agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5317 .



Răspuns la o întrebare
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Michel_Foucault ]

2009-02-23  |     |  Înscris în bibliotecă de alexandru moga



Le mulțumesc cititorilor revistei Esprit pentru că au binevoit să-mi pună întrebări și lui J.-M. Domenach pentru că mi-a dat posibilitatea să le răspund. Aceste întrebări erau atît de numeroase – și fiecare în parte atît de interesantă – încît îmi era cu neputință să mă aplec asupra tuturor. Am ales-o pe ultima* (nu fără regretul de a fi fost nevoit să le abandonez pe celelalte):
1) pentru că la o primă privire m-a surprins, convingîndu-mă însă imediat că privește însăși esența lucrării mele;
2) pentru că îmi permite să plasez cel puțin cîteva dintre răspunsurile pe care aș fi vrut să le dau celorlalte întrebări;
3) pentru că formulează interogația pe care nici o lucrare teoretică nu poate, astăzi, să o evite.

*

Cum să nu recunosc că ați caracterizat cît se poate de just ceea ce mă preocupă să întreprind? Și că ați atins, totodată, punctul de inevitabilă discordie: “A introduce constrîngerea sistemului și discontinuitatea în istoria spiritului”? Da, mă recunosc aproape total în această caracterizare. Da, recunosc că este vorba de un demers aproape de nejustificat. Pertinență diabolică: ați reușit să definiți munca mea într-un mod la care nu pot decît să subscriu, dar pe care nimeni, vreodată, n-ar vrea să-l asume. Simt, dintr-o dată, întreaga mea bizarerie. Stranietatea mea atît de puțin legitimă. Și acest demers care a fost oarecum solitar, desigur, însă întotdeauna răbdător, fără altă lege în afara lui însăși, suficient de aplicat, credeam eu, ca să poată să se apere singur, îmi dau seama brusc cît este de deviant față de normele prestabilite, cît este de scandalos. Cu toate acestea, două sau trei detalii din definiția atît de justă pe care mi-o propuneți mă deranjează, împiedicîndu-mă să ader la ea pe de-a-ntregul.
Mai întîi, folosiți cuvîntul sistem la singular. Or, eu sînt pluralist. Iată ce anume vreau să spun. (Îmi veți îngădui, sper, să nu vorbesc doar despre ultima mea carte, ci și despre cele care au precedat-o; și aceasta pentru că, împreună, ele alcătuiesc un mănunchi de cercetări ale căror teme și repere cronologice sînt suficient de apropiate; și, de asemenea, pentru că fiecare din ele constituie o experiență descriptivă care se opune și, deci, se referă le celelalte două printr-un anumit număr de trăsături.) Sînt pluralist: problema pe care eu mi-am pus-o este aceea a individualizării discursurilor. Pentru individualizarea discursurilor, există criterii care sînt cunoscute și sigure (sau aproape): sistemul lingvistic căruia îi aparțin, identitatea subiectului care le-a articulat. Mai există, însă, și alte criterii, cu nimic mai puțin familiare, dar mult mai enigmatice. Atunci cînd vorbim despre psihiatrie, despre medicină, despre gramatică, despre biologie sau despre economie, la singular, despre ce anume vorbim? În ce anume constau aceste ciudate unități pe care credem că le putem recunoaște dintr-o primă privire, dar cărora ne-ar fi foarte greu să le definim limitele? Unele dintre aceste unități par a veni din adîncul istoriei noastre (medicina nu mai puțin decît matematicile), în vreme ce altele au apărut recent (economia, psihiatria), iar altele, poate, în fine, au dispărut (cazuistica). Unități în care vin să se înscrie neîncetat noi enunțuri și care sînt neîncetat transformate de către acestea (stranie unitate a sociologiei sau a psihologiei, care, încă de la naștere, n-au încetat s-o ia de la capăt). Unități care se mențin cu încăpățînare după atîtea erori, uitări, noutăți, după atîtea metamorfoze, dar care au parte, uneori, de mutații atît de radicale încît ne-ar fi foarte greu să le considerăm identice cu ele însele (cum să afirmi că aceeași economie o regăsim, fără întreruperi, de la fiziocrați și pînă la Keynes?).
Există, poate, discursuri care pot să-și redefinească în orice moment propria individualitate (matematicile, de pildă, pot să reinterpreteze în orice moment totalitatea istoriei lor); însă în nici unul dintre cazurile amintite, discursul nu poate să restituie totalitatea istoriei sale în unitatea unei arhitecturi formale. Rămîn două recursuri tradiționale. Recursul istorico-transcendental: să încerci să găsești, mai presus de orice manifestare și de orice naștere istorică, o întemeiere originară, deschiderea unui orizont inepuizabil, un proiect aflat în recul față de orice eveniment, și care să păstreze de-a lungul istoriei schița mereu deschisă a unei unități niciodată terminate. Și recursul empiric sau psihologic: să cauți întemeietorul, să interpretezi ce anume a vrut el să spună, să detectezi semnificațiile implicite care dorm tăcute în discursul său, să urmărești firul sau destinul acestor semnificații, să povestești tradițiile și influențele, să fixezi momentul trezirilor, al uitărilor, al conștientizărilor, al crizelor, al schimbărilor în spiritul, sensibilitatea sau interesul oamenilor. Mi se pare însă că primul dintre aceste recursuri este tautologic, iar cel de-al doilea extrinsec și neesențial. Reperînd și sistematizînd propriile lor caracteristici, aș dori eu să încerc a individualiza marile unități care scandează, în simultaneitate sau în succesiune, universul discursurilor noastre.
Am reținut trei grupe de criterii:
1) Criteriile de formare. Ceea ce permite individualizarea unui discurs precum economia politică sau gramatica generală nu este unitatea unui obiect sau o structură formală; nu este nici o arhitectură conceptuală coerentă; nu este o opțiune filosofică fundamentală; ci mai curînd existența unor reguli de formare pentru toate obiectele sale (oricît de dispersate ar fi acestea), pentru toate operațiunile sale (care pot, uneori, să nu se suprapună și nici să se înlănțuie), pentru toate conceptele sale (care pot fi, foarte bine, incompatibile), pentru toate opțiunile sale teoretice (care, uneori, se exclud unele pe altele). Există o formațiune discursivă individualizată ori de cîte ori un asemenea joc de reguli poate fi definit.
2) Criteriile de transformare sau de prag. Voi spune că istoria naturală sau psihopatologia sînt unități de discurs dacă voi putea defini condițiile care a fost nevoie să fie întrunite într-un moment foarte precis al timpului pentru ca obiectele, operațiunile, conceptele și opțiunile lor teoretice să se poate forma; dacă voi putea să definesc modificările interne de care ele au fost susceptibile; dacă voi putea să definesc, în sfîrșit, care este pragul de transformare dincolo de care noi reguli au fost puse în joc.
3) Criteriile de corelare. Voi spune că medicina clinică este o formațiune discursivă autonomă dacă voi putea să definesc ansamblul relațiilor care o definesc și care o situează printre celelalte tipuri de discurs (precum biologia, chimia, teoria politică sau analiza societății) și în contextul non-discursiv în care ea funcționează (instituții, raporturi sociale, conjunctură economică și politică).
Aceste criterii permit înlocuirea temelor istoriei totalizante (indiferent că e vorba despre “progresul rațiunii” sau despre “spiritul unui veac”) cu niște analize diferențiate. Ele permit descrierea, ca épistémè a unei epoci, nu a sumei cunoștințelor acestei epoci sau a stilului general al cercetărilor ei, ci a abaterii, a distanțelor, a opozițiilor, a diferențelor, a relațiilor multiplelor sale discursuri științifice: épistémè nu este un fel de mare teorie subiacentă, ci un spațiu de dispersie, un cîmp deschis și, fără îndoială, infinit descriptibil de relații. Aceste criterii mai permit, în plus, și descrierea nu a marii istorii care ar trage după sine toate științele într-un același avînt, ci tipurile de istorii – adică de remanență și de transformare – ce caracterizează diferitele discursuri (istoria matematicilor nu ascultă de același model ca istoria biologiei, care nici ea nu ascultă de același model ca istoria psihopatologiei): épistémè nu este o felie de istorie comună tuturor științelor; este un joc simultan de remanențe specifice. În sfîrșit, ele permit situarea fiecăruia la locul său respectiv a diferitelor praguri: căci nimic nu dovedește dinainte (și nimic nu demonstrează după examinare) că cronologia lor este aceeași pentru toate tipurile de discurs; pragul ce poate fi descris pentru analiza limbajului la începutul secolului al XIX-lea nu cunoaște, desigur, un episod simetric în istoria matematicilor; și, fapt cu mult mai paradoxal, pragul de formare al economiei politice (marcat de Ricardo) nu coincide cu constituirea – de către Marx – a unei analize a societății și a istoriei1. Épistémè nu reprezintă un stadiu general al rațiunii; ci un raport complex de decalaje succesive.
Nimic, așadar, cum se poate vedea, mai străin mie decît căutarea unei forme constrîngătoare, suverane și unice. Eu nu caut să detectez, pornind de la semne diverse, spiritul unitar al unei epoci, forma generală a conștiinței sale: ceva de felul unei Weltanschauung. Nu am descris nici emergența și eclipsa unei structuri formale care ar domni, o vreme, peste toate manifestările gîndirii: n-am făcut istoria unui transcendental sincopat. În sfîrșit, nu am descris nici gîndiri sau sensibilități seculare născîndu-se, bîlbîindu-se, luptînd, stingîndu-se asemeni unor mari suflete fantomatice jucîndu-și teatrul lor de umbre pe arierscena istoriei. Am studiat, rînd pe rînd, ansambluri de discursuri; le-am caracterizat; am definit jocuri de reguli, de transformări, de praguri, de remanențe; le-am compus între ele, am descris fascicole de relații. Peste tot unde am considerat necesar, am făcut să prolifereze sistemele.

