agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3775 .



Cușca
scenariu [ Film ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [volodiam ]

2007-03-31  |     | 




SCENARIU FILM



CUȘCA



Autor: Volodia V. MACOVEI





1. GENERIC

Început cu carton negru. În fundal, fade in cu zgomotul făcut de un ciocan greu care bate într-o bară metalică. Pe carton apare scris, typewriting, un insert:

INSERT:
„A nu fi oprit de la lucrurile cele mai mari și a nu fi limitat la lucrurile cele mai mici este Divin!” J.C.F. von Hölderlin

Cartonul se deschide, cross fade, pe imaginea în detaliu a unei mâini bărbătești care ține strâns o bară de fier groasă, pe capătul căreia lovește un ciocan greu. Imaginea coboară, foarte încet, în plonje, pe bară, spre pământ. Găsește, în partea de jos, trupul unei femei goale, îngenunchiată, cu capul spre pământ. Bara metalică este lipită de capul și umărul femeii. În fața femeii, în iarbă, este un cuțit mare, pătat de sânge.
Camera urmărește corpul femeii, de jur împrejur, în plonje. Apoi cadrul se deschide. Bărbatul a dispărut. A rămas femeia îngenunchiată, ținând bara metalică în brațe. Titlul filmului:

TITLU

CUȘCA


Panoramare cu retransfocare, de pe femeie, pe un platou de picnic, la marginea pădurii.






2. PICNIC, EXTERIOR, ZI.

Un platou în pantă, la marginea unei păduri, mașini cu portbagajele deschise, grupuri răzlețe ieșite la iarbă verde, grătare, umbrele de soare… (imaginea urmărește diverse detalii specifice picnic-ului)
Grupurile de turiști se văd doar un timp, apoi dispar, lăsând locul pustiu. Undeva, în plan îndepărtat, se vede muntele. Teleute, la vreo 35 de ani, cu părul lung, despletit, se află într-un soi de țarc rotund din gratii groase de fier, acoperit cu crengi uscate și stuf. Acoperișul țarcului se sprijină pe cinci stâlpi de lemn, din care unul este central.)


3. EXTERIOR, ZI, ÎN ÞARC. Monologul lui Teleute

(Întins pe spate, privește, peste cap, firele de iarbă înalte. Este îmbrăcat straniu, cu haine alese, parcă, la întâmplare. Are pe piept o bucată strâmbă de carton și un cărbune de desen. Pe carton e schițat un nud în picioare, văzut în contraplonje. Imagini cu iarbă, în detaliu.)
(pe parcursul monologului, imaginea îl detaliază pe bărbat)

TELEUTE (OFF):
Prima iarbă. Deasă, subțire, lungă, împletită cu paie ațoase. Mai mult vârfurile, aproape străvezii. Dacă strângi ochii, puțin și privești mai aproape de pleoape, apar numai săgețile verzi și o ceață lăptoasă, dincolo. Viață și dincolo de viață...
O iarbă grasă, liniștită, tăcut veselă, iarbă de privit și iarbă de mâncat. Pământul scarpină coastele și șira spinării cu frig, iarba picură ochii până la lacrimi... Frica, pârdalnică, nefericită, agitată mă îndeamnă să renunț la privit. Dacă se vede există, nu? Dacă se închid ochii, nu există, nu? Dacă există și când se închid ochii? Atunci nu există nimic. Atunci nu suntem aici. Atunci plecăm, atunci când ni se strâng pleoapele de somn? Atunci somnul nu e bun. Ar trebui să fim treji. Permanent. Dar vine frica și ne adoarme. Sau inversul fricii... Curajul? Nu curajul e opus fricii, ci lipsa de frică. Curajul e sinonim micii sau marii inconștiențe. Iar opusul inconștienței nu e frica, e știința lucrurilor și a întâmplărilor. Când strângi, tembel, tulpina cu ace a trandafirilor, frica e la fel de mare. Și inconștiența, dacă nu cumva se naște plăcerea de a plânge de durere! Durerea, la urma urmei, dispare după primul spasm și lasă loc amorțelii. O amorțeală care poate fi plăcută, dacă o compari cu durerea. În amorțeală, frica are șanse bune să dispară. Să te lase în curul gol în fața vieții, așa cum știai că se înțelege ea, cum aflasei din jur. Și frigul se dă durere și sfârșește, inevitabil, în amorțeală. Numai că și amorțeala, după preludiu, se lasă tot cu frică. O frică de moarte, o frică de plecare pe drum necunoscut, o frică de fără întoarcere...
De parcă ar avea vreun rost!? În locul ăsta, în lutul ăsta cu gratii și iarbă de jur împrejur, frica devine jenantă. Dacă mi-ar îngheța o parte importantă din corp, m-aș simți sigur, liniștit și aș alege doar un fir de iarbă în clar... restul să rămână ascuns în nori mici, albi, orbi, lipsiți de margini. Aici, însă, doar creștetul îngheață bine. Corpul aproape transpiră, alergat de sânge vâscos și strâns pe oase, probabil tot dintr-un soi de frică.


4. EXTERIOR, ZI, ÎN PREAJMA ÞARCULUI. Se aude vocea femeii. Peira.

(Impersonal. O voce de trezire, care implică responsabilitate și acțiune. Dincolo de iarbă, există frigul din corp, ceva jilav, există împotrivire la regulă, există cineva cu reacții firești, cu frică fără întrebări, cu o nerăbdare demnă de luat în seamă... o ființă vie. Peira.)

PEIRA(OFF):
Cred că mi-e frig. Adică, sigur mi-e frig. M-am săturat. Îți aud bunătate de gânduri și nu mă văd în ele. Nu-ți pasă de mine, așa cum nu ți-a păsat de colonel. Nici de oamenii din oraș nu-ți pasă. Practic, nu ți-a păsat niciodată de nimic. Nu mă mir că l-ai omorât. Nici nu era nevoie să ieși de-aici: nesimțirea și egoismul tău pot ucide și aerul din jur. Nu știu de ce mă mai încurc... Poate sunt proastă, ca toate femeile... Poate exagerez, de frig. Practic, pot să spun că mi-e frig și așa vreau să fiu înțeleasă.”

Peira devine vizibilă, prin ochii lui Teleute, care o măsoară cu privirea, de jos în sus. Peira e goală, în spatele gratiilor groase, cu trupul strâns de frig. (imaginea este cea din schița de pe carton)

TELEUTE:
Mă plictisești, cu toanele tale de muiere răzgâiată. Sunt lucruri mai importante decât frigul. Și n-am omorât pe nimeni; oamenii mor și fără aprobarea mea. Crezi că mă dau în vânt după umezeala care-mi înțepenește coastele?... Știu dinainte ce văd. Cu toate că mai caut surprize. Crezi că ești specială? Nu. Ești nebună! Ai noroc că ești prin preajmă. Uite-te la tine! O linie ușoară, un desen de trei lei, (vântură cartonul) o tijă subțire, cu noduri ascuțite, mici, de-o parte și de alta, un puf, iarăși un nod bine rotunjit, apoi o închidere, o deschidere, o movilă palidă, spații rotunjite și zgribulite într-una, din cap până în picioare... Și-așa pozezi rar, mă mai și înnebunești cu frigul. Nu te-ai plâns niciodată, ce te-a apucat? Þi-au spălat creierul la poliție? ...M-ai vândut, ai făcut menajerie din viața mea și acum te plângi? De frig? Termină cu prostiile! Mai am puțin... Dacă mă gândesc bine, datorită ție mai am foarte puțin...

Teleute ia cărbunele de desen și mai trage câteva tușe, apoi scuipă pe degete și întinde umbre pe carton.


5. EXTERIOR, ZI, PE PLATOUL DE PICNIC.

(Cadre generale, apoi în țarc.) Teleute abia termină cu desenul, că se aude un zgomot puternic. Un vuiet chinuit, venind din vale, din ce în ce mai aproape. Peira își strânge mâinile pe piept și se depărtează de gratii. E speriată și privește de jur împrejur, căutând un loc unde să se ascundă. Pune pe ea, în grabă, o pătură mică, care abia îi acoperă torsul și șoldurile. Vrea să fugă, dar se simte încremenită. Picioarele îi tremură și le strânge sub ea, așezându-se în genunchi. Nu-l poate părăsi pe Teleute, care se încăpățânează să rămână culcat pe spate, cu ochii larg deschiși, încremenit în iarbă. Pământul se rotește și dispare într-o lumină lăptoasă.


(Întoarcere în timp. Scene din copilăria lui Teleute.)

6. INTERIOR, NOAPTE, CAMERÃ SÃRÃCÃCIOASÃ DE CASÃ.

O încăpere mică, cu mobilă veche, spațiu care ține și de sufragerie și de dormitor pentru mai multe persoane. Un pat mare, deșălat, o canapea strâmbă lângă singura fereastră din încăpere, o sobă de teracotă, un pătuț de copil, din lemn, cu gratiile din față coborâte, un televizor alb-negru, o masă de lemn acoperită cu celofan, pe care stau mai multe farfurii de tablă smălțuită, bucăți vechi de pâine, pahare murdare, o sticlă de vin pe jumătate goală și o găleată de apă, cu o cănuță de tablă lângă ea. Încăperea este luminată de un bec chior atârnat cu sârme de tavan.
Teleute, copil de 9-10 ani, stă întins în pătuț, cu picioarele scoase printre gratiile de lemn și se uită la televizor, unde sunt desene animate. Bunica stă pe canapea, învelită cu o pătură groasă și împletește ciorapi de lână. Are ochelari groși, cu ramă neagră și un Mărășești în colțul gurii. Mama, femeie la 40 de ani, stă tolănită pe pat, sprijinită de perete, cu o țigară cu filtru, aprinsă, într-o mână, iar în cealaltă un pahar mare de vin.
Din camera învecinată, dincolo de ușa scorojită cu geam de sticlă mată, se aude o bufnitură, ca o ușă care se lovește de perete. Se aude zgomot de obiecte răsturnate violent, apoi o discuție între Bunicul lui Teleute, care se odihnea în antreu și Tatăl copilului, abia sosit acasă și, vizibil, beat. Personajele din cameră tresar speriate. Bunica întrerupe lucrul doar o clipă, apoi se liniștește.

BUNICA:
Iar a venit beat, nebunul!...

Mama lui Teleute e deja în picioare. Strivește țigara în scrumieră, dă peste cap paharul de vin și încremenește, sprijinită de masă. Teleute se ridică în fund și prinde strâns gratiile de lemn de la pătuț.

(de dincolo)

BUNICUL (OFF):
Cristoșii și zidirea mă-tii de bețiv ordinar! Îmi dărâmi casa, duce-te-ai în dosul bisericii! Ieși afară, nesimțitule, că pun bastonul pe tine și te omor!...

TATÃL (împleticit):
Termină, boșorog tembel! Ce urli așa? Și lasă bastonu’ ăla, că ți-l pun guler! Du-te-n mă-ta și treci la somn!

Se aude o pocnitură și corpul bătrânului prăbușindu-se pe patul din antreu. Tatăl lui Teleute intră în cameră, după ce chinuie câtva timp clanța ușii. Clătinându-se, ajunge în mijlocul încăperii. E beat mort, cu un sacou jerpelit, cămașa scoasă din pantaloni și prohabul descheiat. Face un tur de privire de jur împrejur și rămâne fixat pe nevastă-sa.

TATÃL:
Ce, bă, vi s-a urât cu binele? Vine omul de la muncă și... așa sunt primit? Ce-i cu boșorogul? I-a crescut tensiunea, are vână, e tare? Dacă e tare să vină, că-i rup eu bastonu’ pe șale!... (dă să se îndrepte spre ușă, dar se răzgândește) Și tu?... (Arată înfuriat spre nevastă-sa.) Tu, ce mă-ta te uiți la mine ca prostu-n târg? Unde-i mâncarea mea? Mâncarea mea, unde-i? Hăi? Te țin ca pe-o doamnă și tu faci mutre? Zi ceva! ...Ai muțit, nu?! Te-nveselesc eu!... (către bunică) Babo, dispari la moș’tu, că eu am discuții de familie! Afară!

Bătrâna își strânge pătura și lucrul, bagă țigările în buzunarul de la șorț și o zbughește pe ușă, în antreu. (următoarele imagini devin dinamice, cu detalii din mai multe unghiuri) Tatăl lui Teleute stă o clipă privind în pământ, apoi se repede brusc pocnind-o pe nevastă cu palma, trântind-o în mijlocul camerei. O ridică de păr și o lovește din nou. Apoi cu picioarele. Femeia strigă, ca din gură de șarpe:

MAMA:
Săriți!... Mă omoară!

Teleute sare repede din pătuț și încearcă să-și oprească tatăl. Primește un pumn în cap, apoi tatăl său îl aruncă în pătuț, își scoate cureaua și începe să-l bată gospodărește. Copilul nu scoate nici un sunet. Mama sa, plină de sânge, încearcă să-l tragă pe bătăuș de lângă copil, dar primește încă o lovitură, după care rămâne pe podea, nemișcată, în mijlocul camerei. Se aude bunicul, urlând, nedeslușit de dincolo. Tatăl se oprește o clipă din bătaie și încuie ușa dinspre antreu. Se aude bătrâna, din antreu, strigând: „Poliția! Să vină poliția!” Tatăl sparge becul cu cureaua.


7. EXTERIOR CASEI BÃTRÂNILOR, NOAPTE.

E liniște de mormânt. Imaginea se îndreaptă către fereastră. Înăuntru se vede numai cât permite flacăra unei lumânări aprinse pe masă. Trecere în interior. Mama este chircită în mijlocul încăperii. Pe pătuț, Teleute stă lipit cu burta de gratiile de lemn din spate. Mâna dreaptă este legată strâns, cu cureaua, de o stinghie de lemn a pătuțului. Lângă el, pe pătuț, cu picioarele atârnând și mâinile sub cap, trântit stă tatăl său și sforăie zgomotos. Prin fereastră, afară, după gard, se vede figura aspră a unui țigan mustăcios, luminată de o lumânare. Ochii țiganului arată o ură cumplită.






8. EXTERIOR, ZI, CASA BUNICILOR. O casă modestă, de mahala, o curte mică, un gard de lemn strâmb, pe o stradă neasfaltată, plină de praf și gropi.

