agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2413 .



Metemsis
scenariu [ ]
Nuvelă fantastică

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Aristo Fanfan ]

2008-07-23  |     | 



METEMSIS
Interiorul unui dormitor clasic cu mobilier modern și aranjat
cu gust. Cezar Pretorian are un somn zbuciumat, bântuit de același
coșmar care-l urmărește de câteva luni: „De fiecare dată se face că se
află într-un loc obscur și jilav unde i se arată o femeie tânără, cu
un trup mlădios ca de șarpe, care-l atrage spre ea cu o putere stranie,
căreia nu i se poate împotrivi. Ochii, mai ales ochii, au o licărire
plină de vrajă și de mister. Cu pas molatic de felină îl duce pe
marginea unei prăpăstii pe care el nu o poate bănui și, o clipă mai
târziu, se prăbușește în gol, într-un vârtej amețitor, dar rămâne cu
fața-n sus, astfel încât o vede aplecată peste marginea genunii și-i
aude râsul plin de mulțumire. Se trezește zvârcolindu-se, lac de
sudoare. Aprinde lumina și-și privește-n oglindă fața schimonosită de
groază. Trupul bronzat, cu muschi puternici, pare să-și fi pierdut toată
vlaga. Simte nevoia să bea ceva, caută prin barul elegant și își alege
un lichior exotic, extrem de aromat din care îș toarnă un păhărel și-l
dă pe gât. Într-o clipă căldura alcoolului îi străbate întreg trupul
și-l învigorează, creându-i o stare de beatitudine pe care simte nevoia
s-o asocieze cu o muzică gravă, o fugă de Bch. Ia telecomanda și-și
programează tonomatul video. Pe ecranul mare, cu plasmă, apar zidurile
unei catedrale gotice, apoi bolțile înalte și orga împunătoare cu
tuburile-i metalice, din care se revarsă torentele năvalnice de
sunete. Apucă microfonul și, apăsând butonul de înregistrare,
consemnează:
„ Sunt Cezar Pretorian. Nouăsprezece iulie 2050, ora patru
dimineață. Visul acela înspăimântător care mă urmărește tenace
,asemenea vânătorului neînduplecat, ce-și urmărește vânatul până-n
bârlog, s-a repetat și în noaptea asta în cele mai mici
detalii. Cineva mă urmărește din umbră, îi simt prezența, aproape că-i
aud răsuflarea, dar refuză să-și dezvăluie identitatea. Știu că mă paște
un pericol de a cărei natură nu pot să-mi dau seama și de care nu mă
pot apăra decât liniștindu-mă și recăpătându-mi încrederea în mine și
în propriile mele forțe. Am citit ieri că vom stabili acorduri cu
astronauții veniți din alte lumi, încercând să-i tratăm ca pe niște
frați, dar în lumea noastră domnește încă discordia și ura.”
Prin
tehnica filmării, zidurile catedralei se înalță și se coboară, se
rotesc, oferindu-se superb cu arcadele și cu dantelăriile lor de
piatră, cu norul de porumbei în fâlfâire continuă pe deasupra navei.
Zorile albăstrii mijesc în ferestre când Cezar adoarme învins de
oboseală. Se trezește din nou, gata să se pregătească de mers la
serviciu, dar își amintește că este ziua sa liberă și se întoarce pa
partea cealaltă. Nu se bucură prea mult de această descoperire, pentru
că sună telefonul lung și încăpățânat, obligându-l să se ridice din pat
–Nu te-ai sculat încă, Cezare?, aude în receptor vocea ironică a
șefului. Te simt încă buimac și amețit de somn.
-Dar e ziua mea liberă, așa că pot să fac orice și mie îmi place să
dorm.
-Lasă asta, râde șeful. Îmbracă-te urgent și vino la mine. Ai pentru asta
o jumătate de oră, nici un minut mai mult.
Se îmbracă bombănind:
”Să ai o zi liberă și să nu poți beneficia de ea e
ceva revoltător!”
Totuși, după câteva minute gonește cu mașina pe autostradă spre
Institutul de Cercetări Atomice, aflat în afara orașului, la poalele
muntelui, într-un peisaj extrem de plăcut. Secretara directorului îi
zâmbește, dar el n-o bagă-n seamă, trecând prin cameră ca o
furtună. Șeful îl calmează însă destul de ușor pe un ton sever, dar în
același timp binevoitor..
