agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 561 .



AntropoTheos - căderea şi înălţarea omului
eseu [ ]
din lucrarea Antropoteism, vol 3 Gnoetica umanului

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dafinul ]

2021-10-20  |     | 




Episodul biblic al alungării din rai a germinat, mai ales în cadrul spiritualităţii creştine, mitul căderii omului şi de aici menirea religiei şi a bisericii de a-l ajuta să se înalţe prin mântuire. Fără a fi o altă erezie, perspectiva antropoteistă oferă o explicaţie diametral opusă, dar mai ales un model ontologic eminamente emancipator ce absolvă fiinţa umană de orice vină şi păcătuire, prin reabilitarea condiţiei sale existenţiale redându-i demnitatea şi speranţa. Esenţa ei constă în înţelegerea corectă a ciclului sofionic. Acesta nu trebuie imaginat ca o răscolire atotcunoscătoare a Unicităţii prin care neştiutul devine ştiut, ci ca o fulgerare în noapte. Lumina nu poate dizolva întregul Ant pentru că nu ar mai avea sens fără el, doar îl ajută să ia act de propria existenţă printr-un soi de travaliu visător al Întunericului.
Pentru mai uşoara înţelegere, reducem în închipuirea noastră, Totul la un unic electron (Sinele) care călătoreşte prin sine – orbita interioară, un fel de tunel întunecat - Antul, pe care îl iluminează continuu. Dacă operăm o oprire imaginară în această călătorie, lumina ar focaliza o secvenţă pe care ochiul observatorului ar dezvălui-o drept o lume materială. Şi această lume, aparent exterioară sieşi, ar fi chiar el. E suficient să se cunoască pe sine spre a o cunoaşte şi pe ea. Deci, un singur punct într-o ipotetică stare de repaus relativ în Devenire ar fi o lume (univers). Călătorind, însă, cu viteză metaluminică prin sine orbita sofionică (autocunoscătoare) a Sinelui apare drept o undă în care se ascunde o infinitate de lumi neştiute - Misterul, pe care numai alteritatea îl poate destăinui. Fiecare punct - secvenţă spaţiotemporală e un corpuscul divin, o presupusă formă umplută cu sacralitate gnoetică. Un fel de definit indefinit. Unda ar reprezenta divinitatea Totului, Indefinitul ce îşi caută definirea. Fiecare secvenţă din infinitatea punctelor în care s-ar opri electronul în rotaţia sa pe orbita interioară ar reprezenta o divinitate a spaţiotemporalităţii proprii - alteritate. Putem vorbi, deci, de o alteritate divină locală pe care convenim să o numim Demiurg pentru că lumea care-i e vizibilă pare creată (făcută) de către el. În realitate, nu ne aflăm în faţa unei polarităţi - observatorul şi lumea vizibilă lui - ci în faţa unei unicităţi locale. Observatorul vede o lume, dar nu se percepe pe sine ca fiind respectiva lume, ci ca pe un străin în ea. Ce vede nu îi va părea ca o izvorâre din sine, ci ca o facere ce aparţine altcuiva, o alteritate a sa. Deci, habar nu are că acea lume este chiar el. În spaţiotemporalitatea terrană acest demiurg care vizualizează lumea ca o exteroritate sieşi este Omul. Crede că lumea a fost creată de către cineva (Dumnezeu), iar el, o altă creaţie a lui, doar o constată. Deşi o numeşte universul său se percepe doar ca un simplu locuitor în el. Crede despre sine că este doar cel din oglindă (corporalitatea fizică muritoare), nu îşi imaginează că el e infinit de adânc şi de neştiut sieşi, universul fiind în sinele său. Nu ştie că el nu este un locuitor, ci însuşi universul. Habar nu are că e centrul acestei lumi şi efortul său de a cunoaşte respectiva lume, doar aparent înconjurătoare, e un demers prin care se cunoaşte pe sine. Abia la capătul cunoaşterii îşi va da seama că, în fapt, el nu a cercetat universul, ci s-a cercetat pe sine. Aparenta înstrăinare a corporalităţii psihofizice, de sinele cel adevărat, e determinată de perceperea sa ca localizare spaţiotemporală. Omul se gândeşte la un Dumnezeu exterior fără să-şi imagineze că el, divinitatea localizării respective, delocalizat e una cu Fiinţa.