*

O gîndire, spuneți dumneavoastră, care “subliniază discontinuitatea”. Noțiune, într-adevăr, a cărei importanță, astăzi – atît pentru istorici cît și pentru lingviști –, nu poate fi subestimată. Însă utilizarea singularului nu mi se pare cu totul potrivită. Și aici, sînt pluralist. Problema mea: să substitui formei abstracte, generale și monotone a “schimbării”, sub care de bunăvoie noi gîndim succesiunea, analiza unor tipuri diferite de transformare. Ceea ce implică două lucruri: a pune între paranteze toate vechile forme de continuitate moale cu ajutorul cărora este atenuat, de obicei, faptul sălbatic al schimbării (tradiție, influență, obiceiuri de gîndire, mari forme mentale, constrîngeri ale spiritului uman), și a face să izbucnească, din contră, cu obstinație, întreaga vivacitate a diferenței: a stabili, cu meticulozitate, abaterea. A pune, apoi, între paranteze toate explicațiile psihologice ale schimbării (geniul marilor inventatori, crizele de conștiință, apariția unei noi forme de spirit); și a defini cu cea mai mare grijă transformările care nu spun că au provocat, ci au constituit schimbarea. A înlocui, pe scurt, tema devenirii (formă generală, element abstract, cauză primă și efect universal, amestec confuz de identic și nou) cu analiza transformărilor în specificitatea lor.
1) În interiorul unei formațiuni discursive determinate, a detecta schimbările care afectează obiectele, operațiunile, conceptele, opțiunile teoretice. Pot fi, astfel, distinse (mă limitez la exemplul Gramaticii generale): schimbările prin deducție sau implicație (teoria verbului copulativ implica distincția între o rădăcină substantivală și o flexiune verbală); schimbările prin generalizare (extindere la verb a teoriei cuvîntului-desemnare și dispariția, prin urmare, a teoriei verbului copulativ); schimbările prin delimitare (conceptul de atribut este specificat prin noțiunea de complement); schimbările prin trecere la complementar (din proiectul de a construi o limbă universală și transparentă derivă căutarea secretelor ascunse în limba cea mai primitivă); schimbările prin trecerea la celălalt termen al unei alternative (primatul vocalelor sau primatul consoanelor în constituirea rădăcinilor); schimbările prin permutarea dependențelor (teoria verbului poate fi întemeiată pe aceea a numelui și invers); schimbările prin excludere sau includere (analiza limbilor ca niște sisteme de semne reprezentative face să cadă în desuetudine căutarea înrudirii dintre ele, care este însă reintrodusă prin căutarea unei limbi primitive).
Aceste diferite tipuri de schimbare constituie prin ele însele ansamblul derivațiilor caracteristice ale unei formațiuni discursive.
2) A detecta schimbările care afectează formațiunile discursive însele:
– deplasarea liniilor ce definesc cîmpul obiectelor posibile (la începutul secolului al XIX-lea, obiectul medical încetează a mai fi prins într-o suprafață de clasificare și începe să fie reperat în spațiul tridimensional al corpului);
– noua poziție și noul rol al subiectului vorbitor în cadrul discursului (subiectul din discursul naturaliștilor din secolul al XVIII-lea devine în exclusivitate subiect privitor în conformitate cu o grilă și notant conform unui cod; încetează a fi ascultător, interpretant, descifrant);
– noua funcționare a limbajului în raport cu obiectele (începînd cu Tournefort, discursul naturaliștilor nu mai are rolul de a pătrunde în lucruri, de a surprinde în adîncul lor limbajul pe care acestea îl învăluie în secret și de a-l produce la lumina zilei; ci de a așterne o suprafață de transcriere pe care forma, numărul, mărimea și dispunerea elementelor să poată fi traduse în mod univoc);
– noua formă de localizare și de circulație a discursului în societate (discursul clinic nu se formulează în același locuri, nu are aceleași procedee de înregistrare, nu se difuzează, nu se acumulează, nu se conservă și nici nu se contestă, în secolul al XVIII-lea, la fel ca discursul medical).
Toate aceste schimbări, de un tip superior celor dinainte, definesc transformările care afectează spațiile discursive înseși: sînt mutații.
3) În sfîrșit, al treilea tip de schimbări, cele care afectează simultan mai multe formațiuni discursive:
– schimbarea locului în cadrul diagramei ierarhice (analiza limbajului a deținut, de-a lungul epocii clasice, un rol rector pe care l-a pierdut, în primii ani al secolului al XIX-lea, în beneficiul biologiei);
– alterarea în natura recțiunii (gramatica clasică, în calitatea ei de teorie generală a semnelor, garanta, în alte domenii, transpunerea unui instrument de analiză; în secolul al XIX-lea, biologia asigură importarea “metamorforică” a unui anumit număr de concepte: organisme  organizare; funcție  funcție socială; viață  viață a cuvintelor sau a limbilor);
– deplasări funcționale: teoria continuității ființelor, care, în secolul al XVIII-lea, ținea de discursul filosofic, este preluată, în secolul al XIX-lea, de discursul științific.
Toate aceste transformări, de un tip superior precedentelor două, caracterizează schimbările proprii epistemei însăși. Sînt redistribuiri.
Iată un mic lot (cincisprezece, poate) de modificări diferite ce pot fi identificate cu privire la discursuri. Și iată de ce aș fi preferat să se spună că am subliniat nu discontinuitatea, ci discontinuitățile (adică diferitele transformări care este posibil a fi descrise cu privire la două stadii ale discursului). Important însă, pentru mine, acum, nu este constituirea unei tipologii exhaustive a acestor transformări.
1) Important este să atribui drept conținut conceptului monoton și gol de “schimbare” un joc de modificări specificate. Istoria “ideilor” și aceea a “științelor” nu mai trebuie să fie o relevare a inovațiilor, ci analiza descriptivă a diferitelor transformări efectuate2.
2) Ceea ce mă interesează este să nu amestec o astfel de analiză cu un diagnostic psihologic. Căci un lucru (legitim) este să te întrebi dacă a fost genial sau care au fost experiențele din prima copilărie ale celui a cărui operă prezintă un atare ansamblu de modificări. Și alt lucru să descrii cîmpul de posibilități, forma operațiunilor, tipurile de transformare ce caracterizează practica sa discursivă.
3) Ceea ce mă interesează este să arăt că nu există, pe de o parte, discursuri inerte, deja mai mult sau mai puțin moarte, și, pe de altă parte, un subiect atotputernic care le manipulează, le dă peste cap, le înnoiește; ci că subiecții producători de discursuri fac parte din cîmpul discursiv – în el își au locul (și posibilitățile de a se deplasa) și funcția (posibilitățile de mutație funcțională). Discursul nu este locul de erupție a subiectivității pure; este un spațiu de poziționări și de moduri de funcționare diferențiate pentru subiecți.
4) Dar ceea ce mă interesează cel mai mult este să definesc jocul de dependențe dintre toate aceste transformări:
– dependențe intradiscursive (între obiectele, operațiunile, conceptele unei aceleiași formațiuni);
– dependențe interdiscursive (între formațiuni discursive diferite: de pildă, corelațiile pe care le-am studiat în Cuvintele și lucrurile între istoria naturală, economie, gramatică și teoria reprezentării);
– dependențe extradiscursive (între transformări discursive și diferite transformări care s-au produs altundeva decît în discurs: de pildă, corelațiile, studiate în Istoria nebuniei și în Nașterea clinicii, între discursul medical și un întreg joc de schimbări economice, politice, sociale).
Tot acest joc de dependențe, eu aș vrea să-l așez în locul simplității uniforme a atribuirilor de cauzalitate; și, prin înlăturarea privilegiului neîncetat reprodus al cauzei, să determin apariția mănunchiului polimorf al corelațiilor.
Vedeți așadar: nici vorbă să substitui o categorie, “discontinuul”, celei nu mai puțin abstracte și generale de “continuu”. Mă străduiesc, dimpotrivă, să demonstrez că discontinuitatea nu este, între evenimente, un vid monoton și de negîndit, pe care ar trebui să ne grăbim a-l umple (două soluții perfect simetrice) cu plenitudinea mohorîtă a cauzei sau cu agila jucărie a spiritului; ci că ea este un joc de transformări specificate, diferite unele de altele (avînd fiecare condițiile, regulile și nivelul său) și legate între ele conform schemelor de dependență. Istoria este analiza descriptivă și teoria acestor transformări.