Teleute stă agățat de un stâlp al gardului, scrutând lungul drumului pustiu. Se aude zgomotul unei herghelii de cai și undeva, înspre capătul drumului, se ridică nori de praf. Se aud ferestre trântite și se văd gospodine înfuriate care trag, în grabă, perdelele și obloanele și își adună copiii de prin curți. Bărbații intră, furioși și înjurând, în case. Ici și colo, câte o bătrânică își arată chipul privind din dosul draperiilor. Curând apar caii. O duzină de bidivii, doi-trei dintre ei călăriți, fără șa, de țigani mustăcioși care chiuie. Fața lui Teleute e numai un zâmbet. Aude vocea înfuriată a bunicului chemându-l în casă, dar tace și strânge mai tare stâlpul porții în brațe.

TELEUTE:
Calá, Calá, vine Calá! Calá, Calá!

Ridică o mână și face semn cailor și călăreților, strigând fericit. Ajunși în dreptul porții sale, țiganii își strunesc caii, îi ridică în două picioare și îl salută veseli pe copil, agitându-și pălăriile mari și negre. Apoi își văd de drum, dispărând, împreună cu caii, într-un nor de praf.
Strada revine la viață. Se deschid larg ferestrele, oamenii ies în curte și își continuă treburile, femeile pornesc, cu sacoșe mari, la cumpărături, iar copiii ies la joacă fugind spre capătul străzii.
Teleute se așează, fericit, pe treptele de la intrarea în casă, ștergându-și cu mânecile praful din ochi și de pe frunte. Îi e teamă că va lua iarăși bătaie, dar e mulțumit că a văzut, din nou, caii țiganilor. Bunicul său iese, tunând și fulgerând, din casă, cu bastonul greu de lemn ridicat spre cer.

BUNICUL:
Am să-ți rup oasele, dacă te prind! Într-o zi am să te vând țiganilor, să cerșești pe stradă și să te scuipe lumea! Lasă că te spun lui tac’tu... îți primești tu porția... iar dormi pe deal!...

Bătrânul își aleargă un timp nepotul prin curte, apoi se resemnează și intră în casă, înjurând și boscorodind.

BUNICUL:
Praful o să se aleagă de pramatia asta! Ca tac’su o s-ajungă: o lichea, un borfaș, un țigan împuțit!... Altarul și cristoșii!...

Teleute fuge la magazia din spatele curții și își ia de-acolo, de după o scândură ruptă, o pereche de ochelari de soare, uriași, cu ramă tigrată, de ebonită. Se-ntoarce în față și se urcă pe un piedestal de piatră din apropierea intrării în casă. Își potrivește ochelarii de soare, prinși cu elastic la spate, să nu cadă și se pune pe așteptat.




9. EXTERIOR, ZI, DUPÃ-AMIAZA. CURTEA VECINILOR.

Vecinii bătrânilor sunt o familie numeroasă de țigani. O casă dărăpănată, în fundul curții, și o bătătură mocirloasă până la poarta care stă să se dărâme, agățată într-o singură balama ruginită.
E aproape liniște. Din curtea țiganilor se aude, slab, un acordeon îngânând muzică lăutărească, acompaniat de o tobă bătută cu palmele. Teleute privește, nemișcat, curtea țiganilor. Un câine, jigărit, își face de lucru în preajma porții. Acordeonistul, un țigan mic și burtos, își face apariția în apropierea unui colț dărăpănat de casă. Îl urmează toboșarul, un puști negricios de vreo 12 ani, care duce cu el, pe lângă tobă, un taburet mic. Așează scăunelul undeva, la umbră, pentru acordeonist, apoi se pune în fund, de-a dreptul pe pământ, cu toba între picioare. Încep să cânte un vals vienez. Teleute tresare și se așează mai bine pe piatra lui. Devine atent, ca un animal de pradă. E timpul...
Din casă iese o țigancă tânără, cu părul despletit. Are într-o mână un lighean mare, de tablă, cu smalțul sărit, iar în cealaltă un taburet verde, murdar. Așează ligheanul pe taburet, în mijlocul bătăturii, dispare în casă și revine cu un hârdău mare, plin cu apă și un săpun de rufe uriaș. Umple ligheanul cu apă, ochi. Teleute își întinde spinarea, să vadă mai bine. Þiganca nu pare să-l ia în seamă. Doar îi aruncă o privire lungă și râde. Își scutură părul lung și negru, pe spate, apoi își scoate bluza și un maieu larg. Rămâne cu bustul gol și își îndreaptă, pentru o clipă, sânii tari către cer. Începe să se spele. Mai întâi își freacă brațele, îndesat, cu săpunul care, mai mereu îi scapă din mâini și se rostogolește în noroi. Apoi ceafa și pieptul. Stăruie îndelung pe sâni, moment în care își fixează privirea înspre Teleute, zâmbind, parcă s-ar oglindi în ochelarii uriași, strâmbi, care acoperă ochii copilului.
Acordeonul se aude din ce în ce mai slab și curtea țiganilor se acoperă, încet, cu o pâclă deasă.


10. EXTERIOR, ZI. O CÃRARE PRIN PÃDURE.

Vremea este întunecată, amenințând cu ploaie. Teleute merge poticnit pe cărare urmat de tatăl său.

TATÃL:
Te omor, plod nenorocit! Eu te-am făcut, eu te omor! Pramatie! Cai și țâțe de țigancă îți trebuie, nenorocitule! Îți dau eu țâțe de-o să-ți sară ochii din cap!

Tatăl lui Teleute e, ca de obicei, rupt de beat. Îl lovește cu pumnul pe copil, apoi îl împinge până îl trântește în genunchi, apoi îl lovește din nou, cu o centură militărească lată, cu pafta. Are părul cărunt, ciufulit și o vânătaie uriașă la unul din ochi. Poartă o pufoaică uriașă, de șantier. La brâu are atârnat, cu o sfoară groasă, un ciocan greu. Îl ridică pe băiat de la pământ, îl pocnește peste ceafă și îl împinge din nou pe cărare.



TATÃL:
Îți arăt eu țigănie, nu să mă faci tu de râs în lumea asta! Am făcut pușcărie ca să ai tu ce mânca și... Crucea ta de plod nenorocit, am să-ți rup oasele! Și ție și lui maică-ta, că se fâțâie toată ziua în loc să te pună la respect. Să-și bată joc de mine boșorogul ăla bătrân de tac-su, că nu știu să-mi cresc copilul, că n-am casă și stau pe capul lui... Ptiu! ...că nu-mi mai tihnește nici berea la crâșmă!... Ori fac om din tine, ori te omor, să știu c-am scăpat lumea de-un gunoi! Te omor, bă, auzi?... Te omor!


11. EXTERIOR, ZI PLOIOASÃ, LA LIZIERA PÃDURII ȘI IEȘIREA PE PLATOU

Cărarea se termină și cei doi, copilul abia târându-se, ajung în luminiș, pe platoul larg unde obișnuiesc orășenii să iasă la picnic. Bărbatul îl târâie pe Teleute până într-o margine a luminișului, unde se află un soi de adăpost, construit din cinci stâlpi de lemn, unul în mijloc și un acoperiș de crengi și stuf. În apropiere se află o grămadă de bare lungi, groase, negre, de fier. Bărbatul îl aruncă pe copil în adăpost, se așează pe o movilă și își aprinde o țigară, înjurând. Teleute ia în brațe stâlpul gros din mijlocul adăpostului și încremenește cu privirea țintuită în pământ. Taică-său își mai aprinde o țigară, trage un fum în piept, apoi o lasă să ardă până îi ard degetele.

TATÃL:
Vine ploaia, bă tată, bă! Vreme proastă... De rahat... Împuțită. Nu mai e vreme de stat... mai am și altele pe cap.

Pare să fi uitat de copil. Se încinge cu centura militară, după ce își scoate pufoaica, își suflecă mânecile murdare de la cămașă, scuipă în palme, își trage aproape un butuc pe care se urcă și se apucă de lucru. Înfige liniștit barele metalice, în cerc, de jur împrejurul adăpostului, țintuindu-le adânc în pământ cu ciocanul greu de la brâu. Așează și-o poartă grea, cu gratii, pe care pune lanț și un lacăt uriaș. Teleute nu scoate nici un sunet. După ce își termină treaba, bărbatul își freacă palmele, mulțumit, scuipă îndesat, își aprinde o țigară și pornește, alene, către liziera pădurii, fără să întoarcă privirea
Dispare în pădure. Teleute străbate, în genunchi, cercul de gratii. Într-un loc, afară, vede pufoaica uitată de taică-său și o trage printre gratii, cu o creangă strâmbă. O pune pe el. Găsește, în buzunare, un briceag mare, sfoară de cânepă, chibrituri, o pungă de pesmet, semințe și câteva felii de salam învelite în celofan și o sticlă de jumătate cu apă.. Sapă o groapă mică, o înconjoară cu pietre, adună crengi uscate și face focul. Fața împietrită nu mai arată frică. Noaptea aduce o liniște grea, ca înaintea unei furtuni.
După un timp, liniștea nopții este spartă de tropot și nechezat de cai, apoi de un urlet întocmai aceluia de animal înjunghiat. Un urlet de om.
Liniște. Apoi ploaia începe, cuminte, fără grabă.





12. EXTERIOR, ZI. O ZI LUMINOASÃ. CURTEA VECINILOR ÞIGANI AI LUI TELEUTE, COPILUL.
(Scena începe cu o panoramare de pe piedestalul de piatră unde obișnuia să stea Teleute, până în curtea vecină)

Agitație mare în bătătura țiganilor și în stradă. Zeci de țigani și țigănci, în haine de sărbătoare. Femeile, cu rochii uriașe, înflorate, salbe de aur greu la gât și diademe strălucitoare. Bărbații, în costume negre, cu revere lucioase și cămăși albe, desfăcute larg pe piept. Prichindeii se agită, zgomotoși, în jurul lăutarilor, care cântă de mama focului din acordeoane, viori, trompete și tobe. Două Mercedes-uri vechi, mari, sunt parcate de-a dreptul în mijlocul drumului, cu portierele deschise larg și îmbrăcate cu flori și eșarfe roz și albe. O țigancă bătrână, mama miresei, umblă cu ligheanul vechi de tablă printre țigani și adună bănuți de aur, salbe, coliere de perle, brățări și bani, cărți de ghicit, bricege, boscorodindu-i cu foc pe cei mai strânși la pungă. Se împart pahare și căni de vin, direct din găleți de tablă.
Din fundul curții apare mireasa... fata cu spălatul a lui Teleute. Roșie la față, cu o rochie de mireasă roz, împopoțonată de pamblici și flori artificiale, fata înaintează prin mulțime, împinsă de la spate de un grup de țigănci zgomotoase. O preia mirele, un țigan solid, mustăcios, cu pălărie de cowboy, mare, neagră, și o scoate în stradă, cu întreg alaiul după ei. Un țânc aduce un taburet scorojit și mireasa este urcată pe el, în mijlocul drumului și pusă să se bâțâie pe muzica zgomotoasă a lăutarilor. După un timp, mirele își recuperează mireasa din mijlocul mulțimii, o îndeasă într-un Mercedes și pleacă în urletele vesele ale țiganilor. Cheful continuă în bătătură. Vecinii privesc petrecerea din dosul perdelelor. Doar câțiva puști, îndrăznesc să se apropie și să se uite la țigani printre scândurile gardurilor. Doi țigănuși fug până la ei și le dau, printre scânduri, plăcinte și cârnați, pe care puștanii le înfulecă lacomi.


13. EXTERIOR, ZI, PE STRADA UNDE ESTE NUNTA

În toiul distracției, din ambele părți ale străzii se aude zgomot asurzitor de motoare ambalate. Apar, din norii de praf, două ARO-uri de poliție și o dubă cu militari, echipați ca de război. Polițiștii și soldații sar din mașini, înarmați, după ce duba trece peste gardul țiganilor. Începe o bătaie cruntă, în urletele isterice ale țigăncilor, care sar furioase în spinarea polițailor. Mai mulți țigani tineri încearcă să fugă prin spatele casei, dar sunt ajunși de soldați, culcați la pământ, bătuți cu cruzime, legați și aruncați în dubă. Câțiva polițiști, furioși, pun mâna pe topoare și răngi și dărâmă peretele din față al casei țiganilor și culcă la pământ ce mai rămăsese din gard.
După plecarea dubei, dispar și mașinile poliției. În bătătură, țiganii, plini de sânge și cu hainele rupte, înjură gros. Þigăncile blestemă, își smulg părul din cap și se tăvălesc în mijlocul bătăturii. Apoi se face liniște. Copiii aduc găleți cu vin. Þiganii se așează în mijlocul curții, beau vârtos și tac. Femeile stau la sfat, deoparte. Noapte îi găsește în jurul focului, prăjind carne și vorbind în șoaptă. Nunta se terminase.



14. EXTERIOR, ZI CU CEAÞÃ. PLATOUL DIN MARGINEA PÃDURII, UNDE COPILUL TELEUTE ÎȘI FACE DE LUCRU ÎN ÞARCUL CU GRATII

Teleute meșterește la o învelitoare împletită din crengi subțiri, lungi și paie. Ceața e aproape lipită de pământ. Þarcul e ceva mai mobilat. Partea din sus e acoperită cu crengi împletite și frunze, într-o parte e o vatră mai mare, cu proțap deasupra, în partea din jos e o grămadă de crengi uscate făcute bucăți.
Teleute aude, deodată, tropot de cai dinspre vale. Inima îi tresare și se lipește, agitat, de gratii, încercând să străpungă ceața cu privirea. Îi dau lacrimile. Apar țiganii, călare, îndreptându-se spre el. Între ei, fata lui, cu părul despletit și o diademă subțire, de aur, pe frunte. Alături, bărbatul ei, mustăciosul, în cămașă albă, desfăcută până la brâul lat de piele. Teleute se lipește și mai tare de gratii, agitând mâinile înspre țigani.

TELEUTE: (în șoaptă)
Calá! Calá! Caláaa!