Fiinţa (divinitatea) este călătorul, Sofi/Onul - Unicul Cunoscător, iar observatorul (corpusculul), secvenţă ipotetică a ei care constată lumea, este Omul. Putem spune, deci, că el este o divinitate a spaţiotemporalităţii în care se defineşte (fenomenalizează) - sacralitate ascunsă într-o formă profană (definibilă). Secvenţial, Sofionul se priveşte pe sine prin ochii Omului, care sunt, însă, ochi ai săi. Am putea spune că Omul este ochiul lui Dumnezeu sau Dumnezeul Ochi al lumii sale, acel ochi din vârful piramidei (triunghiului) ocultiştilor. Ipotetic se structurează o bipolarizare a unicităţii, în care polul pozitiv (pluscunoaştere) - Omul (forma gnosică) emană ştienţă (iluminare a secvenţei proprii), iar polul negativ (minuscunoaştere) - conţinutul gnoetic informal (Indefinitul) o absoarbe. Prin decantarea formei gnosice în informa gnoetică aceasta se structurează, formalizează - se des/tăinuie pe calea autodefinirii.
Dacă Dumnezeu este Unicul şi Totul, atunci El este nemărginirea nemărginită ce nu poate fi cuprinsă de către om cu mintea. Nici măcar cu imaginaţia, deci e de neimaginat. Şi totuşi, dacă îi afirmi existenţa, numai mintea umană îi poate atribui această stare. Ea îl numeşte şi îl consacră, căci fără această numire ar fi nonexistent. Mintea îi conferă existenţă. Cum, însă, este unicitatea înseamnă că zeul este însăşi Mintea. Deci, Existenţa este Mintea. Dar Mintea nu poate fi decât actia, un modus operandi, ceva care gândeşte altceva. Acel altceva, însă, nu există în afara ei, pentru că e unică. Cum doar ea există înseamnă că Mintea se gândeşte pe sine. Fapt ce pare imposibil în lipsa unor alterităţi. Cum totuşi se poate gândi pe sine Mintea ca unicitate totalitară? În nici un caz în manieră eleată, ca o încremenire, pentru că atunci s-ar autonega. M-a fascinat şi pe mine Zenon, de care până şi matematica s-a lăsat contaminată, dar sofismele sale duc la paradoxul negării însăşi existenţei care e temeiul oricărui model teoretic. Ajungi la ruină.
Săgeata, care în zbor îşi tot ocupă succesiv propriul spaţiu, doar sieşi îşi pare că stă. Din afara sa se vede cum ea, acoperind mereu un alt spaţiu care devine al său înaintează. Înseamnă că devenirea e cea care relevă misterul existenţei. Dacă Mintea este săgeata, atunci ea îşi percepe unicitatea ca pe o stagnare în prezent. Nemişcare, nu mai este gândire de sine, în cel mai bun caz este doar autopercepţie globală, con/ştienţă - ştienţă despre sine. Ne plasăm într-un paradox pentru că drept stagnare (îngheţare) nu se poate cuprinde, nu e actia, nu are verb şi deci nu se poate constata. Totalitate fiind nu poate avea nimic în afara sa, dar în sine e o eternoinfinitate de posibilităţi de ordonare a magmei gnoetice (infoenergia). Entitate gnosică, fiecare dintre posibili putând-o presupune ca existenţă. Unitatea acestor presupuneri e Devenirea care face ca, la interior, Mintea să fie gândire. Drept unicitate nu mă pot constata, doar în multitudine mă pot descoperi prin constatarea celorlalţi şi raportarea la ei. Aceasta e gândirea, proprietatea de a reflecta, sonda “altceva” în afara sa şi prin acel “altceva” se percepe pe sine. Ca reflexie a luminii - iluminare a neştiutului, prin om ea devine reflecţie. În acest mod fiecare posibil capătă existenţă ca gnom - fiinţă gânditoare. Deci, în sinele Totului structurează gândirea care îl gândeşte. Co/incidenţa ca dezidentificare a “În Sinelui” de “Sine” generează devenirea. Sinele e magma gnoetică ca un conţinut amorf (indefinire), iar În Sinele e magma gnoetică în devenirea sa ca autoreflectare (gândire). Travaliul gnoetic al În Sinelui este cel care face din Minte, im/potenţă a Sinelui, Conştiinţă - potenţă gnostică. Prin ea Mintea fiinţează, se manifestă ca Fiinţă. Demiurgia sa gnomică (Facerea) este o călătorie prin sine - zbor al săgeţii. Arheitatea gnomică condensează zborul în săgeată - împlineşte autocunoaşterea de sine a Fiinţei. Împreună recontopesc (delocalizează) spaţialitatea şi temporalitatea în multidimensionalitatea unicului.
