supușii săi fără a se urma căile justiției normale, nu era decît răspunsul la această cerere venită de jos. Ea nu era, însă, acordată de drept oricui o solicita; o anchetă trebuia s-o preceadă, pentru a judeca cu privire la întemeierea cererii; ea trebuia să stabilească dacă dezmățul, beția, violența sau libertinajul cu pricina meritau într-adevăr o internare, în ce condiții și pentru cît timp: sarcină a poliției, care strîngea, în acest scop, mărturii, delațiuni și întregul murmur suspect care creează ceață în jurul fiecăruia.
Sistemul scrisoare cu sigiliu-închidere nu a constituit decît un episod destul de scurt: nu mai mult de un secol și limitat numai la Franța. Ceea ce nu-l face să fie mai puțin important în istoria mecanismelor puterii. El nu asigură erupția spontană a arbitrarului regal în elementul cel mai cotidian al vieții. Îi asigură, mai curînd, distribuția conform unor circuite complexe și într-un întreg joc de cereri și răspunsuri. Abuz al despotismului? Poate; totuși, nu, în sensul în care monarhul ar abuza pur și simplu de propria-i putere, ci în sensul că fiecare poate să se folosească pentru sine, pentru propriile sale scopuri și împotriva celorlalți, de enormitatea puterii absolute: un fel de punere la dispoziție a mecanismelor suveranității, o posibilitate oferită celor dibaci să le capteze de a-i deturna efectele în propriul său avantaj. De aici, un anumit număr de consecințe: suveranitatea politică ajunge să se insereze la nivelul cel mai elementar al corpului social; de la supus la supus – și este vorba, uneori, de cei mai umili –, între membrii aceleiași familii, în relații de vecinătate, de interese, de meserie, de rivalitate, de ură și dragoste, se poate profita, pe lîngă armele tradiționale ale autorității și supunerii, de resursele unei puteri politice care are forma absolutismului; fiecare, dacă știe să joace jocul, poate deveni pentru celălalt un monarh teribil și fără de lege: homo homini rex; un întreg lanț politic vine să se intersecteze cu trama cotidianului. Această putere mai trebuie, însă, fie și doar o clipă, însușită, canalizată, captată și îndreptată în direcția dorită; este nevoie, pentru a te folosi de ea în propriul avantaj, s-o “seduci”; ea devine în același timp obiect al dorinței și obiect al seducției; e, așadar, dezirabilă, și aceasta exact în măsura în care ea este absolut de temut. Intervenția unei puteri politice fără limite în raportul cotidian devine, astfel, nu doar acceptabilă și familiară, ci și profund dorită, nu fără a deveni, ca urmare tocmai a acestui fapt, tema unei frici generalizate. Nu trebuie să ne mire această înclinație care, puțin cîte puțin, a deschis relațiile de apartenență sau de dependență legate tradițional de familie, spre controluri administrative și politice. Și nici faptul că puterea nemăsurată a regelui funcționînd astfel în mijlocul pasiunilor, al furiilor, al mizeriilor și ticăloșiilor a putut să devină, în ciuda sau mai degrabă tocmai din cauza utilității sale, obiect al detestării. Cei care se foloseau de scrisorile cu sigiliu și regele care le acorda au fost prinși în capcana complicității lor: primii au pierdut tot mai mult din forța lor tradițională în folosul unei puteri administrative; iar regele, tot amestecîndu-se zi de zi în atîtea uri și intrigi, a început să fie el însuși urît. Cum spunea ducele de Chaulieu, cred, în Memoriile a două tinere căsătorite*, tăind capul regelui, Revoluția Franceză i-a decapitat pe toți tații de familie.