-Faci parte din conducere, tinere domn, așa că trebuie să răspunzi
prezent la orice oră!
-Avem ceva deosebit?
-Este vorba de o recepție în onoarea unui client deosebit de important,
iar sercina ta este să te ”ocupi” de fiica acestuia.
Zâmbește șiret, bătându-l pe umăr.
-Adică îmi oferiți un post de gigolo.
-Poți să-i zici și așa dacă vrei, important este ca superba blondă să
nu se plictisească.
-Am înțeles și mă sacrific.
-Bun. Ne întâlnim peste o oră la cabana Izvorul rece.
*
Un salon
somptuos. Doamne și domni în ținută de gală, grupuri,
atmosferă de recepție. Conversația trenează, oaspetele fiind un nordic
care stă țeapăn în fracul lui impecabil, abia clipind la poantele pe
care încearcă să le spună adjuncții șefului. După câteva înghițituri din
băuturile alese pe care le servesc chelneri în ținută cu galoane,
lucrurile se schimbă. Nordicul își descrețește fruntea, ba chiar râde
ușor. Spre seară petrecerea ia proporții, lăsându-se eticheta la o
parte, unele doamne dansând desculțe cu ondulări lascive ale
trupului. Când veselia este în toi, în sală apare o țigancă frumoasă cu
ghiocul. Este înaltă, suplă, cu rochie înflorată și părul negru,
strălucitor, prins într-o năframă roșie. Își ațintește privirea ochilor
verzi asupra lui Cezar și vraja lor îl tulbură.
”E femeia din vis, îi
trece prin minte. E clar că mă privește ca pe o pradă.” -Să fie dată
afară! se pomenește strigând.
-Las-o, dragă, să ne ghicească, intervine
directorul, ușor amețit și cu gesturi vag nesigure. Nu vezi ce simpatică
e?
-Mă calcă pe nervi, protestează Cezar. Să plece imediat !
-Dar nu
pot să te-nțeleg, Cezare, îi șoptește directorul complice. E o ființă
atât de specială...… Mă tulbură. Cred că-nțelegi ce vreau să spun.
-Atunci
voi pleca eu.
Iese nervos, urcă la volan și pornește în trombă.
”Am băut
cam mult și ar fi cazul să cuplez pilotul automat, îi trece prin
minte. Nu, nu-l cuplez, se răzgândește. În zece minute voi fi acasă și..."…
Șoseaua, tăiată în peretele muntelui, se ondulează pe după stânci
sure, aride, într-un loc aproape lipsit de vegetație. În stânga, un hău
imens crează o senzație de vid de care te despart doar parapeții
metalici. Lumina crepusculară ce mai zăbovește înaintea serii este
calmă, odihnitoare și mașina rulează sigur pe drumul neted, complet
liber.
”Ar fi trebuit să mă stăpânesc, dar privirea aceea atât de
stranie, ca în vis, m-a scos din sărite. Directorul nici nu bănuiește
câtă dreptate are când spune că femeia este una cu totul specială.”
Gândul acesta îl face să zâmbească și să apese pe accelerator. Imediat
după cotitură, îl așteaptă însă Ea, tiganca de la cabană, cu rochia
înflorată și cu năframa rosie. Îi face semn să oprească privindu-l
rugător cu ochii ei mari și galeși. Puterile îl părăsesc din nou. Vrea
s-o ocolească prin dreapta, dar, ca să n-o lovească, trage mult spre
stânga. Manevra este însă nesigură și botul mașinii lovește violent
într-unul din stâlpii care susțin barele, sfărâmându-l. Automobilul se
rotește ca un titirez și, izbindu-se cu spatele de un colț de stâncă,
îl proiectează pe Cezar în prăpastie. Þipătul lui sfâșie liniștea
locurilor și, în cădere, mai are timp să vadă chipul femeii care-i
zâmbea aplecată peste balustradă.
*
Cezar pierduse noțiunea timpului,
neștiind de când zace în văgăuna acea puturoasă.