Þiganii descalecă, își lasă caii în apropiere și fac cerc aproape de țarcul lui Teleute. În mijlocul cercului, bărbatul țigăncii pune pe pământ un cuțit mare, cu sânge închegat pe el. Apoi se retrage. Þiganca, fără să-și ia ochii de la Teleute, intră în cerc și se dezbracă, rămânând doar într-o rochie subțire, ca o cămașă de noapte, albă, aproape transparentă, desfăcută până spre buric. Þiganii încep să cânte, bătând ritmul cu palmele. Þiganca dansează, mai întâi veselă, ridicând cuțitul din iarbă și agitându-l către cer. Ritmul muzicii se întețește, până când țiganca pică abia respirând pe pământ, cu ochii în lacrimi. Sapă, cu unghiile, o groapă mică, în care pune cuțitul, apoi o astupă cu grijă și bate locul cu picioarele goale. Þiganii tac, cu privirile în pământ.
Teleute e încremenit, cu brațele atârnate în afara țarcului. După un timp, țiganii fac cerc în jurul țarcului, mustăciosul o ia pe țigancă de mână și îngenunchiază în fața copilului. Îi iau, fiecare, câte o mână și i-o sărută lung. Teleute plânge încet. Þiganii se prind de mâini și se rotesc, din ce în ce mai repede, în jurul țarcului. Se aude, parcă din cer, nechezatul cailor. Ceața se înroșește, apoi se albește, până se face lumină orbitoare. Se mai aude doar tropot de cai, îndepărtându-se.


(revenire în prezent, la continuarea scenei 5)

15. EXTERIOR, ZI. VREME DE PLOAIE. PE PLATOUL DIN MARGINEA PÃDURII AJUNGE MULÞIMEA ZGOMOTOASÃ.

Vuietul se apropie, amenințător. Sunt voci ascuțite de femei isterizate, voci răgușite de bărbați, voci de copii țipând și râzând zgomotos. Voci care scandează vorbe nedeslușite. Se auzeau pași grei, mărșăluind și crengi uscate strivindu-se la grămadă. Peira începe să plângă, fără să știe de ce. Teleute își ridică privirea din iarbă și o adâncește, aproape cu răutatea, în lacrimile femeii. Pașii grei nu se mai aud. Mulțimea pare să se fi oprit, foarte aproape de cei doi. Se aude doar un vacarm teribil, înjurături și chiote vesele, palme lovindu-se, umede, unele de celelalte... Apoi zgomot de fiare, un zgomot ruginit, ascuțit.
Mulțimea este în preajma țarcului. Agită pancarde pe care e scris, cu pensula: „Am învins!”, „Libertate!”, „Teleute – Victorie!”, „La zid cu Dușmanul!”. Câțiva bărbați cu răngi sparg lacătul ruginit de la poarta țarcului. Peira încearcă să-i oprească, dar este îmbrâncită, lovită peste față și aproape călcată în picioare de mulțimea dezlănțuită. Bâiguie, cu ultimele puteri, ceva nedeslușit.
Primul grup care intră în țarc îl ridică pe Teleute pe umeri, în timp ce acesta rămâne drept ca o scândură, cu ochii ațintiți către cer. Peira plânge, neputincioasă, trântită cu fața lipită de pământ. Din colțul gurii i se scurge un fir subțire de sânge. Teleute este scos din țarc și așezat pe o pătură. Este sufocat de mulțimea care se înghesuie să-l privească.


16. EXTERIOR, ZI, LÂNGÃ ÞARC, PEIRA PRÃBUȘITÃ LA PÃMÂNT.

(Prim plan și detalii ale femeii căzute la pământ.)

VOCI DIN MULÞIME (OFF):
„E al nostru!” „L-am salvat!” „Revoluția a învins!” „El știe unde trebuie să mergem!” „De ce nu spune nimic?” „Gândește, bă, el nu e ca noi, să dea din gură fără rost!” „Taci bă, că ești prost!” „Lăsați omul să respire!” „Terminați cu gălăgia!” „Faceți loc, vreau și eu să văd!” „Nu-i așa că e tare frumos!?” „Ca un îngeraș!” „Hai, Teleute, spune ceva!” „Unde-i nebuna? Unde-i nebuna?” „L-a amuțit curva asta! L-a omorât! Alunga-ți-o în pădure! La moarte cu ea!”

Câțiva copii și femei isterizate pun mâna pe pietre și uscături și o alungă pe Peira, care fuge, împleticit, spre liziera pădurii. Se prăbușește în umbra unui copac, abia respirând.

PEIRA (gros plan):
Ce-am făcut, Teleute! Ce-am făcut! (privirea spre cer) Doamne, unde ești, Doamne? De ce m-ai părăsit? De ce m-ai părăsit? De ce?...


17. EXTERIOR, PLATOUL ESTE ÎNTUNECAT, CA DE NOAPTE.

(totul devine aproape ireal, imaginile din jur se filtrează în culori diferite și se succed halucinant)

Deodată, locul se întunecă și toate sunetele amorțesc. În ciuda agitației din mulțime, nu se mai aude decât vântul, șuierând încet. Teleute închide ochii. În jurul lui se face loc.

TELEUTE (OFF):
Trecerea. Ce tâmpenie!... Mă bușește râsul. Trecerea. Uite trecerea, să nu mă mai plâng că nu mi-o arată nimeni. Dumnezeu, în caz că s-a hotărât să existe, are un simț al umorului sinistru. Uite că simt... Uite ce simt... Mirosul. Miros de transpirație, de tutun ieftin, de apă de colonie și respirație multă și grea. Apoi zeci de palme care se lipesc de mine. Nu le mai simt. E cald. Nu le văd ochii, zeci de ochi, dar îi simt cum mai ard pe piele ca mucurile de țigară strivite furios. Peira? A plecat, a fugit, a șters-o... Nu-i mai simt mirosul. Nu mai simt nici un miros. Merg în sus. Linii groase, metalice, se rotesc continuu și se apropie unele de celelalte, se fac albe. Plouă... picură cu lumină... nu mai e cald... nu mai e... nu mai e...

Teleute vede arzând lumina. O lumină lungă, înșirată, dureros, pe cer, sau între ceruri... Lumina... Ardea, străpungându-i pieptul. Un val galben, orbitor... Pleoapele aveau, parcă, transparența apei limpezi. Mai multă liniște. O liniște ușoară, parfumată... Doar o voce, depărtată, șoptită, nerostită.

TELEUTE (OFF):
Peira! Peira! M-au scos și eu nu pot... Nu cred că pot... Merită să mă-ntorc? Merită să mă-ntorc? Merită? Merită? Uite! Uite și caii!... Și caii... Calá! Calá! Caláaa!

PEIRA (OFF):
Teleute! Teleute! Te-le-u-teee!



(cu ceva timp în urmă)

18. EXTERIOR, ZI, ÞARCUL LUI TELEUTE.

(În țarc au mai apărut unelte rudimentare, din piatră sau lemn și fețe grotești cioplite din crengi groase, așezate în ordine sau aruncate, la întâmplare.)

Teleute, bărbatul, își petrece zilele în singurătate, certându-se cu el însuși sau cu divinitatea. Deși oamenii continuă să vină în poiană pentru a-și petrece sfârșitul de săptămână, asta nu schimbă nimic. Locul în care se află nu este accesibil privirii celorlalți. Bărbatul urmărește, plictisit, aceleași imagini obositoare de picnic, strigă, se strâmbă, dar rămâne invizibil pentru ceilalți. Acum cioplește un nud de femeie, din lemn.

TELEUTE:
Stau de mult aici? Stau de mult aici. Cam dintotdeauna. Adică de mult, nici nu mai știu bine de când. Dar ce e timpul altceva decât spălare pe creier, temă de dispută pentru viețile prea sărace sau strâmbătură la propria viață!? Vinovat de plasarea mea în cercul ăsta infect e, fără doar și poate, Dumnezeu. Da, da, bunul și îngăduitorul și atotputernicul și-a făcut de lucru cu un puștan și i-a dat subiect veșnic de pomenire. El spune că e vina mea, că eu am întrebat, că eu am vrut, că am ales, că am avut arbitrul acela liber care ne face deștepți, dar eu știu că nu am avut nimic. Doar o mare încrâncenare și un mare dispreț. Nici caii nu mai vin... Nici caii nu mai vin...



19. EXTERIOR, ZI, DIS DE DIMINEAÞÃ, LA ÞARC.

În fiecare dimineață, de obicei, Teleute împinge, cu o bâtă groasă, cărbunele de la focul de peste noapte, un foc pe care îl face spre mijloc, să poată dormi în jurul lui, oriunde.

TELEUTE:
Ori de teamă de fiarele pădurii... Care fiare? Ori sunt obsedat de idei fixe, dar sigure. În sfârșit...

Împinge focul cu o bâtă groasă, cu măciulie noduroasă în vârf. Fumegă subțire, deși marginile sunt bine căptușite cu rouă. E un miros greu, de lemn putrezit, de iarbă stricată și stoarsă în palme, un miros băltit, de mlaștină pitică. Dimineața, soarele se arată obositor de târziu, ieșind leneș, cu greu, de peste coama copacilor. Multă vreme din an, dimineața, în locul cu țarc este umbră. În fața răsăritului, de cealaltă parte a locului, se întinde o poiană largă, aplecată, veselă vara și albă gros iarna. Toamna e doar umedă. Înspre nord, muntele se ridică, poticnit. Chiar în față, la câteva zeci de metri, se deschide un hău negru, aplecat către adâncul pământului. O grotă îngustă, cu trei pietre mari aplecate spre înăuntru. Lumina nu ajunge, niciodată, acolo. Face o linie dreaptă, apoi se apleacă spre adânc, încet mai întâi, după care coboară, strâmb, spre un întuneric mai aspru, mai greu de ghicit din gura hăului.

TELEUTE (OFF):
Noaptea, gura cavernei arată întocmai botului deschis, larg, al unui animal de pradă. Poate lup. În nici un caz câine. Câinele nu ridică gâtlejul spre cer. Câinele a învățat mult și bine exercițiul supunerii și al umilinței... După care l-a transmis și oamenilor, întocmai unei boli incurabile. Tocmai de aceea e câine și nu lup. El crede că a fost, odată, lup. Oamenii cred la fel, mai ales când îl prind amintindu-și rădăcinile. Dar tot oamenii l-au învățat că poziția demnă a botului este către pământ. O lecție exersată bine de om, cel puțin de la facere încoace. Spre deosebire de om, sau tocmai dintr-o irezistibilă afinitate, în clipele de disperare și umilință, câinele se simte lup, se simte mândru că își poate întări șira spinării către cer, după un arc al timpului pe care nici Dumnezeu nu-l mai poate schimba. Ciudat, însă, în gura de piatră din munte doar noaptea văd mai departe, înăuntru, în adânc. Și parcă aud... Aproape văd cum hăul se deschide în jos. Ca într-un pântece de femeie, doar un sâmbure de lumină se mai vede după trei treceri, apoi negură și... nimic. Sufăr, aproape mă dor viscerele când îmi strădui ochii să treacă de strâmtoare și să descopere de unde vine sâmburele de lumină. N-am să știu niciodată. Nimeni nu cred că a avut curajul să treacă dincolo. Iar cei care ar fi trecut, nu s-ar mai fi întors.

Înspre răsărit, pădurea se așează molcom, prietenoasă.

TELEUTE (OFF) (imagini de picnic, detaliu, văzute din țarc):
Aici vin doar oameni simpli. Rar unul câte unul. De obicei se adună în grupuri gălăgioase. Unii sunt înalți, rotunzi la față, serioși, legănați la mers, vociferează, împart dreptatea cu mâinile, desfac pachete și taie lemne. Alții sunt pașnici, poartă ochelari subțiri, sunt stingheri, se așează doar în capetele poienii, nu fac focul, nu pregătesc mâncare și nu-i ceartă pe cei mai mici. Mai sunt obosiții. Grei la mers, încruntați, cu vorbă puțină și mișcări drămuite, ei mestecă încet, strâng resturile, dorm cu burțile înfipte în iarbă și se grăbesc să plece chiar de la sosire. Femeile sunt aproape la fel. Au rochii lungi, sau treninguri, sau bermude, se dezbracă ostentativ, rotindu-și capul cu dinții strânși, au pântecele obosit și preferă să stea cu spatele la soare și genunchii strânși lângă piept. Câteva doar, râzând chinuit, se îndreaptă spre soare cu un pântece rezonabil și scot gemete stinse de parcă soarele le-ar alunga obișnuința de a purta rochii peste genunchi. Momente scurte, în care își spală gleznele și sunt fericite să se amestece, repede, inexpresive, în fumul grătarelor.


20. EXTERIOR, ZI, ORAȘUL VÃZUT DE PE MUNTE

În vale e jocul lui Teleute. O mulțime de acoperișuri cenușii, dungi cenușii care le împart în piese de puzzle, ochi mici de verdeață, ochi mici de apă, ochi mici de negru și... gata.

TELEUTE (OFF) (iritat):
Uite orașul! Acolo nu se petrece nimic. Nu mișcă nimic, nimic nu face față cu vederea, nimic nu trece de un cenușiu spălăcit. Nici piesele de puzzle nu se mișcă, nu se amestecă, nu le poți reașeza, pentru simplul fapt că sunt perfecte doar acolo unde sunt așezate. Un puzzle tâmpit, cu variantă sigură și simplă, cu piesele sudate atât de bine între ele încât parcă ar face un întreg. Nu există decât limita superioară a întregului. Un fapt inert. Acolo, trebuie să moară cineva, altfel mor eu de plictiseală, cu ochii zdrobiți de acoperișuri murdare... Ce treabă am eu cu soarta sau cu Dumnezeu? Trebuie să moară... mâine... ba nu, astăzi, la prânz...


21. EXTERIOR, ZI, ÎN PREAJMA ÞARCULUI.

Teleute se repede la gratii și le scutură furios. Apoi ia o creangă uscată și răpăie pe gratii urlând.

TELEUTE:
Azi să moară! Azi, mâine, azi, mâine...

Amenință cu creanga spre cer.

TELEUTE:
Tu să nu te bagi! Cum adică nu i-a venit timpul? Care timp? Dar timpul meu unde e, când vine, pe unde? Spălător pe creiere pentru viețile prea sărace, asta ești... Sau strâmbătură la viață!? Da, da!... Vinovat de cercul ăsta infect e, fără doar și poate, Dumnezeu. Da, da, bunul și îngăduitorul și atotputernicul și-a făcut de lucru, a dat subiect veșnic de pomenire, temă pentru acasă... Care casă? Care vina mea? Că eu am întrebat, că eu am vrut, că am ales, că am avut arbitrul acela liber care ne face deștepți, dar eu știu că nu am avut nimic... Tembelisme ieftine și, în rest, o mare încrâncenare și un mare dispreț. Nici caii nu mai vin... Nici caii nu mai vin... Nici caii nu mai vin...