Din toate acestea n-aș vrea să rețin pentru moment decît atît: o dată cu acest întreg dispozitiv al petițiilor, scrisorilor cu sigiliu, internării, poliției, o infinitate de discursuri își va face apariția, traversînd în toate direcțiile cotidianul și ocupîndu-se, dar într-un mod absolut diferit de acela al mărturisirii, de răul minuscul al vieților lipsite de importanță. În plasele puterii, de-a lungul unor circuite destul de complicate, vin să se prindă disputele între vecini, certurile dintre părinți și copii, neînțelegerile casnice, excesele de vin și de sex, gîlcevile publice și nenumărate pasiuni secrete. A existat ceva de forma unui imens și omniprezent apel pentru punerea în discurs a tuturor acestor agitații și a fiecăreia dintre aceste mărunte suferințe. Începe să urce un murmur care nu se va opri: acela prin care variațiile individuale de comportament, rușinile și secretele sînt oferite puterii de către discurs. Oarecarele încetează să mai aparțină tăcerii, rumorii trecătoare și mărturisirii fugitive. Toate aceste lucruri care compun obișnuitul, detaliul lipsit de importanță, obscuritatea, zilele fără glorie, viața comună pot și trebuie să fie spuse – mai mult, scrise. Au devenit descriptibile și transcriptibile, exact în măsura în care sînt străbătute de mecanismele unei puteri politice. Vreme îndelungată, nu meritaseră a fi spuse fără bătaie de joc decît gesturile celor mari; sîngele, nașterea și fapta de vitejie erau singurele care dădeau dreptul la istorie. Iar dacă se întîmpla, totuși, ca, uneori, cei umili să acceadă la un soi de glorie, era ca urmare a unei fapte extraordinare – strălucirea unei sfințenii sau enormitatea unei nelegiuiri. Că poate să existe, în ordinea de zi cu zi, ceva de felul unui secret de spulberat, că neesențialul poate fi, într-un anumit fel, important a rămas ceva absolut exclus pînă cînd, peste aceste turbulențe minuscule, a venit să se așeze privirea albă a puterii.
Apariție, așadar, a unei imense posibilități de discurs. O anumită cunoaștere cu privire la cotidian își are aici o parte cel puțin a originii sale și, o dată cu ea, o grilă de inteligibilitate pe care Occidentul s-a arătat preocupat s-o aplice gesturilor noastre, modurilor noastre de a fi și de a face. Pentru aceasta a fost, însă, nevoie de omniprezența deopotrivă reală și virtuală a monarhului; a trebuit ca el să fie imaginat destul de aproape de toate aceste mizerii, destul de atent la cea mai mică dintre aceste dezordini pentru ca el să fie tot mai solicitat; a trebuit ca el însuși să apară înzestrat cu un fel de ubicuitate fizică. În forma sa primă, acest discurs referitor la cotidian era în întregime întors către rege; i se adresa lui; trebuia să se strecoare în marile ritualuri ceremoniale ale puterii; trebuia să adopte forma acestora și să le îmbrace semnele. Banalul nu putea fi spus, descris, observat, supravegheat și calificat decît în interiorul unui raport de putere bîntuit de figura regelui – de puterea sa reală și de fantasma forței sale. De unde și forma cu totul singulară a acestui discurs: el necesita un limbaj decorativ, imprecator sau rugător. Fiecare dintre aceste istorii de toate zilele trebuia spusă cu emfaza rarelor evenimente care sînt demne de a reține atenția monarhilor; marea retorică trebuia să îmbrace aceste afaceri de nimic. Nicicînd, mai tîrziu, mohorîta administrație polițienească sau dosarele medicinei sau ale psihiatriei nu vor mai regăsi astfel de efecte de limbaj. Uneori, un edificiu verbal somptuos pentru a povesti o ticăloșie obscură sau o intrigă măruntă; alteori, cîteva fraze scurte fulgerîndu-l pe un mizerabil și rearuncîndu-l imediat în bezna sa; sau prelunga relatare a necazurilor povestite după modelul rugăminții și al umilinței: discursul politic al banalității nu putea fi decît solemn.