*

Un ultim punct, asupra căruia sper să pot fi mai scurt. Folosiți expresia “istoria spiritului”. La drept vorbind, înțelegeam să fac mai degrabă o istorie a discursului. Și care e diferența, o să mă întrebați. “Textele pe care le luați ca material nu le studiați conform structurii lor gramaticale; nu descrieți cîmpul semantic pe care ele-l străbat; nu limba constituie obiectul dumneavoastră. Și atunci? Ce anume căutați, dacă nu să descoperiți gîndirea care le animă și să reconstituiți reprezentările cărora ele le-au oferit o versiune durabilă poate, dar fără doar și poate infidelă? Ce anume căutați, dacă nu să regăsiți, în spatele lor, intenția oamenilor care le-au formulat, semnificațiile pe care, voit sau fără să știe, ei le-au depus în ele, acel imperceptibil surplus față de sistemul lingvistic și care este ceva de felul deschiderii proprii libertății sau istoriei spiritului?”
Aici se ascunde, poate, punctul esențial. Aveți dreptate: ceea ce analizez eu în discurs nu este sistemul limbii sale și nici, în general, regulile formale ale construcției sale: căci nu mă preocupă să aflu ce anume îl face să fie legitim sau îi conferă inteligibilitate, permițîndu-i să servească în comunicare. Problema pe care eu o pun este nu cea a codurilor, ci a evenimentelor: legea de existență a enunțurilor, ceea ce le-a făcut posibile – pe ele și nici un altul în locul lor; condițiile apariției lor singulare; corelația lor cu alte evenimente anterioare sau simultane, discursive sau nu. La această întrebare, eu mă străduiesc, totuși, să răspund fără a mă referi la conștiința, obscură sau explicită, a subiecților vorbitori; fără a raporta faptele de discurs la voința – poate involuntară – a autorilor lor; fără a invoca acea intenție de a spune care este totdeauna în exces de bogăție față de ceea ce se spune; fără a încerca să captez ușurința nemaivăzută a unei vorbiri care n-ar avea text.
Ceea ce face ca demersul meu să nu fie nici o formalizare și nici o exegeză. Ci o arheologie: adică, așa cum însuși numele său o arată într-un mod prea evident, descrierea arhiveia. Prin acest termen, eu nu înțeleg masa textelor care au putut fi strînse într-o epocă dată sau conservate din acea epocă prin avatarurile ștergerii. Înțeleg ansamblul regulilor care, într-o epocă dată și pentru o societate determinată, definesc:
– limitele și formele dicibilității: despre ce este cu putință să vorbim? Ce anume a fost constituit ca domeniu de discurs? Ce tip de discursivitate a fost afectat unui domeniu sau altuia (despre ce s-a povestit; despre ce s-a vrut a se face o știință descriptivă; la ce s-a acordat o formulare literară etc.)?
– limitele și formele conservării: care sînt enunțurile sortite să treacă fără urmă? Care sînt, dimpotrivă, destinate a intra în memoria oamenilor (prin recitare ritualică, prin pedagogie și învățămînt, prin distracție și sărbătoare, prin publicitate)? Care sînt notate pentru a putea fi reutilizate și în ce scopuri? Care au fost puse în circulație și în interiorul căror grupuri? Care sînt cele reprimate și cenzurate?
– limitele și formele memoriei așa cum apare ea în diferitele formațiuni discursive: care sînt enunțurile pe care fiecare le recunoaște ca valabile sau discutabile sau ca definitiv invalidate? Care sînt cele care au fost abandonate ca neglijabile și cele care au fost excluse ca străine? Ce tipuri de raporturi au fost stabilite între sistemul enunțurilor prezente și corpusul enunțurilor trecute?
– limitele și formele reactivării: dintre discursurile epocilor anterioare și ale culturilor străine, care sînt cele reținute, valorizate, importate, cele care se încearcă a fi reconstituite? Și ce anume se face cu ele, căror transformări le sînt ele supuse (comentariu, exegeză, analiză), ce sistem de apreciere li se aplică, ce rol li se încredințează să joace?
– limitele și formele aproprierii: ce indivizi, ce grupuri, ce clase au acces la ce tip de discurs? Cum este instituționalizat raportul dintre discurs și cel care-l rostește, dintre discurs și cel care-l primește? Cum se semnalează și se definește raportul dintre discurs și autorul său? Cum se desfășoară, între clase, națiuni, colectivități lingvistice, culturale sau etnice lupta pentru preluarea discursurilor?
Acesta e fondul pe care se detașează analizele începute de mine; spre el se îndreaptă ele. Nu scriu, prin urmare, o istorie a spiritului, în funcție de succesiunea formelor sau de densitatea semnificațiilor sale sedimentate. Nu interoghez discursurile cu privire la ceea ce, pe tăcute, acestea vor să spună, ci cu privire la faptul și la condițiile apariției lor manifeste; nu cu privire la conținuturile pe care ele pot să le ascundă, ci referitor la transformările pe care ele le-au efectuat; nu cu privire la sensul ce se păstrează în ele asemeni unei origini perpetue, ci cu privire la cîmpul în care ele coexistă, se mențin sau dispar. Este vorba de o analiză a discursurilor în dimensiunea exteriorității lor. De unde trei urmări:
– a trata discursul trecut nu ca pe o temă pentru un comentariu care l-ar readuce la viață, ci ca pe un monument3 ce se cere descris în propria sa alcătuire;
– a căuta în discurs nu legile de construcție, asemeni metodelor structurale, ci condițiile sale de existență4;
– a lega discursul nu de gîndirea, de spiritul sau de subiectul care au putut să-i dea naștere, ci de cîmpul practic în care el poate să se desfășoare.

