poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3132 .



O Românie pierdută
scenariu [ ]
( melo) dramă într-un act

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Bodoganel ]

2006-09-08  |     | 



Personaje: Bunicu’ Nicu, 63 de ani, senator în noua țară numită România
Nepoțelu’ Nelu, 13 ani

actiunea are loc în anul 2025

Nepoțelul, studiind manualul electronic de istorie, pentru o temă de casă, află despre o țară numită România antică, medievală și modernă, care-i stârnește interesul. Pentru că nu prea înțelege diferența dintre România contemporană și cea de mai demult, merge pe terasă la bunicul lui, care meșterea ceva la o telecomandă pentru supersonicul pe care-l deținea.
Nepoțelul: Bunicule, am de făcut o temă la istorie, cu titlul “,,Þara mea''” și nu știu cum. Sunt puțin nedumerit. Cică în manualul de istorie se pomenește despre o țară cu denumire ca a noastră, România, care era mare, bogată și cu o cultură întinsă. Despre ce țară este vorba?
Bunicul ( așezându-și nepoțelul pe genunchi): Ehei, nepoate, hai să-ți povestesc despre acea Românie modernă a anilor 1990 -2020. Acea țară veche, unii spun că era de pe vremea dacilor, a fost plină de bogății. Avea munți cu aur, câmpii mănoase și roditoare, oameni gospodari dar cam nemulțumiți de viața lor grea, de traiul neîndestulător. Mai exista în acea Românie o zonă deosebit de bogată, zona Transilvaniei, unde se afla, așa cum ți-am spus mai sus, aurul dacilor. Și era atâta aur încât generații după generații trăiau de pe urma acestuia și… ...
Nepoțelul ( întrerupându-l): Și ce s-au întâmplat cu acei munți, bunicule? Cu zona aia numită Transilvania?
Bunicul ( nostalgic): Eh, e o poveste lungă…( stă o clipă pe gânduri, apoi amintindu-și de ceva zâmbește) România de atunci a trecut prin vremuri grele. Þara era tot mai săracă, economia era la pământ, inundații devastatoare urmate de secete mari, astfel încât oamenii simpli mureau de foame.
Nepoțelul ( întrerupându-l iar): Păi bine bunicule. Adineauri mi-ai povestit cât de bogată era acea țară și acum spui că era săracă… Nu înțeleg!
Bunicul ( sărutându-și nepoțelul pe frunte): Ce nepot deștept am. Imediat a observat contradicția. ( îl sărută iar). Păi, cum să-ți spun, ca să înțelegi? România de atunci era bogată în sine, adică avea bogății naturale, izvoare minerale, munți și câmpii fertile, dar oamenii erau săraci, nivelul lor de trai era scăzut că nu vroiau să muncească aproape deloc. În vremea aceea în România nimic nu mergea bine, în afară de corupția generalizată și de activitatea pe care o exercitam, și pe care o are acum și tac-tu. Cea de demnitar al statului. Și pentru că am trăit și am slujit România acelor ani, dragă Neluțule, iată ce s-a întâmplat. Noi, cei care am fost atunci la cârma țării, am decis că e mai rentabil să vindem pădurile, teritoriile și munții cu tot ce aveau mai de preț, anume aurul, lemnul, petrolul etc.…
Nepoțelul: Cum adică ați vândut munții, bunicule? Ce munții pot fi vânduți? Pot fi mutați de colo colo ca racheta mea teleghidată?
Bunicul ( superior): Da, puteau fi vânduți și mutați. Doar totul era de vânzare acolo. Însă e impropriu spus că am vândut munții. Vroiam să zic că ceea ce era mai de valoare în munții aceia am vândut. Iar ca să ajungă la aur, foarte mulți investitori străini ne-au dat târcoale, ne-au făcut oferte tentante. Și o fostă mare companie canadiană, a obținut, cu sprijinul nostru, dreptul de a avea acel aur. Nu ne-a păsat că aruncă munții în aer, că poluează zona. ( apoi cu satisfacție). Am primit atunci la bani și la aur, căcălău. ( nostalgic) Ce timpuri superbe pentru noi, demnitarii, ce satisfacții…!