Omul este simultaneitatea celor două ipostaze. Homo demiurgus e gnomul gânditor - zborul, iar homo arheus e Fiinţa finţiatoare în spaţiotemporalitatea (secvenţa) sa. În această simultaneitate gnomul se identifică cu Fiinţa sub întruchiparea de Om. Sub dualitatea de minte conştientă - săgeată în zbor, Fiinţa se autocunoaşte. La rândul său, Omul face saltul calitativ de la increatura (esenţă gnoetică) creatoare şi autocreatoare - devenirea materialcorporală ca întrupare a gnomului, la creatura (formă gnomică) a/Tot/ştiutoare - respiritualizare.
În acest mod putem înţelege că Omul e o manifestare a Minţii (divinului) care se gândeşte contextual - întrupare a Cuvântului (literă în text), dar şi proprietarul, stăpânul minţii în spaţiotemporalitatea proprie. El este rob al lui Dumnezeu pentru că, prin travaliul său gnostic, îl ajută să se autocunoască drept totalitate. Dar, ca posesor de gnosticitate (stăpân al minţii sale), în secvenţialitatea (lumea) pe care o reflectă el este zeu, nu o fiinţă decăzută. Demnitatea sa e aceea de împărat în ţara (lumea) lui materială. În această lume el este mineralul care se reflectă, vegetalul care creşte şi se reproduce, animalul care percepe înjurul (mediul) său, dar mai ales conştiinţă a sinelui propriu - reflecţie simultană asupra lumii şi asupra sa. Aici el se manifestă ca făptuitor în materialitate (demiurge), dar şi creator de lumi imaginare (arheu).
Cum se pune problema din perspectiva unui alt atribut al divinităţii - atotcunoaşterea? Sensul este acela de potenţă omnicunoscătoare. Nu este nimic pe care să nu-l cunoască! Pentru înţelegere forţăm explicaţia şi spunem că atotcunoaşterea este reprezentarea gnostică a unui Centru, aflat pretutindeni, ce poate cuprinde cu percepţia sa întreaga eternoinfinitate înconjurătoare. Acest centru (adâncime a Totului) e În Sinele. Pentru poziţia dată el coincide cu Sinele, care este Mintea. Dar, cum Centrul (În Sinele) îşi poate schimba mereu (la infinit) poziţia, Mintea va trebui să aibă mereu o altă reprezentare, aşezare (ordine), deşi eternoinfinitatea e aceeaşi. Pare paradoxal, o infinită variabilitate a unui invariant. Vorbim de o conştienţă a Sinelui prin raportare la prezent, la poziţia dată - o constantă a invariantului. Dar asta nu înseamnă că Mintea, în respectiva stare de repaus absolut, are conştiinţă de sine a Totului. Pentru că Centrul poate avea o infinitate de poziţii, fiecare cu propria perspectivă şi totalitatea acestor reprezentări nu poate fi articulată de către o Minte inertă într-o unică imagine de sine. Fiecare Centru (În Sine) vede aceeaşi lume, dar din altă perspectivă. Limita principală a acestei explicaţii este că, pentru înţelegere, introduce spaţiul şi timpul în atemporalitate. Dar ele pentru În Sine, ca infinitate de centri posibili, au semnificaţie şi valoare gnostică. Această continuă deplasare, dinamică a centrului gnoetic ce configurează În Sinele este gândirea. Zeul, mereu aflat în prezent, are atotpercepţia magmei gnoetice care, din punct de vedere cantitativ, e o constantă. Dar nu are percepţia dinamicii În Sinelui, a propriei ordini interne autostructurate de poziţia mereu schimbătoare a Centrului. Cel care reflectă gnoetic ordinea configurată de respectiva dialectică internă a posibilului e În Sinele. Şi această infinită reflectare (Gândire) a dinamicii receptate de către Minte o numesc Conştiinţă - ştienţă despre Sine. Deci, În Sinele permite ca Mintea gânditoare să se manifeste drept Conştiinţă Unică.