22. EXTERIOR, DIMINEAÞA, LÂNGÃ ÞARC

Peira. Femeia lui Teleute. Singura care, dintr-un motiv neștiut, l-a văzut. Era tânără, diafană, parcă mai crudă decât iarba. Era singura care vedea bine, care se uita în jur și putea măsura lucrurile. Prima dată, Peira s-a așezat lângă țarc din întâmplare. Masa ei pentru picnic era simplă: un sandwich cu șuncă, afumată, o roșie, puțin verde pe margini, două felii de pâine integrală și cam atât. Nu de foame venise acolo. Era acolo de la răsărit, dinainte de trezirea lui Teleute care, în mod ciudat, dormise toată ziua. Locurile din colțurile poienii fuseseră ocupate întreaga zi. Singurul spațiu de care nu se apropia nimeni, era țarcul lui Teleute. Copiii fugeau, speriați, fără să știe de ce, femeile asemenea, bărbații știau că e bine să stai, mereu, în câmp deschis. Peira n-a avut de unde alege. Era siguranța unui loc pe care nu și-l dorește nimeni. Pe Teleute l-a văzut doar seara, când parcă i s-au limpezit ochii. Plecaseră toți, doar ea rămăsese țintuită în acel loc.


23. EXTERIOR, DUPÃ AMIAZÃ, CÃTRE APUSUL DE SOARE

(În preajma țarcului cu gratii, Peira îl privește pe Teleute printre gratii.)

Teleute se trezise de ceva vreme, dar nu îndrăznea să se miște. Doar mijise ochii și o privea, aproape fără să respire. Era atât de frumoasă și îl privea intens. Îl ardea privirea ei. Teleute s-a ridicat, într-un sfârșit, s-au așezat amândoi de-o parte și de alta a gratiilor și și-au lipit umerii. Au stat timp îndelungat așa, fără să se mai privească. Când s-a lăsat noaptea și luna strălucea ca un felinar uriaș, s-au ridicat, s-au privit lung și, fără o vorbă, s-au dezbrăcat.
A fost prima și ultima oară când au făcut dragoste. O experiență romantică și puțin amuzantă. Pe ea au deranjat-o, mai tot timpul, tijele reci de oțel, depărtate cât un umăr de funcționar, nu știa să sărute cu vârful buzelor și capul încremenit, nici să încolăcească, strâmt, cu gleznele. Totul părea nepotrivit. Nu spuneau nimic, explorându-se tăcut, ca doi puștani speriați. Ea lăcrima ușor, strâmba din ochi, apoi devenea, brusc, veselă și mărunta de jenă care îi spală privirea devenea aproape perversă. O grădiniță a sexului și o dragoste fizică amestecată. Curiozitate, uitare, exercițiul ineditului, simbolul renunțării și al cuceririi, frica scuipată vesel, cald-frig, așezarea dincolo de întrebări, mormăitul incertitudinii, bucuria de a călca regulile, dragostea ca panaceu universal al putinței de a înfăptui imaginabilul.
Cel mai greu a fost să se apropie. Barele grele, cenușii, mate, puțin ruginite, lăsau doar brațele să se lepede în afară sau înăuntru. Puțin până spre umăr. Picioarele se bucurau, sub genunchi, cu gleznele răsucindu-se liber aproape un pas în iarbă. Pomeții ieșeau, cu rândul, la întâlnirea cu nasul rece și buzele fierbinți ale celuilalt. Și puțin din piept se putea strecura, strâns până la așezarea coastelor. Peira trecea cu genunchii. Asta ajuta mult. Mult mai aproape erau când el stătea cu spatele. Vârfurile omoplaților desfăceau aer, fesele se bucurau de lipsa oaselor, călcâiele se ridicau, libere, mergând pe aer. Peira avea loc mai mult de îndesat sânii, pântecele ei făcea volute, părul îi trecea aproape de-a-ntregul în țarc.
La început, erau întinși pe spate. Își atingeau vârfurile degetelor de la picioare, o furnicătură spre tălpile care s-au sărutat de zor, încrucișându-și locurile și mulțumind lui Dumnezeu pentru căușul de carne lăsat să se bucure. Capul lui Teleute se odihnea, fierbinte, spre înăuntru. Al ei zburda, vesel, către vale. Ea a ales poziția: parcă aluneca, parcă era bine atunci când se răzgândea și stătea aproape. Spaima lui Teleute se convertise în așteptare: când Peira se ridica, din șolduri, înspre el, întreaga vale se ridica deasupra orizontului și curgea sânge proaspăt prin tălpi. Când și-au întâlnit genunchii, tălpile erau arse, de mult. Teleute s-a agățat de părul ei, lung, drept, puțin aspru și fierul de pe piept s-a încins la roșu. Ardea. O metalurgie fizică le-a pus încă două coloane vertebrale între umeri și coapse. Au urcat și au coborât de atâtea ori încât rugina uscată le-a însemnat pielea, lat și drept.
S-au odihnit, lipindu-se, spate în spate, creștetele și treimile de șolduri, vorbind din degetele mâinilor și strecurând coatele înapoi. Trecuseră, printr-o vrajă, la un mod aproape firesc.



24. EXTERIOR, ZI, DIMINEAÞA. PEIRA ȘI TELEUTE, LA ÞARC.

Peira a adus un coș cu mâncare și strecoară pachetele în țarc.

PEIRA:
Astăzi e miercuri.

A venit odată cu ivirea zorilor. Teleute, chior de somn, abia s-a ridicat din iarbă și a aprins focul aproape dormind.

PEIRA:
A murit colonelul.

TELEUTE (mormăind):
Care colonel?

Abia mijise ochii și nu era foarte sigur pe el. Peira părea tristă. Pe Teleute îl apucă un simț al umorului cinic, de care nu se știa în stare.

TELEUTE:
Nu mi-ai povestit, cred, de nici un colonel care să te curteze sau pentru care ai avea oarecare stimă. Cu atât mai mult cu cât nu te înghesuie prea tare dorul de război și războinici. Dovadă eu, o plantă veselă, otrăvitoare la rădăcină, dar pașnică în creștere și cu care pari să te simți mai în largul tău.

Teleute pufnește în râs, aproape trezit. Peira pare să nu-l bage în seamă.

PEIRA:
Colonelul Achile. Achile Popic. Bătrânul care se pregătea să-și mărite fata cea mare cu un locotenent subțire, abia venit de la școală și speriat. Colonelul, știi tu, colonelul... Tu mi-ai spus!... De unde știai c-o să moară?... A fost înjunghiat, cu un cuțit mare, țigănesc... Poliția încă nu știe... S-au adunat acolo niște oameni și hotărăsc...


25. EXTERIOR, ZI, PEIRA ȘI TELEUTE APROPIAÞI CU FEÞELE DE GRATII

După prima îmbucătură a micului dejun, Teleute parcă și-a recăpătat forțele și a devenit mai atent.

(alternanță de contraplanuri cu cei doi)

TELEUTE:
Cred că mi-am recuperat parte din memorie. Partea vagă. După ochiurile prăjite mult prea tare pentru gusturile mele, merge un pahar mare de vin greu, negru. Atunci o să fac cunoștință, pe de-a-ntregul, cu amintirile mele. Colonelul?... Care colonel? Acel colonel?!... Poate te înduri de chinurile mele matinale și mă dumirești...


PEIRA:
Þi-am mai spus, dar nu mă bagi niciodată în seamă. Þi-am spus că a venit în oraș locotenentul. Unul tânăr. Cred că e primul ofițer trimis aici în ultimii zece ani, de când a început nebuneala. E proaspăt și timid ca ușa scârțâind de la bucătărie. Se șterge la gură cu prosoape și își face bocancii în fiecare zi. Am aflat și eu, la coafor...

26. INTERIOR, SEARÃ, CRÂȘMÃ ÎN ORAȘ

(serie dinamică de imagini flash-back care urmăresc povestirea Peirei)


Crâșma e ordinară, plină, cu mult zgomot făcut de o ceată de instrumentiști blonzi, în costume populare îndoielnice. Mese lungi de lemn, cu bănci, castroane de lut și halbe ciobite. Personajele care reies din povestire stau la mese diferite.

PEIRA (OFF):
Spune că abia a terminat școala de ofițeri și că a fost primul și că a cerut să fie distribuit, serios, în locul cel mai greu, în capătul pământului, aproape de marile fapte de arme. Vrea să fie erou... Ba, chiar într-o seară, a mâncat bătaie de la Sodo, măcelarul, încercând să o apere pe matroană de palmele sângerii ale godacului. N-a știut, săracul, că Sodo stă la rădăcina fripturii pe care tocmai o bucățălise cu baioneta știrbă! E băiat bun și știe carte. A povestit Marei, nebuna, că e bine să aibă o discuție serioasă cu bărbatu-său, să ia viața în piept și să fie mereu lângă el, cerându-și totul, drepturi... A năucit-o de cap de abia au scos-o Sodo și matroana de sub crucea lui bărbatu-su, unde săpa povestind despre dragostea fără moarte și buna înțelegere între vecini. Locotenentul are și un nume ciudat. Îl cheamă Apei, ca un soi de gâlgâit în zi de secetă. L-am auzit, ieri, cum cânta. Cred că era beat. Cânta ceva cu frunze de stejar și armata care a făcut din el bărbat și l-a scăpat de taică-său care nu mai știa ce să facă cu el în bătătură. Era și o femeie în cântecul lui, una care îi aducea pachet și fugea de la poartă înainte de a o vedea... lucru care l-a făcut pe Sodo gelos... Care e femeia, ce face ea, de unde, cum și de ce nu vine să cumpere fleică vinerea și, chiar dacă cumpără rasol, cum de nu spune că are treabă cu locotenentul, cu țâncul plângăcios care le strică ziua de bere!?...


27. EXTERIOR, ZI, LA ÞARC

TELEUTE (OFF) (în sinea lui):
E una din zilele în care Peira arată a femeie. Simplă, puțin aspră la vorbă.

Peira râde mânzește, vorbește rar, căuta să vadă dacă Teleute pricepe. Acesta din urmă pare amuzat și se războiește cu butelca de vin. Peira continuă povestea, trebăluind prin coș.

PEIRA:
Locotenentul ăsta a stricat lumea de cap. Sodo, chiar dacă l-a altoit la vreme de seară, vrea să-l ia ucenic trei ore dimineața, când taie porcii. Matroana l-a întrebat cum se înțelege cu bărbații sensibili. Iar colonelul, ei bine colonelul vroia să și-l facă ginere...

TELEUTE:
Să și-o mărite pe Caliope, zdrelita aia de muiere de care spuneai că nu se apropie nici javrele care păzesc grădina unității!?...


28. INTERIOR, SEARÃ, CRÂȘMÃ ÎN ORAȘ

(continuă seria de imagini flash-back care urmăresc povestirea Peirei)

PEIRA (OFF):
...Colonelul i-a ordonat să o cunoască, seara a treia de la sosire, la crâșmă, să vadă lumea că el e popular. Locotenentul i-a pupat mâna de n-a mai mâncat nimeni toată seara. Avea mănuși albe și pe bocancii lui n-aveai unde să scuipi, că aluneca. Am tras cu urechea...

LOCOTENENTUL APEI:
Dragă domnișoară, sper să înțelegeți situația mea aproape fără ieșire. Am o carieră nesperat de bună iar patria, da, patria noastră, mi-a acordat onoarea de a fi eroul ei, de a readuce mândria și cugetul în ea. Eu sunt, stimată domnișoară, un, ca să spun așa, cavaler. Un sacrificat pozitiv pe altarul țării șubrezite de dușmanul care nu se mai arată. Pentru că dușmanul acesta a plecat și și-a luat cu el și caii, care, nu-i așa, puteau fi rechiziționați în folosul nostru. Dușmanul acesta, domnișoară, cere caractere, cere forța spiritului și curajul membrelor. Eu sunt ales și trimis al ultimei redute de luptători autentici – din care, desigur, nu se poate spune altfel, face parte și distinsul dumneavoastră părinte, gratulat, se pare, din neștiință și lipsă de considerație, doar cu simplul apelativ de colonel. Domnișoară Caliope, cred că sunteți destinată unei mari înțelegeri: cu un părinte dintotdeauna erou și mare soldat și cu, fie-mi iertat, un prieten devotat ca mine, la fel de erou, poate cu altă menire și cu mai puțină experiență de luptă, spuneam și repet, sunteți destinată unui viitor epocal. Chiar acum, la această masă de lemn, prea puțin îngrijită, se scrie istoria căreia îi sunteți fidelă martoră. Cred că însăși moartea noastră se va împlini atunci când veți rememora, în jurnalele dumneavoastră, eroismul acestei aspre încercări a prinderii și eliminării dușmanului. Cred, dragă domnișoară, că avem un destin comun, iar tatăl dumneavoastră a fost mai mult decât înțelept atunci când v-a supus marii încercări de a mă cunoaște. Dragă domnișoară Caliope, cred că am spus prea mult, deși prea puțin...”


29. EXTERIOR, DIS DE DIMINEAÞÃ, LA RÃSÃRIT, PLATOU.

Pe platou ajung patru personaje. Ziaristul, cam 35 de ani, grizonat, mereu în costum de blugi și tricou negru, Filosoful, 40 – 45 de ani, părul alb, îmbrăcat în costum ieftin, cu papillon și pălărie, Þiganul, tânăr, puternic, îmbrăcat în pantaloni negri, pană, cu cămașă albă descheiată pe piept și brâu de piele și Primarul, 50 de ani, cu chelie, burtos, îmbrăcat ca un țăran scăpătat, în costum de modă veche, maro, cu cravată lată, cu model, ac de cravată strident, grosolan și ceas de buzunar prins de găicile de la curea și păstrat în buzunarul de la pantaloni. Cei patru urcă dealul, sporovăind


30. FLASH-BACK, INTERIOR CRÂȘMÃ, EXTERIOR, ZI, PLATOU

Cei patru înființaseră în oraș un grup de dialog social. Se întâlneau, în fiecare zi, seara, la crâșmă, „La Boema”, și discutau problemele urbei, nășteau soluții, iar ziaristul este cel care le punea pe hârtie și le publica rezultatele în ziarul local.
În weekend, fără femei și prieteni, cei patru se adună pe platoul de picnic, prăjesc mici, beau bere și continuă discuțiile. Au un loc al lor, însemnat cu două bare de fier înfipte în pământ, o vatră de foc și un ceaun atârnat de alte trei bare de fier. Toți cei care vin la picnic păstrează o distanță apreciabilă față de locul cu pricina. Locul e chiar în preajma țarcului lui Teleute, pe care ei nu-l pot vedea. O văd doar pe Peira, vorbind singură și clatină din cap cu subînțeles.
(FINAL FLASH-BACK)


31. EXTERIOR, DIS DE DIMINEAÞÃ, PLATOU (continuare scena 29)

În dimineața aceea, cei patru au ajuns pe platou mai devreme. Abia răsărise soarele. Erau multe de discutat, așa încât hotărâseră să nu piardă vremea. Pe colonel l-au găsit chiar lângă vatra lor. Întins pe spate, înțepenit, încruntat, cu fața înspre cer și chipiul așezat în dreapta capului. Era îmbrăcat în costumația de paradă, cu fireturi și decorații. Pe piept se întindea, mare, ca o hartă ciudată, o pată de sânge. Era mort.
Cei patru au rămas nemișcați, în picioare, un timp, frecându-și bărbile fără a îndrăzni nici măcar să se privească unul pe celălalt.