Nepoțelul ( încurcat): Satis...… cum?
Bunicul ( silabisind pentru a le repeta și Nelu): Sa-tis-fac-ții! Adică bucurii, plăceri mari, trai bun. Sigur, și cu ceva nervi că altfel nu se putea. Populația țării, și mai ales a Transilvaniei, era foarte indignată. A protestat, s-a revoltat, s-a războit cu noi. Dar degeaba. Cu tot sprijinul oferit de diverse și minuscule organizații neguvernamentale, cu toate sesizările făcute la comisiile europene, i-am învins. Am pus biciul pe protestatari, i-am băgat în pușcării. Pentru bunul mers al operațiunii, organizam ca pe vremuri, poliție politică, prin care puteam altfel să aflăm cine e dușmanul de clasă care protestează pentru a-l anihila, a-l compromite, și dacă omul nu se cumințea și încă dădea semne de răzvrătire, îl ucideam. Nimeni și nimic nu ne-a stat în cale. Și aurul a putut fi exploatat, scos, vândut, case și teritorii distruse, oameni deportați.…
Nepoțelul: Bunicule! Și cu acea zonă de care mi-ai povestit, cu acei munți, ce s-a întâmplat?
Bunicul: Eee, nepoate! Acea zonă, acei munți nu mai există demult. Acum acolo, în ținutul Transilvaniei este o groapă mare, mare întinsă pe sute de kilometri pătrați, umplută cu apă puturoasă și otrăvită. Nimic nu mai supraviețuiește acolo. Totul e pustiu…
Nepoțelul ( întristându-se): Ce păcat! Cum ați lăsat să se pustiască acel tărâm, bunicuțule? De ce?
Bunicul ( iritat): Ca să poată extrage cât mai mult aur, acei investitori străini, cu acordul nostru, foloseau cianură. Foarte multă cianură…
Nepoțelul: Ce-i aia ceanură?
Bunicul: Cianura este un fel de otravă foarte, foarte puternică, având o mare durabilitate în timp și spațiu…
Nepoțelul: ( consecvent): Bunicule nu mi-ai răspuns la întrebare. De ce ați lăsat să se pustiască acel tărâm. Doar era vechi, plin de istorie, bogat...…
Bunicul ( iritat): Ai zis bine că era vechi. Or lucrurile vechi sunt neatractive, neinteresante. Noi n-am avut încotro. Ca să scoatem țara din impasul în care se afla, din sărăcie, din crize economice și din lipsuri, am recurs la acest gest extrem. Am chemat investitori străini să preia ei afacerile, că românașii n-au fost în stare. Și nu-mi pare deloc rău de ceea ce s-a făcut atunci.
Nepoțelul ( coboară de pe genunchii bunicului și apăsând un buton, apare un scăunel tapițat, pe care se așează cât mai confortabil) Acum parcă înțeleg, bunicule. Te rog mai povestește-mi ceva...
Bunicul: Ce să-ți mai povestesc nepoate?
Nepoțelul: Povestește-mi despre acea mare Românie a tinereții tale…
Bunicul ( zâmbind în amintirea acelor vremuri). Ehei, Acea mare Românie nu mai există acum. După isprava noastră cu munții auriferi, tot noi, mințile luminate de atunci, am decis că e foarte greu să conducem o țară atât de întinsă și cu oameni atât de îndărătnici și mereu nemulțumiți. Așa că ne-am sfătuit în parlament să vindem pe bani frumoși teritoriile României și am început cu Transilvania. Am vândut-o poporului nostru vecin atunci, Ungaria, dispărut între timp de pe harta lumii. Zona Moldovei am dat-o poporului rus, marele nostru aliat și prieten, iar restul țării am păstrat-o pentru noi. Era tare bine. Nu mai aveam atâta bătaie de cap cu cetățenii, iar cei care ne-au rămas puteau fi ușor manipulați, controlați, cumințiți.…
Nepoțelul: Și cu Transilvania ce s-a întâmplat apoi, bunicule? Ai spus că Ungaria a dispărut de pe harta lumii. De ce?