*

Îmi cer scuze: m-am mișcat foarte încet, aproape m-am tîrît. Și pentru foarte puțin lucru: să propun trei modificări ușoare la definiția dumneavoastră și să vă cer îngăduința să vorbim despre munca mea ca despre o încercare de a introduce “diversitatea sistemelor și jocul discontinuităților în istoria discursurilor”. Să nu credeți cumva că vreau să trișez; sau că încerc să evit punctul esențial al întrebării dumneavoastră discutîndu-i la infinit termenii. Un acord prealabil era, însă, necesar. Și iată-mă, în sfîrșit, cu spatele la zid. Trebuie, acum, să răspund.
Nu, firește, la întrebarea dacă eu sînt reacționar; și nici la aceea dacă textele mele sînt reacționare (în ele însele, intrinsec, printr-o serie de semne foarte bine criptate). Întrebarea pe care mi-o puneți este mult mai serioasă, singura, cred, care poate fi, în mod legitim, pusă. Mă întrebați cu privire la raporturile între ceea ce spun și o anumită practică politică.
După părerea mea, la această întrebare se pot da două răspunsuri. Unul privește operațiunile critice pe care discursul meu le efectuează în domeniul care îi este propriu (istoria ideilor, a științelor, a gîndirii, a cunoașterii…): ceea ce scoate el din circuit era, oare, indispensabil pentru o politică progresistă? Celălalt privește cîmpul de analiză și domeniul de obiecte pe care discursul meu îl face să apară: cum ar putea acestea să se articuleze la exercițiul efectiv al unei politici progresiste?
Operațiunile critice întreprinse de mine ar putea fi rezumate astfel:
1) A stabili limite acolo unde istoria gîndirii, în forma ei tradițională, își oferea un spațiu nesfîrșit. În special:
– a repune în cauză marele postulat interpretativ conform căruia domnia discursului nu ar avea granițe determinabile; lucrurile mute și tăcerea însăși ar fi populate de cuvinte: acolo unde nici un cuvînt nu se mai face auzit, mai putem, încă, să ascultăm murmurul adînc îngropat al unei semnificații; chiar și în ceea ce oamenii nu spun, ei continuă să vorbească; o lume de texte căzute în adormire ne așteaptă pe paginile albe ale istoriei noastre. Acestei teme, eu aș dori să-i opun faptul că discursurile sînt niște domenii practice limitate care au granițele, regulile de formare și condițiile lor de existență: soclul istoric al discursului nu este un discurs mai profund – în același identic și diferit;
– a repune în cauză tema existenței unui subiect suveran care ar veni să anime din exterior inerția codurilor lingvistice și care ar depune, astfel, în discurs urma de neșters a libertății sale; a repune în cauză tema unei subiectivități care ar constitui semnificațiile, după care le-ar transcrie în discurs. Acestor teme, eu aș vrea să le opun reperarea rolurilor și a operațiunilor exercitate de către diferiții subiecți “discursivi”;
– a repune în cauză tema originii infinit retrase, ca și ideea că, în domeniul gîndirii, rolul istoriei este acela de a retrezi la viață uitările, de a spulbera ocultările, de a șterge – sau de a bara din nou – barajele. Acestei teme, eu aș vrea să-i opun analiza sistemelor discursive istoricește definite, cărora li se pot fixa praguri și determina condiții de naștere și de dispariție.
Într-un cuvînt, a stabili aceste limite și a pune în cauză aceste trei teme ale originii, subiectului și semnificației implicite înseamnă a urmări – sarcină foarte dificilă, rezistențe extreme dovedesc acest lucru – eliberarea cîmpului discursiv de sub dominația structurii istorico-transcendentale pe care i-a impus-o secolul al XIX-lea.
2) A elimina opozițiile insuficient gîndite. Iată cîteva dintre ele, în ordinea crescîndă a importanței: opoziția dintre vivacitatea inovațiilor și apăsarea tradiției, inerția cunoștințelor dobîndite și căile vechi ale gîndirii; opoziția dintre formele medii de cunoaștere (care ar reprezenta mediocritatea cotidiană a acesteia) și formele sale deviante (care ar manifesta singularitatea ori singurătatea geniului); opoziția dintre perioadele de stabilitate și de convergență universală și momentele de ebuliție cînd conștiințele intră în criză, sensibilitățile se metamorfozează, noțiunile sînt revizuite, date peste cap, reîmprospătate sau, pentru o perioadă incertă, cad în desuetudine. Tuturor acestor dihotomii, eu aș vrea să le substitui analiza cîmpului diferențelor simultane (care definesc, într-o epocă dată, dispersia posibilă a cunoașterii) și a diferențelor succesive (care definesc ansamblul transformărilor, ierarhia, dependența și nivelul acestora). Acolo unde pînă acum se povestea istoria tradiției și a invenției, a vechiului și a noului, a ceea ce-i mort și a ceea ce-i viu, a deschisului și închisului, a staticului și dinamicului, mă preocupă să povestesc istoria neîncetatei diferențe; mai exact, să povestesc istoria ideilor ca ansamblul formelor specificate și descriptive ale non-indentității. Pe care aș mai dori, totodată, s-o eliberez și de sub povara întreitei metafore care o apasă de mai bine de un secol (metafora evoluționistă, care îi impune separația dintre regresiv și adaptativ; metafora biologică, care separă inertul de viu; și metafora dinamică, care opune mișcarea imobilității).
3) Să înlătur negarea care a privit discursul în propria sa existență (aceasta e, pentru mine, cea mai importantă dintre operațiunile critice pe care le-am întreprins). Această negare comportă mai multe aspecte:
– a nu trata niciodată discursul decît cu titlul de element indiferent, lipsit de consistență și de lege autohtonă (pură suprafață de traducere pentru lucrurile mute; simplu loc de exprimare pentru gîndurile, închipuirile, cunoștințele și temele inconștiente);
– a nu recunoaște în discurs decît decupajele pe model psihologic și individualizant (opera unui autor și – de ce nu? – opera sa de tinerețe sau de maturitate), decupajele pe model lingvistic sau retoric (un gen, un stil), decupajele pe model semantic (o idee, o temă).
– a admite că toate operațiunile sînt efectuate înainte de discurs și în afara lui (în idealitatea gîndirii sau în gravitatea practicilor mute); că discursul, în consecință, nu este decît acel mărunt surplus care adaugă o franjă aproape impalpabilă lucrurilor și spiritului: un excedent de la sine înțeles, din moment ce nu face altceva decît să spună ceea ce este spus.