PRIMARUL:
Cineva trebuie să ia inițiativa și această responsabilitate este în sarcina autorității locale. Adică eu. Þiganul fuge după lemne și face focul, ziaristul pleacă după apă... Eu, cu filosoful cercetăm locul și tragem concluziile preliminare, după care le vom prezenta plenului adunării. Hai, hai, mișcare, joc de glezne, că ne-apucă noaptea și avem o ordine de zi deja mai încărcată.

Se pun toți în mișcare. Þiganul și ziaristul dispar înspre pădure. Primarul și filosoful se învârt, cam fără țintă, în jurul cadavrului.

PRIMARUL:
Crezi că ar trebui să-l acoperim?

FILOSOFUL:
Deocamdată, nu cred nimic. Mai bine îl lăsăm așa, poate apar date noi, poate pricepem ceva. Stai să se ridice soarele, să avem lumină și vom decide atunci. Cred că ar fi bine să căutăm prin buzunare, poate avem indicii, un bilet de adio, de dragoste, o scrisoare de amenințare, de demisie, ceva...

PRIMARUL:
Nu trebuie să chemăm poliția, înainte de a atinge ceva?...

FILOSOFUL:
Polițistul are, prin definiție, idei preconcepute. Pentru el totul e clar, chiar și atunci când nu știe nimic. Ar fi în stare să-l aresteze pe colonel înainte de a realiza că e mort. Sau ne-ar putea aresta pe noi, ca suspecți, ne-ar bate măr și ne-ar condamna judecătorul doar pe baza poveștilor lui. Polițistul este periculos, pentru că citește puțin și nu reține mai mult decât prețul cărților. Filosofia lui de viață, ca să spunem așa, este: prind, bat, deci exist! În plus, trebuie să hotărâm cum este moartea colonelului...

PRIMARUL:
Moartea e moarte...

FILOSOFUL:
Greșit. Moartea nu e moarte. Moartea e eveniment. Un eveniment care poate fi bun sau poate fi mai puțin bun, chiar rău. Pentru unii sau pentru alții. Cum e moartea colonelului? E bună? E rea? E discutabil, așa încât, chiar și o autoritate publică, cum ești tu, trebuie întâi să cântărească interesele cetățeanului care decurg din această moarte. În plus, trebuie să stabilim cu exactitate dacă e vorba de crimă sau o banală sinucidere de militar exasperat de lipsa războiului. Mai mult, hotărârea trebuie să o luăm cu toții. Dacă te grăbești, poți să pierzi scaunul de primar în favoarea unui cetățean mai responsabil față de interesele comunității... Chiar eu voi propune asta...

PRIMARUL:
Ho, hooo! Stai așa! N-am zis nimic, am pus și eu o problemă și gata?!

FILOSOFUL:
Ai pus problema prost. Respectiv, ai vorbit înainte de a gândi... Oricum, de data asta nu o să le spun celorlalți, așa că, fă bine și contribuie la căutarea indiciilor.

Cei doi se apucă de scormonit prin buzunarele colonelului. Scoaseră la iveală un pachet de cărți de joc, un morman de chei puse pe un inel, o batistă brodată, un exemplar minuscul din „Regulamentul uzului de armă – completat și adăugit” și un plic care conținea o foaie albă scrisă pe jumătate cu un scris mărunt îngrijit și semnată „Cu stimă și considerație,/ Locotenent Apei”. În plus, o hartă a zonei cu zeci de cercuri roșii făcute cu carioca, două stilouri, un creion bine ascuțit, un briceag cu tirbușon, un desfăcător de bere, trei bile de rulment...


32. EXTERIOR, ZI, ÎN PREAJMA VETREI

Filosoful, care umblase la piept, stătea acum așezat pe o buturugă, în preajma vetrei și își privea mâinile pătate de sânge.

FILOSOFUL:
N-a murit de mult. Nu, nu... E proaspăt... E prea proaspăt...

Primarul aduse toate lucrurile găsite prin buzunarele colonelului și le înșiră în fața Filosofului, apoi se așeză alături, pe buturugă. Scoase o batistă uriașă, cu carouri și își șterse fruntea asudată. Rămaseră amândoi, nemișcați, cu ochii pironiți pe lucrurile colonelului.
Þiganul se întoarse cu o spinare de vreascuri și se puse pe făcut focul. Ziaristul înainta cu greu, aducând două găleți de apă. Le puse lângă vatră, departe de cadavru.

FILOSOFUL:
Presáre, scoate țuica și toarnă. Cred că face bine în atare situație.

Ziaristul scoase patru sticle de un litru, cu dop de plută, le înșiră aproape de gălețile cu apă, scoase patru păhărele de un deget, le împărți, destupă una din sticle și turnă țuică. Se strânseră toți patru în jurul cadavrului și, după câteva clipe de reculegere, turnară câte o picătură de țuică pe tunica colonelului, apoi deteră de dușcă paharele. Ziaristul mai făcu plinul de trei ori și ritualul se repetă. La al cincilea pahar, se așezară toți în jurul focului care sălta, deja, vesel, în vatră. Þiganul turnă apă în ceaun, apoi îi turnă Filosofului, care își curăță mâinile îndelung, cu grijă..



FILOSOFUL:
Colonelul a murit.

Întreaga adunare confirmă acest fapt, clătind din cap.

FILOSOFUL:
Acest deces, întâmplător descoperit de noi, societatea civilă a acestui oraș, nu știm dacă este prematur, pentru că nu știm dacă nu cumva îi sunase ceasul. Această moarte putea fi deja programată și, fără umbră de cinism, putem spune că a avut parte de un spațiu natural demn și chiar romantic. Dacă lucrurile ar sta așa, atunci avem de-a face cu o moarte romantică, aproape de ficțiune. Și tocmai pentru că este prea frumos, nu poate fi pe de-a-ntregul adevărat. Vom amâna orice altă discuție, până când vom lămuri ce este ciudat, fals sau interpretabil în acest deces. Iar prima dilemă este aceea privind instrumentul care a provocat această moarte. Crimă sau încetare voită a vieții, este esențial să știm cu ce... Apoi cum, când și... de ce!?

ÞIGANUL (ezitând):
Un cuțit vechi... țigănesc...

ZIARISTUL:
De unde știi? Nu am găsit nimic...

ÞIGANUL:
Numai cuțitul țigănesc face rană adâncă, largă și imposibil de vindecat... E oțel greu, oțel rău, oțel blestemat în sudoare și sânge de țigan...

ZIARISTUL:
Dar singurul țigan care mai e pe-aici ești tu!...

Se lasă o tăcere grea. Ziaristul continuă, fără să observe privirea mânioasă a țiganului.

ZIARISTUL:
Toți au fost uciși de trupele colonelului, în ultimul război. Tu ai rămas pentru că erai adoptat și ai făcut școală și... n-ai cu cine să mai faci alții... Cred că... Îmi pare rău, doar aminteam fapte... Nu-i părerea mea... N-am vrut să... Am spus și eu... Am...

FILOSOFUL:
Taci, că ești prost. Ceea ce nu înseamnă că ceea ce ai spus nu e adevărat. E istorie și trebuie spusă. Þigane, te crezi nedreptățit în cultura și spiritul tău? Aveai motive de răzbunare pentru frații tăi... Știai și instrumentul... Dar ești cam bleg și singuratic. Să omori tu, așa, un colonel? Colonelul!? Crezi că s-a făcut dreptate? Te simți mai bine acum? (ridică vocea) Te hrănești mai bine, dormi mai adânc, te simți mai puternic, mai deștept? Zi! Te simți mai deștept?...

Þiganul scoase o pungă de mălai, o lingură de lemn și porni să facă mămăligă, fără să scoată un sunet. Privește cu răutate în fundul ceaunului negru, de tuci.

ZIARISTUL:
N-am vrut să spun...

PRIMARUL:
Taci.

FILOSOFUL:
Era doar o capcană psihologică. Nu pricepeți unde bat, nu-i așa? Dacă era vinovat, avea reacții, poate nici nu venea astăzi cu noi... În nici un caz nu-și vedea de mămăliga lui... Mă rog, a noastră. Un cuțit țigănesc putea să aibă oricine...

ÞIGANUL (mormăind):
Nu oricine. Cuțitul ăsta e ca crucea voastră. Nu tai pâine cu el. Viață tai, atunci când sângele cere sânge, atunci când judecata cere dreptate. Singurul pe care l-am văzut a fost ăla cu care l-au tăiat pe tata, că furase cai de la alt țigan... N-a știut ai cui sunt caii... Asta nu înseamnă nimic...

PRIMARUL:
Nu înseamnă nimic. Ce înseamnă? Poți tu, țigane să iei viața, așa, deodată, brusc, fără milă?

ÞIGANUL:
Nu.

FILOSOFUL:
Răspunsul țiganului pare cinstit.

ZIARISTUL:
Dacă nu l-a omorât țiganul nostru...

PRIMARUL:
Cine a spus că l-a omorât cineva? Poate și-a pus capăt zilelor, că nu mai suporta fără luptă! În fiecare zi mă toca la cap să mai construim un adăpost antiaerian, să ridicăm niște movile la intrarea în oraș, să chem tinerii la pregătire militară, să învăț femeile să folosească puștile cu lunetă... Era zărghit rău! Își împușca porcul de Crăciun și mielul de Paști! Bine că s-a dus, Doamne iartă-mă!, că speria copiii și femeile bătrâne!...

FILOSOFUL:
În afara țiganilor aleși, cine putea să mai aibă așa cuțit, țigane? Hai, hai, cugetă, că-i neamul tău!

ÞIGANUL:
Doar cine ar fi furat de la ei... Cine i-a căsăpit să le ia aurul... Armata!

PRIMARUL:
Armata? Armata?

ZIARISTUL (notând de zor într-un carnet):
Armata!!!

FILOSOFUL:
Armata.

Până spre amiază nimeni nu mai scoase nici un cuvânt. Cum nimeni nu mai privi vreodată spre cadavru. Mâncară mămăligă fierbinte cu brânză și ceapă, cârnați lungi prăjiți pe jar și băură toată țuica.


33. INTERIOR. UN SUBSOL DE BLOC, TRAVERSAT DE ÞEVI DE ALIMENTARE CU APÃ ȘI CANALIZARE.

Locul este luminat de un bec mare, alimentat cu un cablu gros, alb, care trece peste țevi și e atârnat cu o sârmă de tavan. Un grup de tineri, între 14 și 30 de ani, așezați care pe unde a apucat; unii stau pe bidoane și butoaie de tablă, alții pe bucăți mari de BCA. În mijloc, liderul lor, un tânăr de vreo 25-30 de ani, îmbrăcat în costum de motociclist, din piele și cizme mari, negre.

LIDERUL:
A murit colonelul. (râde gros) Adică, în sfârșit a murit colonelul, această relicvă de tristă amintire a războiului. Cineva l-a omorât și nu știm exact cine, dar îi mulțumim. Dacă a fost unul dintre voi, felicitări! Ar trebui să iasă în față, cu curaj, să spună. Pe acela îl voi face adjunctul meu și îl vom cinsti cu toții. Ca să nu mai vorbim de istorie, care îl va pune definitiv între eroii locali și nu numai.

Se lasă o tăcere stânjenitoare. Câțiva, mai șmecheri, mai că s-ar fi dat eroi, dar avea o spaimă cumplită de faptul că s-ar fi aflat că minte și ar fi fost pus la zid. Mai erau și turnătorii, vreo doi, care ciuliseră urechile pentru a afla oarece informații de folos.

LIDERUL:
V-am testat, să văd care are tupeul să se dea erou. Cred că îl trimiteam la mamă-sa undeva imediat. Numai eu știu cine l-a omorât. Polițistul a aflat, nu se știe cum, că cei patru de la dialog social ar fi implicați, pentru că au ascuns crima și au golit buzunarele colonelului, furând, probabil, indicii esențiale. Polițistul e prost. Cu ăia patru poți, eventual, să mori de plictiseală, ascultându-le balivernele. Ãia nici o muscă nu-s în stare să omoare. Au fost numai curioși și proști. Am să spun secretul morții colonelului, dar numai după ce facem un jurământ cumplit de tăcere.

Se apropiară toți de lider și puseră palmele una peste cealaltă. Liderul ridică ochii spre tavan și bolborosi ceva de neînțeles. Doar spre final se auzi o sentință de genul: „Să ne ardă focul pământului și să murim tineri și proști, că am trăit degeaba!”, pe care o repetară cu toții în șoaptă.

LIDERUL:
Cel care a pus capăt unei istorii de suferință și opresiune este... cel pe care îl așteptăm cu toții, de mult... E Teleute, cel de pe deal, despre care au dat mărturie țiganii, înainte de a fi căsăpiți de soldații colonelului. Promisiunea țiganilor a fost că Teleute ne va scăpa de mizerie și va aduce lumină... Mă rog, ceva de genul ăsta... Faptul că i-a luat viața colonelului, înseamnă că venirea lui e aproape și trebuie să ne pregătim. Revoluția, pentru care am suferit ani de zile va avea loc. Numai că nu va veni dacă nu-l scăpăm noi de blestem. Și, pentru asta trebuie să ne dovedim eroismul, curajul și deșteptăciunea.

Se iscă rumoare, cu strigăte scurte, războinice, înjurături și pumni ridicați înspre tavan.