Bunicul: Ungaria, nepoate, avea tendințe expansioniste, adică vroia să se mărească necontenit, revendicând teritorii din diverse zone ale Europei. Pretențiile acesteia au stârnit iritare în rândul celorlalte țări vizate, cum ar fi Austria, Polonia și Slovacia. Aceste țări nu au acceptat să fie jucate pe degete de o țară minusculă ca Ungaria, așa cum am acceptat noi, și i-au declarat război. Astfel că din dorințele ei expansioniste s-a ales praful, teritoriile Ungariei fiind anexate celorlalte popoare învingătoare. Doar Transilvania a rămas independentă și și-a format propriul stat unitar, în anul 2020, stat cu care noi avem graniță comună. Din păcate guvernul din Transilvania nu dorește să colaboreze cu noi din nici un punct de vedere, nici economic, nici politic, nici cultural. Ea este o țară prosperă, frumoasă, în ciuda marii gropi cu cianură, pe care ei au știut s-o exploateze turistic, arătând străinilor care vizitează țara, cum nu trebuie să se extragă aurul.…Transilvănenii sunt oameni dintr-o bucată. Harnici, muncitori, prosperi. Mi-ar plăcea să facem afaceri cu ei, dar ei nu și nu. Ne-au declarat ipocriți, fățarnici, trădători de neam și țară… ( se oprește furios)
Nepoțelul ( își pupă bunicul, calmându-l): Dar când ați vândut teritoriile românești oamenii ce-au zis?
Bunicul: Crezi că ne-au păsat ce-au zis? Toți așa-zișii patrioți au spus că vor muri luptând pentru unitatea și integritatea țării. Noi am râs de ei și le-am vârât pumnul în gură.
Nepoțelul ( neînțelegând expresia): Cum vine asta, pumn în gură, nu înțeleg?
Bunicul ( râde, amintindu-și acea scenă): adică i-am redus la tăcere, la fel cum am procedat și cu altă ocazie. Am pus tunurile pe ei, ei au fugit ca potârnichile, pe cei prinși de jandarmi și de forțele speciale de ordine i-am bătut și apoi, ulterior, i-am băgat pentru ani grei la pârnaie. A fost… cum să-ți zic să întelegi, un mic război româno-român între transilvăneni, banateni, olteni și moldoveni pe de-o parte, toți români până-n cuget și-n simțiri, și noi, demnitarii. I-am învins, nu fără greutate, având în mâna noastră atât armata cât și tehnica militară superioară. Acum când îmi amintesc acele scene îmi vine să râd. Proștii au crezut în idealurile lor naționale și au murit cu ele, au crezut că ne pot învinge și au rămas cu buzele și ochii umflați ( râde cu satisfacție).
Nepoțelul ( puțin speriat) Vai bunicuțule, dar nu v-a fost milă de ei să-i bateți?
Bunicul: Milă? De niște ticăloși? Nu...… Nu ne-a fost deloc milă. Dimpotrivă. Aveam o repulsie față de populația veșnic nemulțumită, care tot cerea de la noi, demnitarii acelei perioade, ba una ba alta, ca milogii. N-am mai suportat serioziatea si sfatosenia ardeleanului, credința în divinitate a moldoveanului, emanciparea banateanului si mandria olteanului, și pace. Acum e tare bine. Nu mai avem atâta bătaie de cap. Atâta stes. Eu personal sunt extrem de mulțumit de mine. Am aur mult și miliarde de parale în bănci străine. Tu și taică-tu aveți tot ce vă trebuie. Palate de lux, supersonice, bănet mult, mult. ( se ridică și se plimbă frecându-și mâinile satisfăcut).