Acestei negări, eu aș vrea să-i opun faptul că discursul nu este nimic sau aproape nimic. Iar ceea ce el este – ceea ce definește propria sa consistență, ceea ce permite analizarea lui din perspectivă istorică – nu este ceea ce s-a “vrut” a se spune (acea obscură și greoaie încărcătură de intenții care ar apăsa, din umbră, mult mai greu decît lucrurile efectiv spuse); nu este ceea ce a rămas mut (acele lucruri impunătoare ce nu vorbesc, profilul lor întunecat pe suprafața ușoară a ceea ce este spus). Discursul este constituit de diferența dintre ceea ce s-ar putea spune, corect, într-o epocă (în conformitate cu regulile gramaticii și cu cele ale logicii) și ceea ce se spune în mod efectiv. Cîmpul discursiv reprezintă, la un anumit moment, legea acestei diferențe. El definește, astfel, un anumit număr de operațiuni care nu sînt de ordinul construcției lingvistice sau al deducției formale. El desfășoară un domeniu “neutru” înăuntrul căruia vorbirea și scrisul pot să facă să varieze sistemul opoziției dintre ele și diferența dintre modurile lor de funcționare. El apare ca un ansamblu de practici reglate ce nu constau pur și simplu în a conferi un corp vizibil și exterior interiorității agile a gîndirii și nici în a oferi solidității lucrurilor suprafața de apariție care urmează să le reduplice. În adîncul acestei negări care a apăsat asupra discursului (în avantajul opoziției gîndire-limbaj, istorie-adevăr, vorbire-scriere, cuvinte-lucruri) se ascundea refuzul de a recunoaște că în discurs ceva se formează (conform unor reguli ușor de definit); că acest ceva există, subzistă, se transformă, dispare (conform unor reguli la fel de ușor de definit); pe scurt, că alături de tot ceea ce o societate poate să producă (“alături”: adică într-un raport ce se poate determina), există formare și transformare de “lucruri spuse”. Tocmai istoria acestor “lucruri spuse” este cea pe care am întreprins-o.
4) În fine, ultima sarcină critică (care le sintetizează și înglobează pe toate celelalte): a elibera de statutul lor incert întregul ansamblu de discipline pe care le numim istoria ideilor, istoria științelor, istoria gîndirii, istoria cunoștințelor, a conceptelor sau a conștiinței. Această incertitudine se manifestă în mai multe moduri:
– dificultăți în delimitarea domeniilor: unde sfîrșește istoria științelor și unde începe aceea a opiniilor și a credințelor? Cum se departajează istoria conceptelor și istoria noțiunilor sau a temelor? Pe unde trece linia despărțitoare dintre istoria cunoașterii și aceea a imaginației?
– dificultatea de a defini natura obiectului: facem istoria a aceea ce a fost cunoscut, dobîndit, sau istoria formelor mentale, sau istoria interferenței dintre cele două? Facem istoria trăsăturilor caracteristice ce aparțin în comun oamenilor dintr-o epocă sau dintr-o cultură? Descriem un spirit colectiv? Analizăm istoria (teleologică sau genetică) a rațiunii?
– dificultatea de a determina raportul dintre aceste fapte de gîndire sau de cunoaștere și celelalte domenii ale analizei istorice: trebuie să le tratăm oare ca pe niște semne a altceva (ale unui raport social, ale unei situații politice, ale unei determinări economice)? Sau ca pe rezultatul lor? Sau ca pe refractarea lor prin intermediul unei conștiințe? Sau ca pe expresia simbolică a formei lor de ansamblu?
Atîtor incertitudini, eu aș vrea să le substitui analiza discursului însuși din punctul de vedere al condițiilor de formare, al seriei modificărilor și al jocului dependențelor și corelațiilor sale. Discursul apare, astfel, într-un raport descriptibil cu ansamblul celorlalte practici. În loc să avem de-a face cu o istorie economică, socială, politică care să înglobeze o istorie a gîndirii (care ar fi expresia și dubletul ei), în loc să avem de-a face cu o istorie a ideilor care ar fi făcută să depindă (fie printr-un joc de semne și de expresii, fie prin relații de cauzalitate) de condiții extrinseci, vom avea de-a face cu o istorie a practicilor discursive din punctul de vedere al raporturilor specifice care le articulează la alte practici. Nici vorbă de compunerea unei istorii globale – care și-ar regrupa toate elementele în jurul unui principiu sau al unei forme unice –, ci de desfășurarea, mai curînd, a cîmpului unei istorii generale în interiorul căruia am putea să descriem singularitatea practicilor, jocul relațiilor dintre ele, forma dependențelor lor. Și tocmai în spațiul acestei istorii generale ar putea analiza istorică a practicilor discursive să se circumscrie ca disciplină.
Iată care sînt, în mare, operațiunile critice pe care le-am întreprins. Permiteți-mi, atunci, să vă iau martor al întrebării pe care o adresez celor care ar putea să se alarmeze: “Poate o politică progresistă să fie legată (în reflecția sa teoretică) de temele semnificației, originii, subiectului constituant, pe scurt, de întreaga tematică ce garantează istoriei prezența inepuizabilă a Logosului, suveranitatea unui subiect pur și profunda teleologie a unei destinații originare? Are o politică progresistă ceva în comun cu o asemenea formă de analiză – sau cu punerea ei sub semnul întrebării? Are, o astfel de politică, vreo legătură cu toate metaforele dinamice, biologice, evoluționiste prin intermediul cărora se maschează dificila problemă a schimbării istorice –, sau, dimpotrivă, cu distrugerea lor meticuloasă? Și: există vreo legătură necesară de rudenie între o politică progresistă și refuzul de a recunoaște în discurs altceva decît o minusculă transparență scînteind o clipă la limita dintre lucruri și gînduri, apoi dispărînd? Se poate, oare, crede că o atare politică ar avea vreun interes să repete o dată în plus tema – de care am crezut că peste două sute de ani de existență și de practică, în Europa, a discursului revoluționar ar fi putut să ne elibereze – după care cuvintele nu sînt decît vînt, o șoaptă exterioară, o foșnire de aripi abia audibile în seriozitatea istoriei și în tăcerea gîndirii? Trebuie, în sfîrșit, ca o politică progresistă să fie legată de devalorizarea practicilor discursive, în scopul unui triumf, în idealitatea sa incertă, al unei istorii a spiritului, a conștiinței, a rațiunii, a cunoașterii, a ideilor și a opiniilor?”
Mi se pare, din contră, că sesizez, în schimb – și cu suficientă claritate –, periculoasele facilități pe care și le-ar acorda politica despre care vorbiți dacă s-ar dota cu garanția unui temei originar sau a unei teleologii transcendentale, dacă s-ar juca cu o constantă metaforizare a timpului prin imaginile vieții sau prin modelul mișcării, dacă ar renunța la sarcina dificilă a unei analize generale a practicilor, a relațiilor dintre ele și a transformărilor lor pentru a se refugia într-o istorie globală a totalităților, a raporturilor expresive, a valorilor simbolice și a tuturor acelor semnificații secrete investite în gînduri și în lucruri.