”Aerul stătut de pe
fundul acestei gropi n-a fost tulburat în stratificarea lui de cine
știe cîtă vreme, decât de căderea vreunei pietre, și a devenit
otrăvitor.”
Simte că se târăște prin noroaie îmbâcsite și
grețoase.
”Poate că visez iar...…Sigur că da, mă voi trezi imediat și voi
bea un păhărel de lichior aromat cu toate aromele tropicelor. După aceea
voi merge la un psihiatru, pentru că nu mi se pare normal să...…Eu pe care
lumea mă consideră o minte strălucită…”
Undeva, destul de vag, se aud
voci.
-Dar nu visez, au venit să mă caute. Nu se putea să...
… Își întoarce
privirea spre locul de unde se auzeau vocile și vede o rază de lumină
care-și face timid loc printr-o crăpătură. Se cațără spre ea.
„Cu
siguranță că acolo sunt oameni.
Voi striga și mă vor auzi."
Se târăște
până acolo, orbecăind pe fundul grotei și descoperă intrarea într-un
apeduct părăsit, la capătul căruia se aud clar voci .Iese într-o grădină
înconjurată de ziduri albe. Șiruri de platani feresc de arșița soarelui
o sumedenie de caiși, piersici, curmali, migdali, tufe de laur, de mirt
și de leandru, care înmiresmează aerul cu parfumul lor puternic. În
mijloc se află un havuz pe care plutesc nuferi înfloriți printre care
înoată păsări cenușii, necunoscute. După lumină pare să fie în amurg. Se
apropie de bazin cu gândul să se răcorească puțin. -Bine-ai venit, luminate stăpâne, aude o voce caldă de femeie, în
momentul în care vrea să se aplece peste marginea de piatră a
bazinului.
Nu băgase de seamă că aproape de el își oglindea chipul în
apă o tânără îmbrăcată în rochie albă de in, încinsă cu o curea
galbenă.
-Cine ești? tresări Cezar surprins.
-Ruth, sclava ta
israelită, stăpâne, zice ridicându-se de pe marginea de piatră și
lăsându-și privirea în pământ sfioasă. Acum doi ani, când ai plecat,
eram abia o fetișcană, dar îți plăcea de mine… Tace rușinată, de frică
de a nu vorbi prea mult.
-Ești sigură că mă cunoști? Cine sunt eu, Ruth?
o întreabă în timp ce-și spală mâinile în apa limpede. -Vai, stăpâne!
Cine nu-l cunoaște în Egipt pe prealuminatul prinț Tutankamon? strigă
fata speriată, aruncându-se cu fața la pământ.Iartă-mă! De mult ar fi
trebuit să fug s-o anunț pe aleasa inimii tale, Iris, stăpâna
noastră. Face o plecăciune apoi fuge pe cărarea din lespezi de piatră ce
duce spre palat.
Tot personalul palatutlti coboară cu strigăte de
bucurie și îngenunchind: curteni, sclavi, scribi. Cezar se află tot pe
marginea bazinului și-i urmărește înmărmurit. O singură persoană
rămâne-n picioare, desigur stăpâna. E frumoasă și mândră, de-o eleganță
cu totul remarcabilă. În scurta confruntare tacită, Cezar își dă seama
că e o femeie rece.
-Bine-ai venit, stăpâne, murmură ea, plecându-și
ușor fruntea. Casa ta e pustie fără tine, mierea și vinul sunt lipsite
de gust…Amon să te aibă în paza sa. Cezar nu știe ce să facă, se ridică
în picioare și câteva secunde rămâne descumpănit.Face doi pași, îi
întinde mâna apoi îi cuprinde umerii și o sărută pe obraji, moment în
care sclavii înalță urale de bucurie:
-Trăiască prințul Tutankamon și
prințesa Iris!
-Marele preot i-a chemat la el pe toți nomarhii, îl
informează Iris. Ichunaton a murit. Să mergem să ne pregătim.