Atotcunoaşterea aparţine Conştiinţei Unice. Fiecare autoproiecţie a Centrului e o autoreprezentare fractalică a perspectivei eternoinfinităţii Totului. În Sinele, ca arhitectură a posibilelor proiecţii ale dinamicii Centrului, ascunde ordinea fractalică a gândirii (sacrul). Omul, ca secvenţă spaţiotemporală a acestei ordini, este un fractal gnostic desacralizat. Pentru că, în gândire, el va reproduce, scoate la iveală ordinea fractalică potrivit căreia este structurat, operand o desacralizare (vizualizare) a ei. Aceasta este o tendinţă pentru că insul uman, în fracţiunea de timp a trăirii sale, nu va putea epuiza niciodată conţinutul propriei gândiri. Ar fi ca şi cum ar străbate eternoinfinitatea printr-o singură întrupare. Marea parte a arhitecturii sale gnostice va rămâne ascunsă. Pentru ceilalţi se va dezvălui ca persoană, dar pentru sine va rămâne mereu o taină. O taină pe care încearcă să o desluşască prin şirul de reîntrupări ale ciclului său sofionic. Deci, el când gândeşte, se gândeşte pe sine. Şi când se gândeşte se autoconstruieşte ca fiinţă eonică. Adică ordonează gnoeticitatea, potrivit propriei matrice, în imagini, reprezentări, idei, gânduri etc., autoconfigurându-se spiritual (arheic). Dar, oricât de original şi creativ ar fi, nu se poate gândi în afara propriului fractal. Însăşi devenirea sa se produce în cadrul respectivei matrice, care este universul său. El e liber să se gândească la infinit pe calea arheică a configurării fiinţei sale eonice până la ipotetica desăvârşire ca divinitate - idealul său existenţial. Adică, ontologizare (cu sensul de întemeierea unicităţii) a gnoeticului (indefinitul energoinformaţional). Cu fiecare întrupare va fi un altul mai apropiat de zeu (propria sacralitate) dar va rămâne mereu acelaşi fractal - fiinţa sa eonică mereu în definire. Văzut dinspre Pământ, când se naşte e arheu, când moare e demiurg. Prin trăirea sa se naşte un înger şi moare un demon. Cunoaşterea e cea care îl demonizează (falsificare a imaginii) pe înger. Acest lucru vrea să spună Biblia prin mitul fructului oprit. Dar karma sa îi cere ca în fiecare întrupare (personare), ca trăitor, să-şi purifice (scoată la iveală) imaginea adevărată de sine. Prin ciclul acesta sofionic de personări el fiinţează, vieţuieşte. Viaţa nu aparţine persoanei, ci fiinţei eonice. De aceea, omul e nemuritor prin ciclul de trăiri muritoare în cadrul propriei eonicităţi morfogenetice egregate în individualitate, neam, etnie, specie. Omul nu se poate vedea decât în adâncimea propriei oglinzi eternoinfinite, căreia îi este centru. Ca persoană, însă, acest lucru nu e posibi. Dacă convenim să-l numim pe Dumnezeu infinitul mare, atunci omul este infinitul mic - secvenţă eternoinfinită a sa. Până acum cunoaşterea despre sinele uman este mai abundentă şi mai precisă la nivelul corpului fizic. Aici, principalele tendinţe vizează înlocuirea procreării cu reproducerea neparentală, creşterea potenţei prin manipularea genomului (genializare) în sensul realizării supraomului, “depanarea” trupească prin artefacturi bionice şi inteligenţă artificială etc. Mutaţiile ce se vor produce la acest nivel au născut deja conceptul superficial de postumanitate. La nivelul corpului psihic (astral) cunoştiinţele sunt destul de relative, iar când se ajunge la corpul mental se intră în ceaţa dogmatismului religios şi a speculativismului filosofic şi spiritualist.