Se mai produce însă, în aceste texte, și un alt efect de disparitate. Se întîmpla de multe ori ca solicitările de internare să fie făcute de oameni de condiție foarte joasă, puțin sau deloc alfabetizați; ei înșiși, cu puținele lor cunoștințe sau, în locul lor, un scrib mai mult sau mai puțin priceput compuneau cum puteau și ei formulările și turnurile de frază pe care le considerau a se impune atunci cînd te adresezi regelui sau celor mari, și le amestecau cu cuvinte stîngace și violente, expresii necioplite prin care ei își imaginau, desigur, că dau mai multă forță și mai mult adevăr solicitărilor lor; atunci, în fraze solemne și dislocate, alături de cuvinte ininteligibile răsar expresii aspre, stîngace, rău sunătoare; în limbajul obligatoriu și ritualic se întrețes nerăbdările, furiile, turbările, pasiunile, ranchiunile și revoltele. O anumită vibrație și niște intensități sălbatice dau peste cap regulile acestui discurs afectat și se fac auzite cu propriile lor moduri de a se rosti. Așa vorbește, de pildă, nevasta lui Nicolas Bienfait: ea “își ia libertatea de a-i expune Monseniorului că numitul Nicolas Bienfait, căruțaș de remiză, este un om foarte destrăbălat care o omoară cu bătaia și care vinde totul, făcînd deja să moară cele două neveste ale sale, dintre care primeia i-a ucis copilul în corp, a doua după ce i-a vîndut și mîncat totul, datorită tratamentului rău, a făcut-o să moară de langoare, ajungînd să vrea s-o stranguleze cu o zi înainte de a muri... Celei de-a treia vrea să-i mănînce inima friptă, nemaisocotind alte multe omoruri pe care le-a comis; Monseniore, mă arunc la picioarele Majestății Voastre pentru a implora Mila Voastră. Sper că în bunătatea Voastră îmi veți face dreptate, căci viața fiindu-mi amenințată clipă de clipă, n-am să încetez să mă rog la Domnul să vă țină sănătos...”
Documentele adunate de mine aici sînt omogene; și riscă să pară monotone. Toate funcționează, însă, în mod disparat. Disparitate între lucrurile povestite și modul de a le spune; disparitate între cei care se plîng și se cerșesc și cei care au toată puterea asupra lor; disparitate între ordinea minusculă a problemelor ridicate și enormitatea puterii puse în operă; disparitate între limbajul ceremoniei și al puterii și limbajul furiilor și al neputințelor. Sînt niște texte care trag cu ochiul către Racine, Bossuet sau Crébillon; dar ele poartă în sine o întreagă turbulență populară, o întreagă mizerie și violență, o întreagă “josnicie”, cum se spunea pe atunci, pe care nici o literatură din acea epocă n-ar fi putut s-o adăpostească. Ele fac să apară calici, sărmani sau doar mediocri pe scena unui ciudat teatru în care aceștia adoptă postùri, turnuri ale vocii, grandilocvențe și se îmbracă în zdrențe de postav, care le sînt necesare dacă vor să li acorde atenție pe scena puterii. Ei duc, uneori, cu gîndul la o biată trupă de măscărici care s-ar împopoțona cît se poate cu niște straie altădată somptuoase pentru a juca în fața unui public de bogați care își va bate joc de ei. Cu mica diferență că aceștia își joacă propria viață, în față unor potentați care pot să decidă în privința ei. Niște personaje coborîte din Céline care doresc să se facă auzite la Versailles.