*

Sînteți îndreptățit să mă întrebați: “Așa este: operațiunile critice pe care le faceți nu sînt atît de condamnabile pe cît ar putea părea la prima vedere. Și totuși: cum ar putea acest travaliu de termită referitor la nașterea filologiei, a economiei și a anatomiei patologice să privească politica și să se înscrie printre problemele actuale ale acesteia? Era o vreme cînd filosofii nu se dedicau cu un atît de mare zel prafului din arhive...” La care eu vă voi răspunde cam așa: “Există actualmente o problemă care nu este lipsită de importanță pentru practica politică: aceea a statului, a condițiilor de exercitare, de funcționare și de instituționalizare ale discursurilor științifice. Iată ce anume am supus eu analizei istorice – alegînd discursurile care nu au structura epistemologică cea mai tare (matematicile sau fizica), ci cîmpul de pozitivitate cel mai dens și cel mai complex (medicina, economia, științele umaniste)”.
Să luăm un exemplu simplu: formarea discursului clinic care a caracterizat medicina de la începutul secolului al XIX-lea și pînă în zilele noastre, sau aproape. L-am ales pentru că este vorba despre un fapt istoric foarte determinat și care n-ar putea fi pus în legătură cu o instaurare mai mult decît originară; pentru că, în cazul său, ar fi foarte lesne de denunțat o “pseudo-știință”; și mai cu seamă pentru că este ușor de surprins în chip “intuitiv” raportul dintre această mutație științifică și un anumit număr de evenimente politice precise: cele pe care ne-am obișnuit să le grupăm – chiar și la scară europeană – sub titlul de Revoluția Franceză. Problema este de a da acestui raport încă confuz un conținut analitic.
Prima ipoteză: ceea ce s-a modificat este conștiința oamenilor (sub efectul schimbărilor economice, sociale, politice); iar percepția lor cu privire la boală a fost, prin chiar acest fapt, alterată: ei i-au recunoscut consecințele politice (frămîntări, nemulțumiri, revolte în rîndul populațiilor cu sănătate deficitară); i-au recunoscut, totodată, și implicațiile economice (dorința patronilor de a folosi mînă de lucru sănătoasă; dorința burgheziei aflate la putere de a trece în mîinile statului sarcina asistenței); au transpus în ea concepția lor cu privire la societate (o singură medicină cu valoare universală, însă cu două cîmpuri de aplicație distincte: spitalul pentru clasele sărace; practica liberală și concurențială pentru cei bogați); au transpus, de asemenea, în ea noua lor concepție despre lume (desacralizarea cadavrului, fapt care a permis autopsiile; o mai mare importanță acordată corpului viu ca instrument de lucru; grija pentru sănătate care a luat locul preocupării pentru mîntuire). În toate acestea, multe lucruri nu sînt false, dar, pe de o parte, ele nu dau seamă de formarea unui discurs științific, și, pe de altă parte, ele n-au putut să se producă, cu efectele pe care am putut să le constatăm, decît în măsura în care discursul medical dobîndise deja un nou statut.
A doua ipoteză: noțiunile de bază ale medicinei clinice ar deriva, prin transpunere, dintr-o practică politică sau, cel puțin, din formele teoretice în care aceasta se reflectă. Ideile de solidaritate organică, de coeziune funcțională, de comunicare tisulară, abandonarea principiului clasificatoriu în avantajul unei analize a totalității corporale ar corespunde, astfel, unei practici politice care descoperea, sub stratificări încă feudale, raporturi sociale de tip funcțional și economic. Sau: refuzul de a vedea în maladii o mare familie de specii cvasi-botanice și efortul de a-i găsi patologicului punctul de inserție, mecanismul de dezvoltare, cauza și, pînă la urmă, terapeutica nu corespund, oare, proiectului, formulat în rîndul clasei dominante, de a nu mai stăpîni lumea doar cu ajutorul cunoașterii teoretice, ci printr-un ansamblu de cunoștințe aplicabile, deciziei sale de a nu mai accepta ca natură ceea ce ar veni să i se impună ca limită și ca rău? Nici astfel de analize nu-mi par pertinente, deoarece eludează problema esențială: care ar trebui să fie, în mijlocul celorlalte discursuri și, în general, al celorlalte practici, modul de existență și de funcționare al discursului medical pentru ca astfel de transpuneri și astfel de corespondențe să se producă?
Iată de ce, față de analizele tradiționale, eu aș deplasa punctul de atac. Dacă într-adevăr, există efectiv o legătură între practica politică și discursul medical, nu este, mi se pare, pentru că această practică a schimbat mai întîi conștiința oamenilor, felul lor de a percepe lucrurile și de a concepe lumea și, în sfîrșit, forma cunoașterii și conținutul cunoștințelor lor; nici pentru că această practică se va fi reflectat mai întîi, într-un mod mai mult sau mai puțin clar și sistematic, în conceptele, noțiunile și temele care au fost, apoi, importate în medicină; ci într-un mod mult mai direct: practica politică a transformat nu sensul sau forma discursului, ci condițiile sale de emergență, de inserție și de funcționare; ea a transformat modul de existență al discursului medical. Și aceasta printr-un anumit număr de operațiuni descrise în altă parte, pe care le rezum aici: noi criterii pentru desemnarea celor care primesc, statutar, dreptul de a ține un discurs medical; nou decupaj al obiectului medical prin aplicarea unei alte scări de observare, care se suprapune celei dintîi fără a o elimina (boala observată statistic la nivelul unei populații); nou statut al asistenței, care creează un spațiu spitalicesc de observație și intervenție medicală (spațiu organizat, de altfel, după un principiu economic, dat fiind că bolnavul, beneficiar al îngrijirilor, trebuie să le retribuie prin lecția medicală pe care o oferă: el își plătește dreptul de a fi îngrijit prin obligația de a fi privit chiar și mort); nou mod de înregistrare, conservare, cumulare, difuzare și predare a discursului medical (care nu mai trebuie să manifeste experiența medicului, ci să constituie, mai presus de orice, un document cu privire la boală); nou mod de funcționare a discursului medical în cadrul sistemului de control administrativ și politic al populației (societatea ca atare este privită și “tratată” în funcție de categoriile sănătății și patologicului).