În lipsa viziunii antropoteiste, gnosticismul - filosofie religioasă ce înlocuieşte credinţa în mister cu explicarea misterului - a imaginat o cosmogeneză (naştere a ordinii) ca izvorând din Perfecţiunea Supremă, absolut inaccesibilă, sub forma unei emanaţii eonice ierarhizate de ceruri care structurează pleroma - lumea sacrului. Între ea şi om se află o ală cosmicitate, a întunericilui, dominată de tirania Demiurgului, un fel de împărăţie coruptă a răului. Una dintre emanaţiile pleronice de pe treapta de jos, Sophia, din dorinţa de a se uni cu Fiinţa, naşte printr-un fel de avort un soi de bastard orb şi ignorant - Ialdabaoth pe care, ruşinată de greşala sa, îl expulzează, ascunde într-o lume a haosului. Considerându-se unicul Dumnezeu, încercând să imite perfecţiunea pleronică, acesta construieşte arhonietatea, o ordine decăzută. Constatând în apă imaginea sacră a Omului-Lumină, arhonţii făuresc şi ei un om inert asupra căruia Demiurgul îşi suflă propria umbră de sacralitate, moştenire maternă, dându-i însufleţire. Dar îşi dau seama că au creat un psihikoy (corporalitate psihică) moştenitor al unor puteri superioare celor arhontice. Din invidie, omul este alungat pe Pământ şi închis într-un corp de lut, de unde îşi poate elibera esenţa sacră numai prin murire. Elementul comun al tuturor modelelor gnostice rămâne lupta luminii cu întunericul pentru eliberarea fiinţei umane, purtătoare de lumină, îngropată în întuneric.
Iudaismul îl proclamă pe Demiurg, ca Yahve, drept unicul Dumnezeu ce se arată numai evreilor, făcând din aceştia neamul său ales căruia, în schimbul supunerii totale, îi promite Ţara Făgăduinţei, interpretată ca un drept de stăpânire a lumii. Pentru a o obţine trebuie să respecte cele zece porunci transmise prin Moise. Moartea este pedeapsa pentru păcatul neascultării, prin ea muritorul fiind împiedicat să mai acceadă la divinitatea la care ajungea prin rugă. Prin venirea sa, Messia îl va trezi pe om din somnolenţa întunericului, îi va da viaţă şi îl va ridica la cer. Dar acest cer e cel al arhonticităţii, unde stăpân e Demiurgul, care în Vechiul Testament e denumit şi Sav(b)aot, fiul care s-a căit al lui Ialdabaoth
Constatând neascultarea şi starea de decadenţă morală a lumii sale, Yahve îşi trimite propriul fiu, născut din femeie pământencă - Iisus, să o salveze de la autopieire. Prin botez îl înnobilează cu sacralitatea christică care face din el Messia. Pentru obţinerea mântuirii, poruncilor din Vechiul Testament (legea veche) li se adaugă iertarea şi iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui ca pe sine însuşi. Este crucificat pentru doctrina şi învăţăturile sale, dar învie şi se înalţă la cer, modelul propriu de viaţă devenind calea chrisică de salvare pentru cei care se vor numi creştini. Moartea e un somn din care, după judecata da apoi, adevăraţii creştini vor învia şi se vor reîntrupa. Din punctul de vedere al interpretării antropoteiste, cel mai reuşit moment al dogmei îl reprezintă crucificarea. Prin simbolistica crucii, element poate insuficient valorificat mistic şi ritualic, se rezolvă cel mai satisfăcător chestiunea euharistică a întâlnirii omului cu divinul – cuminecătura. Crucea e arhitectura sacră a In Sinelui potrivit căreia e gândită ordinea lumii şi aceasta este tocmai tiparul ascuns al structurătii omului. Prin ea se unifică dimensionalitatea antroposică cu Theos. Crucea este reprezentarea simplificată, deopotrivă, a ordinii sacre a lui Dumnezeu şi a finţialităţii Omului. Centrul ei este adâncimea eternoinfinităţii de unde În Sinele proiectează ciclul sofianic al antroposului. E locul în care divinitatea plecată spre a se descoperi ca o demiurgie (Facerea) se întoarce ca antropoteitate încărcat cu ştienţă (Conştiinţă). În centrul crucii, Theos şi Antropos se contopesc (cuminecă) în Arheus. Însufleţirea omului trăitor - Iisus se identifică cu gândirea Minţii (Nous) - Christul drept viaţă, făcând posibilă învierea. Moartea nu e decât trecere de la iluzoria viaţă pământeană la viaţa adevărată. Prin ea, însufleţirea cunoscătoare se decantează în sine ca viaţă (gnoeticitate). Din instrument al morţii Crucea devine simbol al vieţii, afirmaţia că prin murire Iisus-Omul a învins moartea căpătând sens.