LIDERUL:
Principalul pericol, acum, la pornirea revoluției pe care o așteaptă întreaga comunitate, îl reprezintă Apei, prostovanul ăla de locotenent aterizat aici din nu știu ce ordin. Prostul ăla e atâta de lipit de hainele militare încât nici nu cred că mai are piele. Ãsta va vrea să-i ia locul colonelului, după ce și-o trage de muiere pe zărghita aia de Caliope. Asta înseamnă continuarea terorii... Iarăși vom fi vânați și ne vom ascunde ca șobolanii prin canale... Asta dacă nu înfundăm pușcăria. Iar locotenentul nu mai e treaba celui care vine, e treaba noastră. Măcar atâta putem face pentru idealurile revoluției. Poate că n-o să-l omorâm, dar l-am putea face să dispară sau să nu primească funcția sau să se mute, cu zăludă cu tot... Deși asta înseamnă să-i condamnăm pe alți frați de-ai noștri. Deocamdată, însă, trebuie să ne vedem de interesele noastre. Am deja un plan, că de-aia sunt șef!...

Doi puștani traseră în fața Liderului un butoi de tablă, pe care așezară o tablă mare și o bucată de cretă. Liderul începu să deseneze o schemă de organizare a operațiunii.


34. EXTERIOR, DUPÃ-AMIAZA, PE STRÃZILE ORAȘULUI

Curând după discuția din subsol, unul după altul, revoluționarii porniră pe străzi, pentru îndeplinirea misiunilor. Unii scriseră cu cărbune pe pereții clădirilor din oraș mesaje: „APEI E VINOVAT!”, „Locotenentul l-a ucis pe colonel pentru a-i lua averea și funcția!”, „Dușmanul nostru e APEI!”, „Moarte lui APEI!”, „APEI – UCIGAȘUL!”... Alții împânziră orașul cu afișe pe care era poza locotenentului, o țintă desenată pe pieptul lui și, dedesubt, scris cu litere groase: „UCIGAȘUL”. Acțiunea tinerilor revoluționari iscă discuții aprinse în tot orașul, marea majoritate a cetățenilor înclinând să dea crezare mesajelor. Cei doi agenți ai poliției locale nu reușeau să facă față avalanșei de mesaje: abia le rupeau sau le ștergeau, că apărea altele noi. Mai mult, o mai și încasau, cu roșii, ouă sau pietre, de la mulțimea furioasă. Misiunea revoluționară se dovedise un succes. Între timp, polițistul șef declanșase ancheta oficială.


35. INTERIOR. CAMERA DE INTEROGATORIU

O sală mare, întunecată, fără ferestre. În capătul ei, o masă mare, cu o lampă uriașă de birou și două scaune de lemn, de-o parte și de cealaltă. Pe scaunul dinspre perete, în umbră, este așezat polițistul șef, burtos, la vreo 50 de ani, transpirat, îmbrăcat în uniformă, fără caschetă, cu cămașa desfăcută pe piept și o batistă mare, murdară pusă în jurul gâtului. La ușă, un militar în costum de camuflaj, cu pistolul mitralieră la piept. Nu are mai mult de 20 de ani.

POLIÞISTUL ȘEF (vorbind singur):
Ãștia vor să mă ducă la sapă de lemn, acum, aproape de pensie! Pe mine, care bântuiam liniștit prin orașul ăsta cuminte!... Că aveam o singură grijă, neînțărcații ăia care se dau revoluționari și mâzgălesc balcoanele oamenilor și vitrinele. Dar și pe ăștia îi liniștisem, că le-am dat un subsol unde să se joace de-a ilegaliștii și mă lăsau în pace. Și-acuma vine crima. Și cine moare? Colonelul. Nu un amărăștean, ci tocmai colonelul! Și cine e pe lista suspecților? Primarul. Tocmai primarul. Însuși primarul... Eu i-am zis și lui nevastă-mea că nu-i bine să-l alegem, că ăsta a fost prieten cu țiganii, dar nu și nu, hai la vot, hai că e om bun, hai că a făcut bairam și a dat la toată lumea de mâncare, hai că nu prea fură și, dacă fură, mai dă și la alții... și că lumea e mulțumită... și că femeile nu se dau la el, că nu-i cine știe ce de capul lui și nu face favoritisme... și că îi dă și lui fiu-meu de lucru la primărie... și că ne pune asfalt pe uliță... M-a nenorocit de cap, că dacă nu ieșea ăsta, ieșeam eu din casă și ajungeam de-a dreptul la balamuc! Acuma e suspect, sau complice de suspecți... Are el ceva pe conștiință... Dar cum pot eu să-l bălăcăresc pe primar, că e, cumva, șeful meu? Să-i spun, cu binișorul: „haide șefu, că te bag în arest, dar numai puțin, până se limpezesc apele!”?... M-au nenorocit, mama lor de criminali! Și, dacă mă dau lovit, bolnav, ce se-ntâmplă? Mă operez de ceva, că mai bine îmi scoate un rinichi, un apendic, ceva... Și cine să ancheteze? Neterminații ăștia pe care îi am la post? Ferească Dumnezeu! Ãștia, dacă nu pricep ceva, îi arestează pe toți și îi bat până spun ca ei. Că eu i-am învățat, dar eram mai tânăr... Acuma m-am mai uns cu toate alifiile și am metodă. Cred că mai bine îl arestez pe țigan, îl împușc, mă cer la pensie și mă mut în capătul țării, undeva unde e loc de pescuit și mor acolo fără să mai audă nimeni de mine... Îmi las și nevastă și plozi și mă duc dracului! Asta dacă nu crăp acuma, de nervi! (urlă, răgușit) Soldat! Ce faci, bă? Dormi în front? Cheamă primul suspect și dispari!

Soldatul bâiguie ceva, speriat, deschide ușa larg și urlă cât îl țin plămânii.

SOLDATUL:
Să intre, la domnu șef, suspectul primarul!

Primarul intră, timid, cu privirea în pământ, frământând în mâini o căciulă brumărie, din lână de oaie. Nu are curaj să înainteze.




POLIÞISTUL ȘEF:
Hai, domnu primar, apropie-te, ce naiba, că nu mușc! Hai, că noi ne-nțelegem, ce dracu, doar suntem amândoi în slujba poporului! Hai, primare, nu fi rușinos, că nu suntem la casa de fete! (râde zgomotos) Asta e bună tare, așa-i!


36. INTERIOR, CAMERA DE INTEROGATORIU

Ancheta durează mai multe ore, timp în care intră, pe rând, la interogatoriu și ceilalți trei amici ai primarului: ziaristul, filosoful și țiganul. Polițistul șef trece prin stări dintre cele mai diferite în timpul interogatoriilor. Cu primarul se manifestă colocvial, blând, aproape respectuos, are gesturi largi iar chipul îi trădează regrete nemăsurate. Cu filosoful, polițistul șef devine doct, afectat, atent la cuvinte și gesturi, se ridică, se plimbă cu mâinile la spate perorând, șoptește la urechea anchetatului cu subînțeles. Cu ziaristul devine cinic, răzbunător, îi taie vorbele la fiecare început de frază, îl amenință, ridică vocea, apoi șoptește, privind tăios. Când vine rândul țiganului, polițistul șef devine o adevărată fiară. Sare peste masă, îl scutură de piept, îi pune bastonul în gât, îl pocnește după ceafă, îl ține cu lampa în ochi mai să-i pârlească genele, bate cu pumnul în masă, îi trage scaunul de sub fund, apoi îl trântește la loc...


36. INTERIOR, CAMERA DE INTEROGATORIU

După ce termină cu cei patru, polițistul rămâne trântit în scaun, cu capul pe spate și urlă.

POLIÞISTUL ȘEF:
Soldaaat! Unde mă-ta umbli, puturosule? Mișcă-ți hoitul aici, că-mi pocnesc venele!

Soldatul intră speriat și rămâne în cadrul ușii.

POLIÞISTUL ȘEF:
Băi, nefericire umblătoare!... Trimite-l pe primar, sub escortă, la Primărie, că are acte de semnat. Să nu-l scape din priviri! Un agent să stea planton lângă el și când se pișă, auzi?! Ãilalți trei să fie duși la beci, la gratii, că nu m-au convins. Văd eu mâine ce fac cu ei.

Soldatul dă să plece.

POLIÞISTUL ȘEF:
Staaaai! Unde pleci, răpănosule? Þi-am zis eu să pleci, bă? Nimeni nu mai ascultă de ordine în casa asta? Zi la femeia de serviciu să aducă damigeana cu țuică și un pahar mare! Ai înțeles, băi legumă în uniformă? Þuică și pahar mare! Și curat, bă, auzi? Curat, lună și bec!

Soldatul o zbughește pe ușă. Polițistul șef rămâne nemișcat. Apare femeia de serviciu, umple paharul ochi cu țuică, lasă damigeana la îndemână și se retrage, nu înainte de a șterge cu cârpa un colț de masă. Șeful poliției se pune pe băut, zdravăn, apoi adoarme cu capul pe masă. Femeia de serviciu mai intră o dată, tiptil, îl acoperă cu o pătură, stinge lampa, apoi se retrage.


38. EXTERIOR, SEARA, DUPÃ APUSUL SOARELUI. PE PLATOU, ÎN PREJMA ÞARCULUI CU GRATII.

Peira și Teleute, mănâncă grătar, beau vin și discută. Singura sursă de lumină este cea dată de flăcările jucăușe ale focului din țarc.

PEIRA:
E zarvă mare, cu moartea asta a colonelului. Parcă au înnebunit cu toții!

Teleute surâde, sorbind liniștit din paharul cu vin.

PEIRA:
Șeful poliției s-a dilit complet. Ori e beat și doarme în sediu, ori urlă la oricine îi iese în cale. Primarul are pază și la budă, iar ceilalți trei stau în beciul poliției, fără rost. Þăcăniții ăia, cu revoluția lor, vor capul locotenentului Apei și schimbarea regimului. Cică te cobori la ei și pui mâna pe putere și se schimbă lucrurile. Nu știu de unde au auzit de tine. Eu n-am spus la nimeni. ...Și-așa îmi spun ăștia nebuna, că vorbesc singură pe dealuri!...

Câteva momente de tăcere. Teleute își vede de vinul lui, fără s-o bage în seamă pe femeie. Peira îl privește lung, iritată.

PEIRA:
Te doare-n fund, așa-i?

TELEUTE:
Vorbești prostii. Nu mă doare nimic. (râde) Parcă s-a mai animat viața, acolo jos, așa-i? Azi m-am distrat numărând furnicile care alergau pe străzi, parcă erau o gașcă scăpată de la balamuc. Multă vreme am crezut că nu trăiește nimeni în mizeria asta de oraș. Nu mișca nimic. Acum e altă viață, trece timpul mai ușor și e distractiv să ghicesc unde se duc și ce face fiecare.

Peira se-nfurie de-a binelea.

PEIRA:
Ești nebun sau nesimțit. A fost omorât un om, viața tuturor a luat-o razna și tu te distrezi de minune!... Ai vreun Dumnezeu pe lumea asta?

Teleute se întunecă la față. O privește cu răutate.

TELEUTE:
Dumnezeu nu există. Și dacă a existat, s-a dus, a murit. Poate că a mai trecut odată prin partea locului pentru a mă scuipa pe mine aici. N-am nimic, pe nimeni. Poate pe mine... Nici pe mine nu mă am, pentru că nu mă simt, parcă aș fi altceva, altcineva. Nu am Dumnezeu, n-am de unde să am. Tu ai? Ai Dumnezeul tău? Unde-i? Ce face? Unde se-ascunde? În coșul de mâncare? În sticla de vin? Unde-i? Și dacă ai, de ce te face nebună și singură și fără rost, fără drum, fără direcție? Unde te trimite Dumnezeul tău? Aici, în vârful dealului, să dai de mâncare ciudatului pe care nu-l vede nimeni? Te face să mă vezi pe mine? Și ce dacă? Crezi că dacă mă pipăi și dai de carne sunt aici? Poate că te face să visezi, ca să nu înnebunești de tot!? N-am, n-am și mai lasă-mă cu tristețile orașului!... Ce să spun!? A murit un boșorog pe care toți îl înjurau și-l vedeau pus pe catafalc și s-a sfârșit lumea și blegeala națiunii! Nu voi l-ați vrut mort? Acum de ce vă plângeți? Trebuia să fie mai puțin mort? Sau să-l răpună junghiul? Sau boala lui Calache? A murit, foarte bine... Altul mai gras, că ăsta s-a ras! Cineva a făcut un pustiu de bine oamenilor și acum trebuie ucis vestitorul, că nu s-a potolit setea de sânge a mârlanului! Dacă mai băgați vreo zece în pușcărie și-l împușcați pe nefericitul ăla de țigan fără vină, atunci se justifică moartea colonelului? Vă trece de sete? Dormiți mai adânc noaptea? Sunteți tâmpiți! Tâmpiți!

Peira e încremenită, cu ochii larg deschiși.

PEIRA:
Ești un monstru, un nemernic fără scrupule, un jegos, un nenorocit, un...

Izbucnește în plâns.

TELEUTE:
Mai bine, decât tâmpit! Tâmpiți! Da, da, tâmpiți! Dispari de-aici! Du-te și amestecă-te în jegul lor! Mergi, poate mai prinzi o porție de lături și o discuție despre chiloții tetra ai bunicii Marghioala. O judecată mică despre prețul salamului și conținutul de proteine din tacâmul de pui, o scuipătură de semințe, un jeg mic, unul mare, fuste, bere ieftină și, subiectul prima, moartea colonelului... Vă meritați soarta, așa cum mi-aș merita-o și eu, dacă aș avea una! Eu te am pe tine, la fel de goală ca mințile bolnave care se înghesuie în mizeria aia de jos. Am vrut să te-nvăț câte ceva, dar nu s-a lipit nimic de neuronul ăla răzleț! Dispari! Vreau să mă-mbăt în cinstea colonelului, a cărui moarte mi-a înviorat existența și m-a făcut să pricep că n-aveți nici o șansă. Cultura voastră nu depășește vocabularul de cartier și mațul gros. Sunteți mici, tocmai de-aia mă simt mult mai bine, în siguranță, când vă privesc de departe, cum mișunați printre zidurile alea cenușii!

Peira plângea, acum liniștit. Nu îndrăznea să se miște, deși ar fi rupt-o la fugă. Era liniște, se auzea doar lemnele trosnind pe foc. Teleute își țintui privirea asupra flăcărilor și dădu peste cap două-trei pahare de vin. Goli sticla și o aruncă, furios, printre gratii.