Numai că – și aici este punctul în care analiza își atinge complexitatea –, aceste transformări ale condițiilor de existență și de funcționare ale discursului nu se “reflectă”, nu se “traduc” și nici nu se “exprimă” în conceptele, metodele și enunțurile medicinei: ele îi modifică regulile de formare. Ceea ce e transformat de practica politică nu sînt “obiectele” medicale (practica politică nu transformă, e prea evident, “speciile morbide” în “focare lezionale”), ci sistemul care îi oferă discursului medical un obiect posibil (o populație supravegheată și repertoriată; o evoluție patologică totală la un individ căruia i se stabilesc antecedentele și căruia i se observă zilnic tulburările sau remisia acestora; un spațiu anatomic autopsiat); ceea ce este transformat de către practica politică nu sînt metodele de analiză, ci sistemul lor de formare (înregistrarea administrativă a maladiilor, a deceselor, a cauzelor acestora, a intrărilor în și a ieșirilor din spital, constituirea arhivelor; raportul dintre personalul medical și bolnavi în interiorul cîmpului spitalicesc); ceea ce a fost transformat de către practica politică nu sînt conceptele, ci sistemul lor de formare (înlocuirea conceptului de “solid” cu cel de “țesut” nu este, firește, rezultatul unei schimbări politice; dar ceea ce practica politică a modificat este sistemul de formare a conceptelor: ea a permis înlocuirea notării intermitente a efectelor bolii și atribuirii ipotetice a unei cauze funcționale, cu un control anatomic strict, aproape continuu, dispus în profunzime, și reperarea locală a anomaliilor, a cîmpului lor de dispersie și a eventualelor lor căi de transmitere). Graba cu care conținuturile unui discurs științific sînt raportate, de obicei, la o practică politică maschează, după părerea mea, nivelul la care articularea poate fi descrisă în termeni preciși.
Mi se pare că, pornind de la o astfel de analiză, vom putea înțelege:
– cum să descriem existența, între un discurs științific și o practică politică, a unui ansamblu de relații cărora este cu putință a le urmări detaliile și a le surprinde subordonarea. Relații cît se poate de directe, deoarece nu mai sînt nevoite să treacă prin conștiința subiecților vorbitori și nici prin eficacitatea gîndirii. Relații indirecte, totuși, deoarece enunțurile unui discurs științific nu mai pot fi considerate ca fiind expresia imediată a unui raport social sau a unei situații economice;
– cum să determinăm adevăratul rol al practicii politice față de un discurs științific. Ea nu are un rol taumaturgic de creație; nu provoacă nașterea, din nimic, a unor științe; transformă condițiile de existență și sistemele de funcționare ale discursului. Aceste transformări nu sînt nici arbitrare, nici “libere”: ele se produc într-un domeniu care are propria sa configurație și care, prin urmare, nu oferă posibilități nesfîrșite de modificare. Practica politică nu reduce la neant consistența cîmpului discursiv în interiorul căruia operează. Ea nu are nici un rol de critică universală. Nu în numele unei practici politice se poate judeca cu privire la științificitatea unei științe (cu condiția, totuși, ca aceasta să nu pretindă, într-un fel sau altul, să fie o teorie a politicii). În numele unei practici politice se poate, în schimb, pune sub semnul întrebării modul de existență și de funcționare al unei științe;
– cum pot relațiile dintre o practică politică și un cîmp discursiv să se articuleze, la rîndul lor, pe relații de un alt ordin. Astfel, la începutul secolului al XIX-lea, medicina este legată atît de o practică politică (într-un mod pe care l-am analizat în Nașterea clinicii), cît și de un întreg ansamblu de modificări “interdiscursive” care s-au produs simultan în mai multe discipline (înlocuirea unei analize a ordinii și a caracterelor taxinomice cu o analiză a solidarităților, funcționărilor și seriilor succesive, pe care am descris-o în Cuvintele și lucrurile);
– felul în care anumite fenomene pe care ne-am obișnuit să le așezăm pe primul plan (influență, comunicare a modelelor, transfer și metaforizare a conceptelor) își află condiția istorică de posibilitate în aceste modificări prime: importarea, de pildă, în analiza societății, a unor concepte biologice precum cele de organism, funcție, evoluție, chiar de boală, nu a avut, în secolul al XIX-lea, rolul pe care îl cunoaștem (cu mult mai important, cu mult mai încărcat ideologic decît comparațiile “naturaliste” din epocile precedente) decît datorită statutului conferit discursului medical de către practica politică.
Am recurs la acest exemplu atît de lung pentru un singur lucru, dar la care țin foarte mult: pentru a vă arăta în ce fel ceea ce mă străduiesc să fac să apară prin analiza mea – pozitivitatea discursurilor, condițiile lor de existență, sistemele care le guvernează emergența, funcționarea și transformările – poate să privească practica politică. Pentru a vă arăta ce poate face această practică cu munca mea. Pentru a vă convinge că, schițînd această teorie a discursului științific, făcîndu-l pe acesta să apară ca un ansamblu de practici reglate ce se articulează într-un mod analizabil pe alte practici, nu mă amuz pur și simplu să complic și mai mult jocul pentru anumite minți mai vivace; încerc să definesc prin ce anume, în ce măsură și la ce nivel discursurile, și în special discursurile științifice, pot face obiectul unei practici politice și în ce sisteme de dependențe se pot afla ele în raport cu aceasta.
Permiteți-mi să vă fac, încă o dată, martorul întrebării pe care o pun: nu este oare prea bine cunoscută această politică ce răspunde în termeni de gîndire sau de conștiință, în termeni de idealitate pură sau de trăsături psihologice atunci cînd i se vorbește despre o practică, despre condițiile, regulile și transformările ei istorice? Nu ne este, oare, prea bine cunoscută această politică care, din adîncul secolului al XIX-lea, se încăpățînează a nu vedea în imensul domeniu al practicii decît epifania unei rațiuni triumfătoare și a nu descifra în el decît destinarea istorico-transcendentală a Occidentului? Mai precis: refuzul de a analiza, în ce au ele în același timp mai specific și mai dependent, condițiile de existență și regulile de formare ale discursurilor științifice nu condamnă, oare, orice politică la o alegere periculoasă: fie să stipuleze, într-un mod care poate fi efectiv denumit, dacă vrem, “tehnocratic”, validitatea și eficacitatea unui discurs științific oricare ar fi condițiile reale ale exercitării sale și ansamblul practicilor pe care el se articulează (instaurînd, astfel, discursul științific ca regulă universală a tuturor celorlalte practici, fără a ține seama de faptul că este el însuși o practică reglată și condiționată); fie să intervină direct în interiorul cîmpului discursiv, ca și cum acesta nu ar avea consistență proprie, făcînd din el materialul brut al unei inchiziții psihologice (judecînd unul prin celălalt ceea ce se spune și cel care spune) sau practicînd valorizarea simbolică a noțiunilor (distingînd, în cazul unei științe, conceptele “reacționare” de cele “progresiste”)?