Va veni o zi în care toată această disparitate va dispărea. Puterea care se va exercita la nivelul vieții cotidiene nu va mai fi aceea a unui monarh apropiat și îndepărtat, atotputernic și capricios, sursă a tot ce-i justiție și obiect al oricărui fel de seducție, în același timp principe politic și forță magică; ea se va constitui dintr-o rețea fină, diferențiată, continuă, care va lega instituțiile diferite ale justiției, poliției, medicinei, psihiatriei. Iar discursul care se va forma atunci nu va mai avea veche teatralitate artificială și stîngace; se va dezvolta într-un limbaj care se va pretinde acela al observației și al neutralității. Banalul va fi analizat prin grila eficace dar cenușie a Administrației, a jurnalismului și al științei; dacă nu cumva vom merge să-i căutăm splendorile ceva mai departe, în literatură. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea ne aflăm în epoca încă aspră și barbară în care toate aceste mediații nu există; corpul mizerabililor este pus să înfrunte direct corpul regelui, agitația lor să se confrunte cu ceremoniile sale; nu există nici limbaj comun, ci o ciocnire între strigăte și ritualuri, între dezordini ce se vor rostite și rigoarea formelor ce trebuie respectată. De aici, pentru noi, care privim de departe această primă apariție a cotidianului în codul politicului, fulgurații ciudate, ceva strident și intens, care se va pierde ulterior, atunci cînd aceste lucruri și acești oameni vor fi transformați în “afaceri”, fapte diverse sau cazuri.

*

Moment important acesta, al unei societăți care a acordat cuvinte, turnuri și fraze, ritualuri de limbaj masei anonime a oamenilor pentru ca aceștia să poată să vorbească despre ei înșiși – să vorbească public și sub tripla condiție ca acest discurs să fie adresat și pus în circulație în interiorul unui dispozitiv de putere bine definit, ca el să determine apariția fundalului pînă atunci abia perceptibil al existențelor și ca pornind de la acest război infim al pasiunilor și intereselor, el să ofere puterii posibilitatea unei intervenții suverane. Urechea lui Denys era o mică mașină elementară în comparație cu aceasta. Ca și cum puterea ar fi ușoară și facil, desigur, de distrus, dacă n-ar face decît să supravegheze, să spioneze, să surprindă, să interzică și să pedepsească; ea, însă, incită, suscită, produce; nu este doar un ochi și o ureche; îi face pe oameni să acționeze și să vorbească.
Această mașinărie a fost fără doar și poate importantă pentru constituirea unor domenii de cunoaștere. Ea nu este străină nici de un nou regim al literaturii. Nu vreau să spun că scrisoarea cu sigiliu s-ar afla la originea unor forme literare inedite, ci că la răscrucea secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, raporturile dintre discurs, putere, viața cotidiană și adevăr s-au legat într-un nou fel, în care literatura era și ea implicată.
Fabula, în funcție de sensul cuvîntului, este ceea ce merită a fi spus. Vreme îndelungată, în societatea occidentală, viața de zi cu zi n-a putut să acceadă la discurs decît străbătută și transfigurată de fabulos; trebuia să fie scoasă din ea însăși prin eroism, fapta de vitejie, aventuri, Providență și grație, eventual nelegiuire; trebuia să fie marcată cu o tușă de imposibil. Abia atunci devenea dicibilă. Ceea ce o făcea inaccesibilă îi permitea să funcționeze ca lecție și ca exemplu. Cu cît o povestire era mai neobișnuită, cu atît forța ei de a vrăji și de a convinge era mai mare. În acest joc al “fabulosului exemplar”, indiferența față de adevărat și de fals era, prin urmare, fundamentală. Iar dacă se întîmpla ca mediocritatea realului să fie povestită pentru ea însăși, nu era decît pentru a provoca un efect de caraghioslîc: simplul fapt de a vorbi despre așa ceva provoca rîsul.