TELEUTE:
Mai adu-mi vin. Mult vin. Și taci.

Peira strânse în tăcere sticlele goale din apropiere, le puse în coș și porni, tăcută, spre vale. Teleute se apropie de foc, întinse mâna și o ținu deasupra flăcărilor până îi dădură lacrimile.

TELEUTE (OFF):
Peira, Peira! Care Dumnezeu? Care Dumnezeu? Care Dumnezeu?...


39. EXTERIOR, ZI MOHORÂTÃ, ÎN FAÞA CURÞII CASEI UNDE LOCUIEȘTE LOCOTENENTUL APEI.

(O casă veche, mică, de colonie muncitorească și o curte de câțiva metri pătrați. Pe o sârmă, întinsă între două țevi groase, atârnă o mulțime de rufe, majoritatea efecte militare.)

Pe poartă intră polițistul șef, urmat de doi soldați înarmați. Se opresc în apropierea ușii. Polițistul inspectează curtea, strâmbând din nas. Vede o tufă și rupe o crenguță înverzită. Își dă cascheta pe spate și o privește cu interes. Se întoarce spre soldați.

POLIÞISTUL ȘEF:
Vedeți, bă neterminaților, natura n-are treabă cu organele de anchetă! Uite, frunzele astea nu stau ascunse după ușă și nici nu se înspăimântă de uniformă. De-aia iubesc eu natura. Și de-aia m-am făcut polițist: ca să fac diferența. Asta-i filosofie, bă, viață adevărată, nu ce trăncănesc alții care vă umplu capul cu prostii. Eu știu, că am citit la vreme, n-am vrut să rămân prost. De-aia eu sunt șef și voi cărați gamela fără scop în viață. Când o să rămâneți și fără uniformă, atunci chiar că n-o să mai pricepeți nimic! Auguri! Aleluia!... Vorbesc cu stâlpii de telegraf!... Ce vă holbați ca bou-n traistă? Bateți la ușa omului!

Unul dintre soldați se apropie de ușa de la intrare și ciocăni ușor cu degetele.

POLIÞISTUL ȘEF:
Bate, bă, că nu doarme omu’ lângă clanță!

Soldatul trase doi pumni zdraveni în ușă, scuturând-o din țâțâni. Din casă se auzi vocea subțire a locotenentului.

LOCOTENENTUL:
Care mă-sa de bou s-a trezit să-mi dărâme casa? Stai, tembelule, că vin acum!

Ușa se deschise și se ivi locotenentul, cu părul răvășit și ochii cârpiți de somn. Era într-un soi de izmene cazone, cu cizme în picioare și cămașă de corp. Când dădu cu ochii de soldat, se înfurie de-a binelea.

LOCOTENENTUL:
Băi răcane, te-a născut mă-ta în gura fierăriei? Þi s-a făcut de front sau de pușcărie? Eu am urechi fine, de ofițer, boule, nu clăpăuge de vită! Dispari urgent și să revii când te-o învăța mă-ta să bați la uși de oameni civilizați! Valea!

Polițistul intervine, făcându-și loc pe lângă soldat.

POLIÞISTUL ȘEF:
Mă tem, domnule locotenent, că nu se poate. Acest soldat are misiune exactă și va rămâne aici cât îi spun eu. E drept că a bătut cam tare, dar așa e soldatul adevărat, are pumnul greu și mintea asemenea.

Locotenentul îl privi confuz pe polițist. Dădu din mână a lehamite, își aranjă puțin părul, trase de după ușă o manta cu care se acoperi, ieși și închise, cu grijă, ușa după el. Își încrucișă mâinile pe piept și se înălță puțin, pentru a-l privi pe polițist oarecum de sus. Polițistul nu se lăsă mai prejos, trase cascheta mai pe ochi și își aspri privirea. Se măsurară din priviri o vreme, în tăcere. Soldatul din ușă făcu câțiva pași înapoi. Polițistul hotărî că e momentul să treacă la fapte. Ridică crenguța ruptă din tufă în dreptul ochilor locotenentului și zâmbi șmecher.

POLIÞISTUL ȘEF:
Vedeți, domnule locotenent, acestor frunze nu le este frică de mine. Adică, tot este cineva cu respect față de poliție.

LOCOTENENTUL (apăsând pe fiecare silabă):
Dar cui îi este frică de dumneavoastră, domnule polițai?

POLIÞISTUL ȘEF:
Polițist, mai exact, vă rog! Criminalului. Lui îi este frică. Celui care tocmai are o viață pe conștiință și care nu poate dormi de spaimă, știind că-l voi prinde cât de curând. Infractorii se tem, pentru că știu ce îi așteaptă.

LOCOTENENTUL:
Eu dorm foarte bine și mai dormeam încă, dacă nu vă războiați cu ușa mea. Eu dorm excelent.

POLIÞISTUL ȘEF:
Ce v-a făcut bietul colonel, că avea numai gânduri bune pentru dumneavoastră?

LOCOTENENTUL:
Ce mi-a făcut colonelul?

POLIÞISTUL ȘEF:
Eu am întrebat primul...

LOCOTENENTUL:
Iar eu m-am întrebat de ce mă întrebați asemenea lucru...

POLIÞISTUL ȘEF:
Luați în râs munca organelor de anchetă?

LOCOTENENTUL:
Nu iau în râs nimic.

Polițistul se arcui și deveni de-a dreptul mânios. Își apropie fața de cea a locotenentului, îl privi câteva clipe, apoi reveni la poziția inițială, zâmbind.

POLIÞISTUL ȘEF:
Sunteți un dur, nu-i așa? Câte manechine aveți în vârful baionetei? Puf? Cârpe? Nisip? De care aveați la școală? Nouă ne puneau pietre, să ne-ntărim pumnii...

Polițistul își vântură pumnii de câteva ori pe la nasul locotenentului. Acesta din urmă se schimbă puțin la față, dar nu schiță nici un gest. Deschise gura cu greu.

LOCOTENENTUL:
Domnule, nu vă permit! Am să fac plângere oficială!

POLIÞISTUL ȘEF:
La cine? La mine trebuie să faceți plângerea, iar eu o să fac pe ea ceva... Să trecem la subiect. L-ați ucis pe bătrânul colonel, pentru a-i lua funcția, având în vedere faptul că nici un ofițer întreg la minte nu ar mai accepta să vină aici, la capătul lumii, într-o groapă în care nu se mai întâmplă nimic, de mult.

Locotenentul deschise gura să spună ceva, dar se răzgândi și strânse din dinți.

POLIÞISTUL ȘEF:
V-a pierit, brusc, graiul? Nu mai apelați la interesantul dumneavoastră simț al umorului, la ura față de organele de anchetă și uniforma de polițist... În treacăt fie spus, port o uniformă mai respectabilă și mai folositoare decât a dumneavoastră. Așadar, l-ați ucis pe colonel, după ce ați furat un cuțit țigănesc din arhiva de probe a unității militare, sperând că vina va cădea pe capul unor amărâți, iar dumneavoastră veți stăpâni sănătos averea, familia și funcția nefericitului colonel. O mărturisire scurtă și la obiect ar fi binevenită și m-ar scuti de o mulțime de timp pierdut. Așadar?...

Locotenentul rămase încremenit. Privirea calmă lăsa loc unui chip speriat. Părea gata să plângă. Începu să tremure din toate încheieturile. Polițistul, simțindu-l că se înmoaie, insistă.

POLIÞISTUL ȘEF:
Așadar, domnule Apei? Așadar?...

LOCOTENENTUL:
N-am... Eu nu am... Nu pot să... N-aș fi putut... N-am omorât nici o muscă, în viața mea... Mi-e frică de arme... Mi-e frică de război... Mi-e frică!... Nu știu...

POLIÞISTUL ȘEF:
I-auzi eroul! (i se făcu milă de el și strigă la soldați) Ia faceți voi o plimbare de voie pe stradă, poate mă caută cineva și nu dă de mine! (reveni la locotenent, schimbând tonul și renunțând la politețuri) Păi, cum așa, l’ente, păi nu erai tu eroul nației, câteva zile în urmă, la crâșmă? Ce s-a-ntâmplat? Sau vrei să mă tragi pe sfoară, că mă crezi mai prost instruit, mai tembel, mai dus cu pluta? Băi molie, tu nu te juca cu mine, că te strivesc ca pe un gândac de bucătărie! Ce-s eu? Prostul satului? Cârpa ta de lustruit cizme? Cum adică, băi viteazule, după ce ai băgat în sperieți muierile, acuma te dai plastelină? Vezi că-ți îndrept eu cocoașa de spui și marca laptelui supt de la mă-ta! Mă crezi idiot? Zi, bă! Idiot? Idiot? Idiot?

Polițistul deja începuse să-l scuture de revere pe locotenent. Îi dădu drumul, apoi se căută prin buzunare și scoase scrisoarea plină de sânge luată de la cei care îl găsiseră pe colonel. I-o vârî locotenentului sub nas.

POLIÞISTUL ȘEF:
Asta ce e? Zi, eroul tatii, ce-i asta? Adică ce vrea să însemne? Ia... Ia citește-o mătăluță și apoi tradu, pentru capul meu prost, care nu pricepe nimic! Hai, hai, că n-am toată ziua la dispoziție pentru toanele tale de muiere!

Locotenentul luă scrisoarea, tremurând și începu să citească, poticnit.

LOCOTENENTUL:
„Do... domnule colonel, cu respect vă aduc la... cunoștință... la cunoștință că am observat o mare... mare... mare delăsare în unitatea pe care, cu onor, o conduceți... Drept pentru care vă solicit, imperativ, să mă numiți într-o func... funcție de înaltă responsabilitate și să-mi dați toate pre... prerogativele necesare pentru a remedia această situație alarmantă pentru întreaga... întreaga armată. În caz co... contrar, în caz contrar, mă voi vedea nevoit să ra... raportez, să raportez totul conducerii superioare... pentru că așa... așa nu se poate... nu se mai poate... Cu... cu... loco...tenent A... pei, Apei. Adică eu... Eram...

POLIÞISTUL ȘEF:
Erai ce, mătrăgună în uniformă? Erai supărat că nu conduci și că-ți ordonă un boșorog și te-ai gândit să-l trimiți la cele drepte, ca să-ți pui fundul pe scaunul lui... Bașca case și averi și muiere... Erai ce? Erai tu mai deștept, nu? Ce erai, bă? Ce erai?




LOCOTENENTUL:
Eram... eram beat. Că n-am mai băut și eram beat. Așa am scris, beat și prost. Beat și prost. Beat...

Locotenetul izbucni în plâns, mototolind scrisoarea între degete. Atunci se auzi scârțâind, încet, ușa de la intrare și își făcu apariția o femeie ciufulită, cu ochii umflați de somn, în furou. Era Caliope, fata colonelului. Polițistul încremeni.

CALIOPE:
Nu-l bateți, domnule șef! Că-i firav în toate cele, dar e singurul bărbat pe care îl mai pot prinde. Nu mă lăsați fără el, că nu putea să-l omoare pe tătuca, nu putea, că l-am ținut eu, că poate îmi face un copil și mă ține și pe mine cineva... Că am tras eu de el și n-a plecat niciunde... (zâmbește tâmp) Că nici nu se putea duce, că mișca greu... Să nu mi-l luați, domnule șef, că e bun și-așa! Mie mi-e bun!...

Caliope se puse, cu mâinile ridicate, peste locotenent. Polițistul privea nedumerit. Rămăsese cu gura căscată. La asta nu se aștepta. După ce i se limpezi mintea, izbucni în râs. Se ținea de burtă și râdea, mai să rămână fără suflare. Se mai uită o dată către cei doi, apoi ieși, hohotind, pe poartă.

POLIÞISTUL ȘEF:
Nu ți-l iau, zăludo, nu ți-l iau! Soldat! Auzi, bă, că mișca greu... Mișca greu, săracu!... Era să mai avem un mort... Piei, satană nebună! Auzi, bă?!...


40. EXTERIOR, NOAPTE. ÎN ÞARC, TELEUTE

E o noapte luminoasă. Luna își face de lucru pe boltă, scăldând pădurea cu o lumină albă, tare. În țarc, Teleute a făcut adevărate minuni. Acolo unde, de obicei, stătea la taclale cu Peira, construise din scândură și cioate, un soi de masă joasă, jumătate înăuntrul, jumătate în afara gratiilor negre. Două buturugi mici țin loc de scaune. Masa e acoperită cu pânză albă. Pe masă sunt două sfeșnice cioplite, stângaci, din lemn, cu lumânări mari, roșii. Sunt așezate două farfurii de inox, furculițe, cuțite, lingurițe și pahare. În spatele lui Teleute arde un foc molcom. De jur împrejur, pe gratii sunt atârnate crenguțe și flori de câmp. Teleute e îmbrăcat cu pantaloni negri, un tricou negru, pe gât și un cojoc bătrânesc, scurt, fără mâneci. Un papillon alb tronează la gât, strident, peste gulerul mulat al tricoului. Are părul despletit, acoperindu-i, pe jumătate, pomeții. Teleute așteaptă, numărând stelele.
Peira se ivește din întuneric. E îmbrăcată cu o rochie albă, simplă și poartă în spinare un cojocel. Are în mâini două coșuri mari, acoperite cu ștergar. Teleute se ridică în picioare. E emoționat și nu prea știe ce să facă, mai ales cu mâinile, pe care și le frământă în fel și chip.
Peira nu pare surprinsă de aranjamentele lui Teleute. Mișcările ei sunt firești, în tăcere. Scoate pachete de carne, sticle de vin, brânză, pâine, roșii și plăcintă de casă. Teleute desface o sticlă de vin, umple paharele, le așează pe masă, apoi se duce către foc unde începe să pregătească grătarul și să taie carnea. Se întoarce la masă doar pentru a închina un pahar de vin, pe care l-a băut dintr-o suflare. Peira dă și ea peste cap vinul. După ce reumple paharele, Teleute se-ntoarce la foc. Nu se privesc. Peira scoate o cutie de chibrituri și aprinde lumânările de pe masă. E o liniște plăcută, în nici un caz apăsătoare.
Teleute pune carnea în farfurii, taie pâinea, brânza și roșiile și le pune pe bucăți de carton. Mai beau câte un pahar de vin, după care încep să mănânce. Amândoi mestecă bucăturile încet, cu privirile în farfurii. Se opresc în același timp și Teleute strânge masa și împarte plăcinta, rupând-o în două, cu mâinile. Mănâncă amândoi plăcintă și beau vin. Peira e deja îmbujorată și ochii îi râd vesel. Se privesc, lung.