Cu o jumătate de mileniu înaintea creştinismului, prinţul indian Gautama, după şase ani de meditaţie şi exerciţii în sihăstrie, atinge nivelul de trezire spirituală (“Cel Treaz”), ajungând la concluzia că vinovată pentru toate necazurile omului este mintea, care provoacă şi stimulează dorinţe. Cele nesatisfăcute creau frustrări care îl nefericeau, iar cele împlinite determinau alte dorinţe generatoare de insatisfacţii prin neîmplinire, astfel încât omul se afla într-o permanentă stare de nemulţumire. Spre a se elibera din sclavia dorinţelor, oferta budistă propunea un mod de viaţă şi tehnici de meditaţie pentru controlul minţii, astfel încât aceasta să nu le mai stârnească.
În continuarea acestei abordări, spiritualismul propune salvarea omului din condiţia sa muritoare print trăirea bucuriei identificării spirituale cu divinitatea. Respectiva stare e un refugiu temporar, nu îi schimbă existenţa, doar îi oferă evadări din ea. Retras în cetatea sa interioară, omul rămâne totuşi asediat de problemele vieţii pe care încearcă să le ignore. În loc să se hrănească cu experienţa pământeană, să participe la treburile cetăţii, să se bucure de datul vieţii şi să lupte pentru a-şi împlini menirea el se izolează, trăieşte ca un însingurat, activându-şi nostalgia pentru lumea de unde a venit şi în care oricum se va întoarce. Aspectul pozitiv al ofertei spiritualiste este acela că ajută persoana să îşi înţeleagă, cât de cât, locul ei în devenire. Trăirea experienţei iluminării înseamnă anhilarea falsei senzaţii de identitate separată de lumea pe care şi-o percepea ca exterioară. În spaţiotemporalitate, omul se identifică ontic cu secvenţa sa, e universul prezentului său, dar cognitiv se constată ca altceva. În loc să spună: “Sunt lumea în care trăiesc!” se întreabă “Cine sunt?”. Şi se manifestă ca un străin, uneori inamic al lumii sale, fără a avea înţelegerea că, în fapt, îşi e propriul inamic. Trăirea experienţei identificării cu sinele universal îl face pe om să nu se mai simtă străin de esenţa sa. Îi propune şi îl învaţă (iniţiază) să trăiască înainte de vreme experienţa pe care el oricum o va trăi în momentul morţii şi după. Prin evadarea spirituală corpul fizic e obligat să experimenteze, prin dimensiunile sale psihică şi mentală, misterul deşi rămâne însufleţit. Extazul apare din raportarea trăirii spirituale atinse la condiţia sa de muritor pământean. Prin reîntoarcerea la corpul fizic se îmbogăţeşte cu sentimentul că pentru o clipă a nemurit, că şi-a trăit divinitatea.