Străbat un
vestibul de unde intră într-o sală mare de primire a oaspeților
asemănătoare cu patiumul roman. Niște coloane înalte susțin tavanul
boltit, pe care este pictat cerul înstelat și luna , iar pe pereți se
află scene de vânătoare, câmpuri de papirus și Nilul mărginit de
trestii peste care zboară păsări albe și cenușii. Mobilierul este compus
dintr-o mulțime de tabureți, perne și rogojini. Iris îl duce la
baie. Acolo se află două bazine cu apă veșnic proaspătă menținută de
sclavi la temperatura optimă. Pereții sunt de piatră, iar pardoseala din
plăci de marmură albă și roșie. Un sclav negru, masiv și musculos se
pleacă cu respect:
-Þi-am adus natron și un mănunchi de saponaria
pentru curățirea pielii, zice, apoi se retrage.
Rămas singur, Cezar își leapădă hainele murdare într-un colț
gândindu-se cu voluptate la plăcerea de a se scufunda în acel ochi de
apă.
-Cine ești, străinule? aude în spatele lui vocea indiferentă a lui
Iris.
Instinctiv, Cezar își leagă cămașa în jurul șoldurilor, jenat. N-o
auzise intrând pentru că poartă sandale ușoare de răchită.
-Ești evreu, surâde ea, lepădându-și cămașa de in și intrând într-unul
din bazine.
-Nu.De ce? se miră Cezar.
-Pentru că numai semiții își feresc goliciunea trupului. Vino să te
purifici. Drumurile lungi obosesc sufletul și spurcă trupul omului. O să
te frec bine cu natron și cu saponaria.
Se apropie de ea ascultător și aceasta începe să-l frece cu plantele de
saponaria până când pielea începe să i se înroșească.
-Pe Horus și Osiris! Ești o întrupare vicleană a lui Seth.
-Sunt om ca tine, nu te speria.
-Semeni întru totul cu Tutankamon: ai trupul lui, mușchii lui, pielea,
glasul, mișcările, până și alunița de la subsuara stângă și crestătura
abia vizibilă de deasaupra arcadei drepte. Un singur lucru vă desparte.
-Care ?
-Ochii lui sunt negri ca întunericul nopții, ai tăi sunt albaștri și
limpezi ca cerul Egiptului.
-Dar unde este el?
-Ichunaton se temea de faima lui în popor și l-a trimis cu solii pe la
regi din țări îndepărtate. Au trecut de atunci mai mulți ani și iată că
prințul a murit.
-N-a murit. Se va întoarce, va ajunge faraon și abia după aceea va
muri.
-Nu.Tu vei fi faraonul și eu prima doamnă a Egiptului…
-Dar..
-Tutankamon ești tu!
-Ne vor descoperii, Iris...
-Acum este rândul tău să mă freci.
După câteva mișcări, îi aruncă mănunchiul de saponaria, îl încolăcește
și-l sărută frenetic.
De îndată ce-și astâmpără pofta năvalnică de dragoste, Iris bate din
palme. Intră sclava care o înfășoară într-o țesătură de lână albă și
după ce ies, apare sclavul negru.
-Ce vrei să faci? se miră Cezar.
-Ce-i place luminăției voastre. Parfumurile preferate: pulbere de
alabastru amestecată cu nitră, parfum de tămâie adus din țara Punt,
terebent și Kuphi compus din șaisprezece substanțe diferite.
-În călătoriile mele n-am avut parte de așa ceva, suspină Cezar
întinzându-se pe masă și lasându-se pradă mâinilor masive și extrem de
pricepute ale negrului.
Vestea întoarcerii prințului Tutancamon se răspândește ca fulgerul în
toate colțurilr Tebei și Marele preot îi trimite sol cu invitație
pentru adunarea nomarhilor.
Strada cea mare e un fluviu de torțe care răspândesc în aer un miros puternic
de rășină. Palatele cele mari dormitează parcă în lumina
roșiatică, tremurândă, înconjurate de grădini umbroase. Cezar și Iris
șed într-o lectică descoperită, purtată pe omeri de patru sclavi
nubieni, înalți de peste doi metri. Poporul îi aclamă ca pe niște zei,
iar Marele preot și nomarhii îi așteaptă la porțile palatului după care
se îndreaptă spre sala de primire,unde sclavii tămâiază și
împrospătează aerul arzând lemn de terebint. Alții așază pe mese pâine,
vase de piatră cu legume fierte și zarzavaturi, carne de vânat și de
pasăre, coșuri de nuiele pline cu lăptuci. Sclavii pivniceri aduc vase
de piatră pecetluite, pline cu bere proaspătă și le toarnă oaspeților
în gobeleții de aramă pe care fiecare și-i poartă la brâu. În fața
prinților puseră o anforă și pocaluri de argint.-
-Toți beau bere proaspătă din vase de piatră, cu gobeleți de aramă, tu
însă ești zeu și vei bea vin negru, uleios de Siria, din pocal de aur.