(dialogul e construit pe extrase din „Cântarea Cântărilor”)

PEIRA:
„Spune-mi dar, iubitul meu, unde-ți paști tu oile? Unde poposești tu la amiază? De ce oare să rătăcesc zadarnic pe urmele tovarășilor tăi?”

TELEUTE:
„Dacă nu știi unde, tu cea mai frumoasă între femei, ține atunci mereu urmele oilor, paște-ți mieii în preajma colibelor, iezii în preajma ciobanilor!”

PEIRA:
„Cât de frumos ești, dragul meu! Și cât de drăgălaș ești tu! Pajiștea și iarba verde ne este al nostru pat.”

TELEUTE:
„Cât de frumoasă ești tu, draga mea! Cât de frumoasă! Ochi de porumbiță sunt ochii tăi.”

PEIRA:
„Întăriți-mă cu vin, cu mere răcoriți-mă, că sunt bolnavă de iubire!”

TELEUTE:
„Porumbița mea, ce-n crăpături de stâncă, la loc prăpăstios te-ascunzi, arată-ți fața ta! Lasă-mă să-ți aud glasul!”

PEIRA:
„Noaptea-n pat l-am căutat pe dragul sufletului meu, l-am căutat, dar iată, nu l-am aflat. Scula-mă-voi, mi-am zis, și-n târg voi alerga, pe ulițe, prin piețe, amănunțit voi căuta pe dragul sufletului meu. L-am căutat, nu l-am mai aflat.”

TELEUTE:
„Porumbița mea, ce-n crăpături de stâncă, la loc prăpăstios te-ascunzi, arată-ți fața ta! Lasă-mă să-ți aud glasul!”



PEIRA:
„Scoală vânt de miazănoapte, vino vânt de miazăzi, suflați prin grădina mea și miresmele-i stârniți; iar iubitul meu să vină, în grădina sa să intre și din roadele ei scumpe să culeagă, să mănânce.”

TELEUTE:
„Venit-am în grădina mea, sora mea, mireasa mea! Strâns-am miruri aromate, miere am mâncat din faguri, vin și lapte am băut. Mâncați și beți, prieteni, fiți beți de dragoste, iubiții mei!”

PEIRA:
„Mâine hai la vie să vedem dacă a dat vița de vie, merii de-au înmugurit, de-s aproape de-nflorit. Și acolo îți voi da dezmierdările mele.!”

Peira se ridică și începu să se învârtă, apoi să alerge în toate părțile, recitând.

PEIRA:
„Mâine hai la vie să vedem dacă a dat vița de vie, merii de-au înmugurit, de-s aproape de-nflorit. Și acolo îți voi da dezmierdările mele.!” „Mâine hai la vie să vedem dacă a dat vița de vie, merii de-au înmugurit, de-s aproape de-nflorit. Și acolo îți voi da dezmierdările mele.!” „Mâine hai la vie...” „Mâine hai la vie...” „Mâine hai la vie...”


41. EXTERIOR, RÃSÃRITUL SOARELUI, LA ÞARC

Răsăritul soarelui îi găsi dormind, spate în spate, lipiți de gratiile negre și reci. Peira tresări și sări în picioare. Teleute se întoarse, privind-o cu ochii abia mijiți.

PEIRA:
Teleute, dragostea mea, Teleute! Nu mai pot să ascund. Astăzi am să te vând...

TELEUTE:
Fă ce ai de făcut.

Peira izbucni în plâns și o luă la fugă spre vale. Teleute aruncă toate hainele de pe el, se așeză în genunchi, privi soarele la răsărit, puse capul pe genunchi și încremeni așa.


42. EXTERIOR, DIS DE DIMINEAÞÃ, PE STRÃZILE ORAȘULUI PUSTIU

Singură pe străzi, Peira umbla fără țintă, cu ochii înroșiți și bolborosind într-una:

PEIRA:
Azi mergem la vie, să vedem..., azi mergem la vie, să vedem..., azi mergem la vie, să vedem...

Trecu pe lângă doi bătrâni, adormiți pe un carton lipit de peretele unei case. Se întoarse spre ei, se apropie și le șopti:

PEIRA:
Azi mergem la vie, să vedem..., azi mergem la vie, să vedem... Vine Teleute! Teleute! Teleute!

Bătrânii își vedeau de somn. Peira rupse câteva crenguțe dintr-un copac de pe marginea drumului, se așeză pe bordură, își împleti o coroniță, și-o puse pe cap și începu să danseze în mijlocul drumului.

PEIRA:
Azi mergem la vie, să vedem..., azi mergem la vie, să vedem..., la vie..., la vie...

Se aude o explozie îndepărtată, apoi altele, din ce în ce mai aproape. Se aud țipete și pași alergând pe străzile apropiate. Peira continuă să danseze, de parcă nu ar auzi nimic. Dintr-un nor de fum iese un tânăr îmbrăcat de șantier, cu pufoaică și căciulă rusească, cu clapele trase peste urechi. Se apropie de Peira, care s-a oprit din dans și îl privește ca pe o ciudățenie, cu capul aplecat într-o parte. O grenadă explodează chiar în spatele tânărului, aruncându-l peste Peira. Amândoi sunt învăluiți într-un nor de fum.


43. INTERIOR, SUBSOL, SEDIUL REVOLUÞIONARILOR

Același bec chior care luminează locul. Liderul stă așezat pe un butoi negru, de tablă. E singur. Lovește ritmic butoiul cu o bâtă de baseball, fredonând ceva greu de deslușit. Mâinile îi sunt pline de sânge, iar capul e bandajat peste frunte. În penumbră, la câțiva metri în fața lui, sunt întinși pe jos doi soldați morți. Aproape de el sunt așezate, în piramidă, mai multe pistoale mitralieră.
Se aud pași în întuneric. Apar doi tineri, în costume de camuflaj, cu banderole roșii pe braț și pe frunte. Între ei, târât, țiganul din grupul celor patru. Rând pe rând, sunt aduși și prietenii săi: ziaristul, filosoful și primarul. Apoi polițistul șef. Au toți mâinile legate la spate. Sunt puși în genunchi, în fața Liderului. Ceilalți tineri se retrag, în penumbră.
Liderul trece prin fața celor cinci, examinându-i atent.

LIDERUL:
Lumea se schimbă, nu-i așa, domnilor? Da, trebuia să se schimbe... Pleacă un regim, vine un regim, se termină un sistem, uite alt sistem, pleacă oameni, vin oameni...

Se întoarce și ia un pistol mitralieră de lângă butoiul de tablă. Îi verifică, atent, încărcătorul, apoi introduce un cartuș pe țeavă. Se oprește în fața țiganului.



LIDERUL:
N-a mers faza cu cuțitul, așa-i? Adică l-am furat degeaba, că nimeni n-a dat vina pe bietul țigan rătăcit!...

Cei cinci prizonieri ridică privirile, uimiți.

FILOSOFUL:
...Tu l-ai omorât pe colonel?

LIDERUL:
Evident. Am crezut că o să-l linșați pe țigan, să vă știu blestemați că ați luat viața unui nevinovat... N-a ieșit...

Ridică arma, scurt, și îl împușcă pe țigan, care cade pe spate. Apoi își pune pistolul mitralieră sub braț, scoate o țigară, o aprinde și trage, liniștit, câteva fumuri.

LIDERUL:
Mă rog, n-a ieșit până acum... Era o chestiune care trebuia rezolvată. Pe urmă, amărâtul de locotenent Apei... Nici ăla nu v-a plăcut. Mi-am dat seama, atunci, că nu vă convine nici unul, că nu vreți să pedepsiți, că n-aveți chef de omorât... adică de curățat societatea de lepre, de nevolnici... Asta pentru că voi sunteți niște indivizi lipsiți de ambiție, de idealuri, de voință... ce să mai vorbim de putere!...

Mai trase câteva fumuri de țigară, apoi continuă.

LIDERUL:
Inițial, am vrut să schimb sistemul pe ici, pe colo, prin zonele esențiale... După ce am scăpat de colonel, am priceput că nu realizasem nimic. Îl omorâsem pe dracu și dădusem de tată-su, în mai multe exemplare. Când am numărat câți sunt ca voi, m-a luat amețeala... Dar, nu-i așa, un spirit puternic nu poate fi învins de o duzină de neputincioși!... Așa-i polițaiule?

Nu așteptă răspunsul, îi băgă polițistului țeava armei în gură și trase. Camarazii lui priveau îngroziți, trăgându-se ceva mai departe, în întuneric. Liderul îzbucni într-un râs bezmetic, aruncă țigara și descărcă pistolul mitralieră în ceilalți trei prizonieri. Urlă către camarazi.

LIDERUL:
Faceți curățenie și aduceți femeia.

Tinerii dispar în întuneric și se întoarc cu Peira. O trântesc în fața liderului, apoi se retrag. Liderul o ridică pe femeie, o prinde cu mâna de gât și o privește râzând.

LIDERUL:
De mine nu ți-a plăcut, ai? M-ai făcut întotdeauna să mă simt ca un idiot! Ca un idiot! Eu... Eu, liderul celei mai mari revoluții... Eu... Asta pentru că ți s-a părut mai bun frate-miu, jegosu, exilatul... Teleute, ai? Păi de ce crezi că-i dădea tătuca numa’n gură? Că era prost și vroia cu țigăncile și cu caii și cu dracu să-l pieptene... Mi l-a omorât pe tătuca! (îi dau lacrimile) A murit tătuca din cauza lui și credeai c-am să-l iert? Numai eu și cu tine-l vedeam, așa-i? Te credea lumea nebună, dar eu știam ce știam... Crezi că mi-a fost ușor să mă uit la voi? Crezi că mi-a fost ușor, scârbă? Acum ai să mă iubești pe mine, că altceva nu mai ai...

Peira îl privi crunt și îl scuipă între ochi cu salivă amestecată cu sânge. Liderul urlă, o trânti pe femeie jos și se șterse cu scârbă. Se întoarse spre femeie, o ridică violent, îi rupse rochia și o urcă pe butoiul de tablă. O violă sălbatic, țintuind-o cu mâinile de păr. Peira rămăsese nemișcată. Un fir subțire de sânge i se prelingea din colțul gurii.
După ce termină, Liderul își trase pantalonii de piele, apoi strigă către camarazi.

LIDERUL:
E a voastră. Terminați repede. Vă aștept sus.

Grupul de tineri se repezi către femeie, în timp ce Liderul dispărea în întuneric, cu un pistol mitralieră pe umăr.


44. EXTERIOR, ZI ÎNTUNECATÃ, ÎN PIAÞA DIN CENTRUL ORAȘULUI

Mulțimea zgomotoasă umplea piața, înconjurând o scenă mică de lemn improvizată. Pe scenă, liderul agită către cer pistolul mitralieră și un steag roșu.

LIDERUL (într-o portavoce):
Am învins, pentru că acesta este cursul istoriei. Iar cel care a învins vă va arăta o altă față a lumii, mai bună, în pace și bunăstare. Teleute a fost un erou, dar a murit... Trebuie să ne îndreptăm privirile înainte... Tot înainte!...

Un grup de tineri îl ridică pe lider pe umeri și îl duc la o tanchetă aflată la marginea pieței. Tancheta pornește cu liderul proțăpit în vârful ei, urmată de mulțimea zgomotoasă. Coloana de manifestanți se îndepărtează pe una din străzile principale. În urmă, rămâne piața, plină de mizerie. Vântul aruncă gunoaiele în toate părțile. Un copil, cu fața acoperită, caută un timp, apoi ia ceva de pe jos și fuge, uitându-se mereu în urmă cu spaimă.


45. EXTERIOR, NOAPTE, PLATOU

Teleute e întins pe iarbă, în afara țarcului, gol, învelit pe piept și pe mijloc cu un cearceaf alb. În spatele lui, țarcul este luminat de un foc vesel. În mijloc, stând pe două buturugi, Tatăl lui Teleute și Colonelul râd și joacă table. Lângă foc, Peira, îmbrăcată în negru, cu batic pe cap, mestecă într-un ceaun uriaș.
Se aud bubuituri și, în vale, deasupra orașului, pornesc artificiile, umplând cerul. Câteva salve, apoi se liniștesc și orașul rămâne luminat doar de lămpile de pe străzi.
Teleute privește spre pădure și vede arzând lumina. O lumină lungă, înșirată, dureros, dintre copaci, pe cer, sau între ceruri... Lumina... Ardea, străpungându-i pieptul. Un val galben, orbitor, care crește... Pleoapele închise au transparența apei limpezi. Mai multă liniște. O liniște ușoară, parfumată...
Din lumină, apar țiganii, călărind. Descalecă, își lasă caii în apropiere și fac cerc în jurul lui Teleute. Copilul din piața publică, un țigănuș de vreo zece ani, pune pe pieptul lui Teleute un cuțit mare, cu sânge proaspăt pe el. Apoi se retrage. Þiganca, fără să-și ia ochii de la Teleute, intră în cerc și se dezbracă, rămânând doar într-o rochie subțire, ca o cămașă de noapte, albă, aproape transparentă, desfăcută până spre buric. Þiganii încep să cânte, bătând ritmul cu palmele. Þiganca dansează, în jurul lui Teleute, mai întâi veselă, ridicând cuțitul și agitându-l către cer. Ritmul muzicii se întețește, până când țiganca pică abia respirând pe pământ, cu ochii în lacrimi. Se întinde alături de Teleute. Bărbatul țigăncii ia cuțitul și îl șterge de pântecele femeii. Apoi, și-l pune la brâu și dispare, singur, înspre munte. Þiganii tac un timp, cu privirile în pământ. Se aude un urlet, ca de fiară înjunghiată. Apoi liniște.
Þiganii se prind de mâini și se rotesc, din ce în ce mai repede, în jurul lui Teleute și al femeii. Se aude, parcă din cer, nechezatul cailor. Aerul se înroșește, apoi se albește, apoi se transformă în ceață. Þiganii îi urcă - pe țigancă și Teleute – de-a curmezișul a doi armăsari negri și se îndepărtează, cu toții, la pas, topindu-se în lumină.



SFÂRȘIT


Octombrie – Noiembrie 2005

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!