Ştiinţele oculte (cunoaşterea ascunsă) - esoterism, misticism, hermeneutică, spiritism, kabala, satanism etc.- abundă în dogme şi ritualuri, proceduri şi tehnici de invocare, respiraţie, contemplaţie, meditaţie etc. pentru atingerea stării de graţie (iluminare). Lor li se vor adăuga ispitele dăruite de către alchimie. Pornindu-se de la proporţiile armonice ale lui Pitagora se ajungea la aşa zisa “lacrimă a lui Horus”. Se credea că prin aducerea la starea de rezonanţă a celor două emisfere cerebrale, în frunte apare un al treilea ochi care lăcrimează. Substanţa ei, ante/materie, permitea recuperarea potenţei primordiale, de dinaintea decăderii omului şi chiar a nemuririi. Nebunia găsirii elixirului i-a cuprins pe învăţaţii şi mai marii vremii. Mai întâi acesta a fost rezidul, un praf de culoare neagră rezultat din descompunerea mercurului în aur şi argint, numit “ocultum”. Mina şi laboratorul în care se prepara se aflau în regiunea Kemeia (Egipt) şi de aici ocultul meşteşug a devenit Al/Kemeia. Pielea celor care îl consumau devenea albastră, iar ei formau spiţa superioară, aleasă despre a cărei urmaşi se va spune că sunt de “sânge albastru”. Ceva mai târziu, pentru mai bine de o jumătate de secol, elixirul va fi “praful de mumie” obţinut din substanţa, un fel de răşină, folosită la îmbălsămare. Elita nazistă, înclinată spre esoterism, va acorda o mare atenţie elementului cu numărul 69 din Tabelul periodic numit thulium. Exploatat în zona Tibetului acesta, zice-se, permitea iniţiaţilor accesul la misterioasa energie vril ce făcea posibilă starea de merkaba şi teleportarea.
Reîntoarcerea la Dumnezeu, apokatastaza lui Plotin, în maniera spiritualistă rămâne o falsă problemă. Omul, cu bune şi rele, e dumnezeul lumii sale. Etica sa (a păcatului) diferă de etica divină a gnosticităţii direct proporţional cu gradul său de cunoaştere, evoluţie pe calea devenirii arheice. E distanţa, distorsiunea dintre autoreflexia localului căruia îi aparţine şi ordinea delocalizată (atemporală) a gnoeticului. Prin murirea fizică se delocalizează de secvenţa în care a trăit, iar prin naştere personează o altă spaţiotempralitate, efectuând o corecţie a imaginii de sine direct proporţională cu karma. Se poate spune că omul e săgeata zenoniană ce, prin încarnări, ocupă o altă secvenţă existenţială în zborul său către dumnezeire. Ca persoană uită de cel care a fost în trăirea anterioară, dar memoria zborului său arheic e păstrată în memoria morfogenetică a fiinţei eonice. Pentru om, cunoaşterea lui Dumnezeu înseamnă cunoaşterea de sine. Pe măsura devenirii sale pământene (succesiunea de întrupări), el îşi împlineşte karma personală, care îi arată cât de deformată este imaginea sa la momentul trăirii faţă de el cel adevărat - fiinţa eonică. Mântuirea este purificarea continuă a imaginii spaţiotemporalităţii pe care o întruchipează astfel încât estetica sa să se apropie continuu de etica gnostică (ordinea sacrului). Când cele două se vor identifica în fiinţa eonică va înseamna că el şi-a împlinit destinul.
Cel mai aproape de această viziune a antropoteismului se plasează kabala cu al său arbore sefirotic. Sefirele sunt numere de la zero la nouă care desemnează, sub forma unor sfere, cele zece regiuni ale Totului cu care divinitatea poate construi o infinitate de lumi. Să ne imaginăm zece concepte fundamentale prin care gândirea poate articula orice construct mental - lumi spirituale. Există un arbore al lumii binelui şi un altul în oglindă, reflectare inversă a divinului, în lumea tenebrelor (răului). Arborele este arhelipul divin după care zeul a creat omul. Sefirotia exprimă ordinea sacră a omului - adn-eul său spiritual. Cheia cunoaşterii, care deschide cele cincizeci de porţi (concepte) ale înţelepciunii, e cunoaşterea omului. Meditaţia presupune revelarea arborelui ca pe o masticare a hranei psihice şi spirituale. Prin continua repetare a ei se atinge starea de graţie, când în interiorul lumii omului se aprind lumini ce desacralizează misterul şi purifică imaginea sa, revelându-se o lume ideală spre care te înalţi. Cam acelaşi lucru afirmă şi antropoteismul, numai că în locul meditaţiei propune experienţa trăirii reale, personării spaţiotemporalităţii căreia aparţine şi pe care (şi prin care) o (se) autorelevă în cadrul ciclului sofionic de reîntrupări. Demiurgic omul se autoconstruieşte ca un arbore sefirotic (potrivit arhitecturii divinului), iar arheic se autocunoaşte. Ca să-ţi descoperi divinitatea trebuie, mai întâi, să personezi (trăieşti) în succesiunea de încarnări în care procreezi, creezi şi făptuieşti. Prin gândire şi fapte îţi desăvârşeşti personalitatea, tezaurul acumulărilor de sine deversându-se în fiinţa eonică - fenotipia fiecărei întrupări. Prin acest travaliu uman divinul se autorelevă pe sine. Rostul omului nu e să-l cunoască pe Dumnezeu, ci ca divinitatea să se des/tăinuie prin el. Oferta spiritualistă nu e decât o deturnare a omului de la menirea sa.