Nepoțelul ( ridicându-se și el, face același gest ca bunicul): Bunicuțule, dar românii de azi din această țară sunt bogați? Au și ei ce avem noi?
Bunicul: Nu și nici nu le trebuie. De fapt, la ce le-ar trebui avere? Datoria lor e să muncească pentru țară ,adică pentru noi, și noi avem grijă de ei. Nu-s muritori de foame dar nici nu excelează în bogății. Spre deosebire de poporul transilvănean, în care fiecare om gospodar are tot ce-i trebuie, românii noștri trăiesc la fel de prost ca în anii 1990-2015. N-au ei autoturisme teleghidate cum avem noi, de pildă.
Nepoțelul: Cum așa bunicule?
Bunicul: Uite așa. Bogăția vechii Românii era axată mai mult în Transilvania. Noi, prin bănățeni și ardeleni ne îmbogățeam, zona de sud a țării fiind relativ săracă, având doar ceva petrol și o câmpie întinsă și cam nelucrată.
Nepoțelul: Dar ardelenii și bănățenii nu vorbesc aceeași limbă ca noi, nu sunt tot români?
Bunicul: Ba da, dar ei se declară români autentici, pe când noi suntem un amalgam ( îl privește pe nepot care strâmbă din nas la acest cuvânt) adică o amestecătură între țigani, turci, tătari etc.
Nepoțelul: Și după Transilvania și Moldova nu ți-e dor, bunicule?
Bunicul: De Transilvania mi-e dor. Tare dor. (nostalgic) Am avut acolo o mulțime de femei,…( apoi ritos) dar nu-mi pare rău de nimic. Când văd cât aur am și banii proveniți de pe urma afacerii secolului, îmi potolesc dorul de Transilvania și călătoresc în toată lumea, satisfâcându-mi cele mai ciudate fantezii. În meseria noastră nu e bine să fii sentimental când e vorba de afaceri, și nici zgârcit când e vorba de plăceri personale. De Moldova nu îmi pasă. Nu mi-e dor. O putem vizita oricând. Doar nu e departe…...
Nepoțelul: Ce bine ar fi, bunicuțule!…
Bunicul ( străfulgerat de un gând): Am o idee genială. Peste o oră când vine tac-tu de la parlament i-o voi prezenta lui.
Nepoțelul (curios) Ce idee ai, bunicule? Spune-mi!
Bunicul ( luându-l pe nepoțel în brațe îl pupă cu drag): M-am gândit să vindem și marea noastră. Mie cel puțin nu-mi trebuie amărâta asta de Mare Neagră. Eu de peste 40 de ani îmi petrec concediile în țări exotice unde mările și oceanele sunt superbe. ( începe să înșire locurile, dus pe gânduri) Maurițius, Seichel, Coasta de Azur, Belize, Maldive, Ibiza...… N-am nevoie de marea asta de doi lei. (apoi hotărât). Chiar am să propun tatălui tău,–că eu sunt cam bătrân și nu mă mai ajută mintea, să inițieze un proiect de lege prin care să se vândă și Marea Neagră. Sau nu.…(luminat de o idee) Mai bine să o dăm gratis prietenului nostru de nădejde, poporului rus. Așa vom consolida relațiile de prietenie între noi românii și Rusia, și...…și...… ( se pierde în idei).
Nepoțelul: Și o să trăim bine bine de tot, nu-i așa bunicuțule?
Bunicul: Așa e, nepoate. Eu cu tac-tu vom avea grijă să nu-ți lipsească nimic. Și te vom învăța cum să faci rost de bani chiar și din piatră seacă, așa cum l-am învățat eu pe taică-tu și așa cum am fost și eu învățat de alții.