Începînd cu secolul al XVII-lea, Occidentul a asistat la nașterea unei întregi “fabule” a vieții obscure din care fabulosul a fost exclus. Imposibilul sau derizoriul au încetat să mai fie condiția sub care obișnuitul putea fi povestit. Ia naștere o artă a limbajului a cărei sarcină nu mai este aceea de a cînta improbabilul, ci de a face să apară ceea ce nu apare – nu poate sau nu trebuie să apară: să spună ultimele trepte, cele mai mărunte, ale realului. În momentul în care are loc instaurarea unui dispozitiv pentru a se forța spunerea “infimului”, ceea ce nu se spune, ceea ce nu merită nici o glorie, “infamul” deci, se formează un nou imperativ, care va constitui ceea ce am putea să numim etica imanentă a discursului literar occidental: funcțiile sale ceremoniale vor dispărea treptat; sarcina lui nu va mai fi aceea de a manifesta în chip sensibil strălucirea mult prea vizibilă a forței, a grației, a erotismului, a puterii; ci de a căuta ceea ce este cel mai greu de surprins, cel mai ascuns, cel mai dificil de spus și de arătat, pînă la urmă cel mai interzis și mai scandalos. Un soi de poruncă de a scoate din bîrlog latura cea mai nocturnă și mai cotidiană a existenței (fie și cu riscul de a descoperi, uneori, în ea figurile solemne ale destinului) va trasa ceea ce constituie panta de evoluție a literaturii cu începere din secolul al XVII-lea, de cînd ea a început să fie literatură în sensul modern al cuvîntului. Mai mult decît o formă specifică, decît o relație esențială cu forma, tocmai această constrîngere, era să spun această morală este cea care o caracterizează și i-a adus pînă la noi imensa mișcare: obligația de a spune cele mai comune dintre secrete. Literatura nu rezumă la ea însăși această mare politică, această mare etică discursivă; și nici nu se reduce în întregime la ea; dar își are în această politică și etică locul său și condiția sa de existență.
De unde și dublul său raport cu adevărul și cu puterea. În vreme ce fabulosul nu poate să funcționeze decît într-o indecizie între adevărat și fals, literatura se instaurează printr-o decizie de ne-adevăr: ea se prezintă în mod explicit pe ea însăși ca artificiu, dar angajîndu-se să producă efecte de adevăr recognoscibile ca atare; importanța acordată, în epoca clasică, naturalului și imitației reprezintă, neîndoielnic, una din primele maniere de a formula această funcționare “în adevăr” a literaturii. Ficțiunea a înlocuit, așadar, fabulosul, romanul se eliberează de romanesc și nu se va dezvolta decît eliberîndu-se cît mai complet de el. Literatura face, așadar, parte din marele sistem de constrîngeri prin care Occidentul a silit cotidianul să intre în discurs; locul său este, însă, unul special: în îndîrjirea ei de a căuta cotidianul sub el însuși, de a depăși limitele, de a spulbera cu brutalitate sau insidios secretele, de a deplasa regulile și codurile, de a spune inavuabilul, ea va tinde, prin urmare, să se plaseze în afara legii sau, măcar, de a lua asupra ei însăși povara scandalului, a transgresiunii și a revoltei. Mai mult decît oricare altă formă de limbaj, ea rămîne discursul “infamiei”: ei îi revine sarcina de a spune indicibilul extrem – răul maxim, secretul suprem, intolerabilul, nerușinatul. Fascinația pe care le exercită, de ani și ani de zile, una asupra alteia psihanaliza și literatura este, din acest punct de vedere, semnificativă. Dar nu trebuie să uităm că această poziție cu totul singulară a literaturii nu este decît efectul unui anumit dispozitiv de putere care traversează, în Occident, economia discursului și strategiile adevăratului.
Spuneam, la început, că mi-ar plăcea ca aceste texte să fie citite asemeni unor “nuvele”. Era, desigur, exagerat spus; nici una nu va egala vreodată cea mai măruntă povestire al lui Cehov, Maupassant sau James. Nici “cvasi-“, nici “sub-literatură”, aceste texte nu reprezintă nici măcar schița unui gen; ci, în dezordine, zgomot și chin, lucrarea puterii asupra vieților, și discursul care se naște de aici. Manon Lescaut* povestește una dintre istoriile care urmează.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!