Ştienţa mileniului trei articulează cea mai apropiată analogie a antropoteismului în cunoscuta teorie a superstringurilor. În această ipotetică construcţie fizico-matematică starea de nonexistent (neştienţă) a Totului, când gnosticitatea era închisă în eticitate de către egos (forţa unică), este numită Hiperspaţiu decadimensional (sefirotic?). Să ne reamintim că şi perfecţiunea modelului pitagoreic e fundamentă tot pe zece. Slăbirea egosului permite implozia hiperspaţiului ca o străluminare, anunţare a ştienţei despre sine, sub forma big bangului. Este momentul irupţiei forţei unice, ieşirii lui Unu (existentului) din Zero, când Neştiutul se ştientizează. Începe cognoscibilzarea gnosticităţii (inteligenţă) sub forma quadridimensionalităţii ca o expansiune a spaţiotemporalităţii. Forţa unică (egosul gnoetic) se sparge în cele patru forţe fundamentale - gravitaţională, electromagnetică, nucleară slabă şi nucleară tare. Această inteligenţă autoconstruieşte universul nostru autocunoscător la capătul căruia se află entitatea ce posedă ştienţă de sine (con/ştiinţă) - Omul. Celelalte şase dimensiuni se comprimă în ceea ce a fost numit Superstring (atropic, delocalizat, supersimetric etc.) - sursa care alimentează cu stringuri (corzi vibratorii unidimensionale) ce structurează particulele elementare, atomul şi materia (stare de joasă vibraţie a infoenergiei primordiale). Aici se concentrează misterioasa materie neagră - Inconştientul morfogenetic al gnoeticităţii (ordinea sacrului).
Dacă fiecare string e unicitatea sexadimensionalităţii înseamnă că inteligenţa (cognoscibilitatea) e reflexia acesteia în quadridimensionalitate. Adică autoreflexia divinului în om. Şi nu e asta o autocunoaştere de sine a Totului ca AntropoTheos - hermafroditismul Fiinţei?
Ştienţa căpătată până acum ne face să credem că datorită entropiei universul va îngheţa. Ce ar fi să ne imaginăm evoluţia universului de la big bang la îngheţ ca pe o creştere? O creştere a cui? A omului bineînţeles pentru că el este în vârful devenirii, e conştiinţa întruchipată a secvenţialităţii sale. Dacă am privi acest univers îngheţat (nu mort) din afara lui şi am constata că are chipul omului l-am numi supraom sau Anthropos. Dar dacă am imagina că el include în sine şi nucleul concentrat al sexadimensionalităţii nu l-am numi AntropoTheos? Această devenire a autocunoşterii nu este decât o reîntoarcere la Dumnezeul eleat, o încheiere a ciclului sofionic al Fiinţei a cărei fiinţare e gnosticitatea cognoscibilă pe care am numit-o inteligenţă. Am ajunge la afirmaţia că antropoteismul e Calea pe care am pornit în aflarea Adevărului că inteligenţa este Viaţa! Şi ca toată construcţia să fie de la A la Z, Fiinţa am numi-o Antropozeus - înălţare a Omului de la însufleţirea muritoare a trăirii la eternitatea atotştiutoare a vieţii. Astfel demiurgia Facerii - descompunerea Fiinţei spre des/tăinuire (Creaţia) se converteşte în arheitatea autocunoscătoare.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!