Nepoțelul: Ce l-ai învățat?
Bunicul: Eh, niște fleacuri, pe care cu timpul le poți perfecționa. Anume, cum să zăpăcești omul, cum să-l manipulezi, cum să-l exploatezi, cum să-ți bați joc de el, cum să ai la picioare un întreg imperiu de funcționari corupți și slugarnici și multe, multe alte lucruri. ( cască obosit). Acum lasă-mă să dorm puțintel, că -s obosit.
Nepoțelul ( notează conștiincios pe un caiet electronic tot ceea ce a aflat despre România. Mai studiază și cartea și vede niște fotografii reprezentând niște clădiri în formă ciudată cu semnul plus în vârf. E nedumerit): Bunicule, mai am o singură întrebare. Te rog, ajută-mă! Aici mai scrie despre minunatele biserici pe care le-a avut România. În special Moldova și Transilvania. Ce-s alea biserici și cum arătau ele?
Bunicul ( făcând ochii mari): Biserici? Aaa, da, au fost niște clădiri inutile, unde oamenii intrau în ele să se roage la sfinți și credeau că Dumnezeu îi va ajuta și-i va păzi de rele. Prostii mistice. Câtă naivitate din partea lor... ( batjocoritor).
Nepoțelul: Dumnezeu? Cine-i ăsta?
Bunicul: O invenție pur bisericească. Cică el ar prefigura o ființă sau un spirit ceva, atotputernică, atotștiutoare, atotiubitoare. Prostii colosale. Simple invenții.
Nepoțelul: știa să facă de toate? Să conducă și racheta mea, fără mâini, cu ochii închiși? Știe să facă tema la mate?
Bunicul: Așa se spune. Dar să știi că nu l-a văzut nimeni cu adevărat pe Dumnezeu ca să spună cu certitudine asta. De aceea cred eu că doar e o pură invenție menită să le dea proștilor o speranță în ceva. În cineva.
Nepoțelul: Și aici, la noi, există biserici?
Bunicul ( din ce în ce mai plictisit): Nu există. ( apoi izbucnește). Dar mai lasă-mă, Nelule, cu întrebările, că mă disperi. Of, ce ți-e și cu școala asta. Prea mult studiu strică, nu e bine pentru popor, că luminează minți și zgâlțâie scaune de domnie. Las'’că am eu grijă să se desființeze și școlile. Ei, drăcia dracului! Cum de nu m-am gândit până acuma la asta...?
Nepoțelul: ( alarmat de cele auzite) Bunicule, bunicule, da mie-mi place la școală. Învăț lucruri noi, interesante. Lasă măcar școala întreagă,… ce-ai cu ea? Mai bine spune-mi, dacă în Transilvania sau în Moldova există biserici?
Bunicul: Da, există. De fapt, bisericile există numai la popoarele înapoiate, naive, sărace,… noi nu credem în Dumnezeu și de aceea nu avem nevoie de nici un lăcaș de cult, că așa se mai numeau ele. Dacă stau bine să mă gândesc, asemenea clădiri avem și aici, în țară, dar pe unele le-am demolat, pe altele le-am închis sau le-am transformat în buticuru si baruri. Am mai lăsat așa, una,–două, ca muzeu, pentru turiștii străini ca să vadă și ei ceva, să facă poze, să marce banul și apoi să plece în țara lor.
Nepoțelul: ( gata să plece, bodogănind): Mi-ar plăcea să văd cum arată o biserică pe dinăuntru… ( iese din cadru)
Bunicul ( auzindu-l, șuieră): O să vezi tu biserică atunci când mi-oi vedea eu ceafa fără oglindă. ( se așează nervos la un birou și apăsând pe un buton, apare un computer ultraperformant care calculează în timp record suma de bani pe care o are bătrânul senator. Acesta rânjește satisfăcut și punându-se pe un scaun motorizat, iese din cadru)

Cortina cade!



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!