-Ospătați-vă după datina strămoșilor noștri, îi îmbie preotul.Ichunaton
a murit și odată cu el a pierit și nelegiuirea. Acest demon a stricat
legile neamului și zeii ne-au părăsit. Nu vedeți oare câte nenorociri
s-au abătut asupra bietului Egipt? Nu vedeți câte boli și câtă sărăcie
?
Oaspeții se înfruptă cu lăcomie din bucatele alese și sorb bere din
gobeleți, ascultând cuvântul gazdei cu nepăsare.
-Blestemat să fie acela care va mânca porc în afara serbărilor lui Isis
!Porcul este un animal murdar și lipsit de sfințenie, se împreunează
atunci când luna scade și aduce lepră în trupurile acelora care-i beau
laptele și le îngroașă pielea ca psora. Nu vă spurcați trupurile
hrănindu-vă cu pești și cu ceapă, nu beți vin peste măsură! Cine se
satură de vin este lipsit de putere și trebuie să zacă culcat. Iată,
regele nostru, strălucitul Tutankamon va face rânduiala cea dreaptă.
Mesenii își pleacă capetele în semn de supunere față de prinț. Preotul
se așază și îndată după aceea ușa se deschide –
-Iată, îi șoptește Iris, dănțuitoarele din Siria, Fenicia, Libia și
Babilon, împreună cu sclavele care mânuiesc cu pricepere cytera, lira,
fluierul dublu și tamburinele.…
Ochii nomarhilor sticlesc urmărind mlădierea trupurilor goale în
sunetele crotalelor și o dorință tainică le umple sufletul, iar
gobeleții se golesc din ce în ce mai des. După trei ceasuri toți mesenii
sunt beți afară de familia princiară și de Marele preot. Nomarhii se
amestecă cu dănțuitoarele, le îmbie cu bere, se împreunează de-a valma,
dorm pe sub mese. Cezar simte mâna lui Iris alunecându-i pe pulpă și se
miră de clemența Marelui preot care urmărește totul cu detașare.
-Iartă-i mărite rege, zice acesta, bănuindu-i gândurile. Zeul Geb a
lăsat să crească frunusețea în fiecare trup, iar zeul Ptah a creat cu
mâinile sale femeia ca o alifie pentru sufletul bărbatului.
Cezar își toarnă vin spre spaima sclavului care trebuia să facă acest
lucru, dar care se liniștește văzând că stăpânul îi zâmbește cu
prietenie. De dincolo de ziduri răzbate vuietul mulțimii ca talazurile
unei mări învolburate și la intervale egale se aude urarea
„Trăiască
regele!” Un sclav purtând statuia faraonului decedat, Ichunaton,
cioplită din lemn de abanos, trece prin fața lor rostind:
„Iată-l
pe acesta! Bea și fii vesel, pentru că într-o zi vei ajunge și tu ca
el .”
După ce prințul își bea cupa visător, Marele preot se ridică în
semn că petrecerea s-a încheiat.
-Mă voi întoarce la palat pe jos, îi
șoptește lui Iris și aceasta își pleacă fruntea în semn de
încuviințare.
-Este marea sărbătoare închinată Lunii și poporul va petrece în voie,
pentru că este dezlegat de toate cele oprite și mai ales de carne de
porc și de vin. Am crezut că vom fi împreună în mijlocul poporului…
-Iartă-mă, dar vreau să fiu singur.
Iris face a doua plecăciune după care se depărtează.