*

Aș dori să conchid supunîndu-vă atenției cîteva ipoteze:
– o politică progresistă este o politică ce recunoaște condițiile istorice și regulile specificate ale unei practici, acolo unde alte politici nu recunosc decît necesități ideale, determinații univoce sau jocul liber al inițiativelor individuale;
– o politică progresistă este o politică ce definește într-o practică posibilitățile de transformare și jocul de dependențe dintre aceste transformări, acolo unde alte politici se încred în abstracția uniformă a schimbării sau în prezența taumaturgică a geniului;
– o politică progresistă nu face din om sau din conștiință sau din subiect în general operatorul universal al tuturor transformărilor: ea definește planurile și funcțiile diferite pe care subiecții pot să le ocupe într-un domeniu care are propriile sale reguli de formare;
– o politică progresistă nu consideră că discursurile sînt rezultatul unor procese mute sau expresia unei conștiințe silențioase; ci că – știință, literatură, enunțuri religioase sau discursuri politice –, ele formează o practică ce se articulează pe celelalte practici;
– o politică progresistă nu se găsește față de discursul științific într-o poziție de “cerere continuă” sau de “critică suverană”, ci trebuie să cunoască felul în care diferitele discursuri științifice, în pozitivitatea lor (altfel spus ca practici legate de anumite condiții, supuse anumitor reguli și susceptibile de anumite transformări), se află prinse într-un sistem de corelații cu alte practici.
Acesta e punctul în care ceea ce mă străduiesc să fac de zece ani încoace se întîlnește cu întrebarea pe care mi-o adresați. Ar trebui, de fapt, să spun: acesta e punctul în care întrebarea dumneavoastră – într-atît este ea de legitimă și de potrivită – atinge însuși miezul întreprinderii mele. Această întreprindere, dacă aș vrea s-o reformulez – sub efectul interogației dumneavoastră care, de două luni încoace, nu încetează să mă preseze –, iată cam ceea ce aș spune: “A determina, în dimensiunile sale diverse, ceea ce a trebuit să fie, în Europa, cu începere din secolul al XVII-lea, modul de existență al discursurilor și în special al discursurilor științifice (regulile lor de formare, cu condițiile, dependențele și transformările lor), pentru a se ajunge la constituirea cunoașterii care este a noastră, a celor de azi, și mai exact a cunoașterii care și-a luat ca domeniu acest curios obiect care e omul”.
Știu aproape la fel de bine ca oricine cît de “ingrate” – în sensul strict al termenului – pot fi astfel de cercetări. Cît de dificil și arid este să tratezi discursurile plecînd nu de la blînda, muta și intima conștiință ce se exprimă în ele, ci de la un obscur ansamblu de reguli anonime. Cît de neplăcut este să faci să apară limitele și necesitățile unei practici acolo unde ne-am obișnuit să vedem desfășurîndu-se, într-o pură transparență, jocurile geniului și ale libertății. Cît de provocator este să tratezi ca pe un mănunchi de transformări această istorie a discursurilor care fusese animată, pînă acum, de metamorfozele liniștitoare ale vieții sau de continuitatea intențională a trăitului. Cît de insuportabil e, în sfîrșit, dat fiind ceea ce fiecare vrea să pună, sau crede că pune din “el însuși” în propriu-i discurs, atunci cînd se pregătește să vorbească, cît de insuportabil e, așadar, să decupezi, să analizezi, să combini, să recompui toate aceste texte reîntoarse, acum, la tăcere, fără ca vreun moment să se schițeze în ele chipul transfigurat al autorului: cum adică! atîtea cuvinte îngrămădite, atîtea semne depuse pe atîta hîrtie și oferite atîtor priviri, un zel atît de mare pentru a le menține dincolo de gestul ce le articulează, o pietate atît de adîncă pentru a le conserva și a le înscrie în memoria oamenilor, toate acestea ca nimic să nu rămînă din biata mînă care le-a trasat, din neliniștea care încerca să se liniștească prin ele și din viața acum încheiată care nu le mai are decît pe ele pentru a supraviețui!? Discursul, în determinarea sa cea mai profundă, să nu fie oare “urmă”? Iar șoapta sa să nu fie locul nemuririlor fără substanță? Ar trebui cumva să admitem că timpul discursului nu este timpul conștiinței adus la dimensiunile istoriei sau timpul istoriei prezent sub forma conștiinței? Ar trebui oare să presupun că în discursul meu nu este vorba de supraviețuirea mea? Și că vorbind eu nu-mi conjur moartea, ci o stabilesc; sau, mai curînd, că abolesc orice interioritate în acest afară atît de indiferent la viața mea încît nu face nici o diferență între viața și moartea mea?
Tuturor acestora, le înțeleg foarte bine frămîntarea. Le-a fost, fără îndoială, destul de greu să recunoască faptul că istoria, economia, practicile lor sociale, limba pe care o vorbesc, mitologia strămoșilor lor, chiar fabulele ce le erau povestite în copilărie ascultă de niște reguli care nu sînt toate date conștiinței lor; și nu vor deloc să fie deposedați, în plus, și de acest discurs în care vor să poată să spună, imediat, fără distanță, ceea ce gîndesc, cred sau își imaginează; ei ar prefera mai curînd să conteste că discursul este o practică complexă și diferențiată, care ascultă de niște reguli și de niște transformări analizabile, decît să fie privați de tandra certitudine, atît de consolatoare, de a putea schimba, dacă nu lumea, dacă nu viața, cel puțin “sensul” acestora doar cu ajutorul prospețimii unui cuvînt care nu ar veni decît de la ei înșiși și ar rămîne în imediata apropiere a sursei, pe vecie. Atîtea lucruri, din limbajul lor, le-au scăpat deja: nu mai vor să le scape, în plus, și ceea ce spun, acel mărunt fragment de discurs – vorbit sau scris, nu are nici o importanță – a cărui existență fragilă și nesigură trebuie să le poarte viața mai departe și pentru un timp mai îndelungat. Ei nu pot suporta – și sînt, întrucîtva, de înțeles – să audă spunîndu-se: discursul nu e viața; timpul discursului nu este timpul vostru; în el, nu vă veți împăca cu moartea; este foarte posibil să-l fi ucis pe Dumnezeu sub povara a tot ce ați spus; dar să nu credeți că veți face, din tot ce spuneți, un om care va trăi mai mult decît el. În fiecare frază pe care o rostiți – și mai exact în cea pe care tocmai ești pe cale s-o scrii, tu, cel care te încăpățînezi să răspunzi la o întrebare care simți că te privește personal și care urmează să semnezi acest text cu numele tău –, în fiecare frază, așadar, domnește legea fără nume, alba indiferență: “Ce contează cine vorbește; cineva a spus: ce contează cine vorbește!”

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!