*
Luna se ridică
deasupra cetății, rotundă ca o tipsie de aur poleind palatele Tebei
într-o lumină misterioasă. Strada cea mare este în continuare un fluviu de
oameni ce se revarsă în câmpul de la marginea cetății. Cezar pășește
încet în umbra zidurilor, urmărind cu uimire acel amestec de bogați și
săraci, oameni liberi și sclavi care se îndreaptă cu bucurie spre locul
festinului unde se vor putea înfrupta în voie. Cineva îl recunoaște și
vestea că faraonul este acolo electrizează mulțimea. Un nobil îmbrăcat
în haine scumpe îl poftește respectuos să se urce pe un piedestal.
Luna, care între timp se ridicase mai sus, împrăștie acum o lumină
strălucitoare, salutând parcă prezența regelui. Acesta ridică mâinile în
chip de salut și de dragoste pentru poporul său. Pectoralul de aur
împreună cu brățările de la mâini și de la glezne scânteiază, astfel
încât faraonul pare un zeu adevărat. Mulțimea îngenunchează înfiorată,
lipindu-și de trei ori fruntea de țărână. Cezar simte că trebuie să
spună ceva :
-Din partea zeilor aduc sănătate și pace poporului
meu. Începând cu domnia mea, Egiptul își va recăpăta strălucirea lui de
altădată și, supușii mei, cinstindu-și zeii după legile strămoșești ,
se vor bucura de roadele pământului pe care aceștia s-au învrednicit
să-l ude cu apele sfinte ale Nilului. În noaptea asta zeița Sodpet va
veghea asupra noastră. Bucurați-vă și veseliți-vă, iar în zorii zilei
când se va ivi pe cer steaua Shotis, vom arunca în Nil cărțile lui Hapi
și vom aduce toate ofrandele care se cuvin bunului zeu. Ridică din nou
brațele în chip de salut apoi se depărtează lăsând mulțimea să treacă
spre câmp.
„Ce frumoase sunt palatele Tebei, se minumează în gând, dar
ele nu vor înfrunta timpul, pentru că sunt construite doar din cărămizi crude
din pământul Nilului,”
ÎN DREPTUL UNEI PORÞI AUDE UN FOȘNET ABIA PERCEPTIBIL ȘI SE OPREȘTE. E o
femeie îmbrăcată într-o rochie ușoară de in, dar după diademă și
bijuterii, își dă seama că este nobilă. Când îi vede fața, simte că-i
îngheață sângele-n vine.
”Este chiar femeia din vis, oftează Cezar. Dar e
egipteancă pentru că are sprâncenele conturate cu pulbere neagră de
galenă și pleoapele vopsite cu malahită verde, iar tenul fin
îi este albit cu alabastru amestecat cu nitră, însă dintre
toate, cea mai mare strălucire i-o dă splendida coafură peste care
este așezat cornul din care picură încet parfumul de crin peste părul
frizat.”
-Dacă ai ști de când te caut, suspină ea. Destinul a fost
nemilos cu noi, dar acum suntem aici. Așa s-a-ntâmplat să ne-ntâlnim
aici. Il ia tandru la braț și pornesc încet în josul străzii celei
mari.
-Tu ești..
Femeia îl oprește.
-Cine sunt eu, cine ești tu, cine
am fost, cine vom fi? Poate că vom afla în sfârșit.
*
Se crapă zorile
risipind ultimele umbre ale nopții. La porunca Marelui preot, mulțimea
își îndreaptă privirile spre Memfis și se face tăcere adâncă. Peste
cerul plumburiu, vântul răcoros din zorii zilei poartă pâlcuri de nori
albăstrii, deșirați, semn că vor începe ploile. Mai întîi, la marginea
zării apare o licărire plăpândă, apopi lumina crește și deasupra
orizontului apare steaua Shotis.
-Sodpet, Sodpet! suspină mulțimea
înălțând mâinile spre cer și speranțele renasc în sufletul oamenilor.
*
La răsăritul soarelui, faraonul și prima femeie a haremului său, Iris,
sunt la țărmul fluviului
-Aruncăm în Nil statuietele și cărțile lui
Hapi, ca zeul să răsplătească tot poporul Egiptului cu roade bogate.Iar
cum în prima
zi a anului, regele trebuie să fie darnic, vă poftesc pe toți la ospăț.
Șiruri nesfârșite de sclavi aduc vase mari cu vin aromat și vârtos de
Fenicia, iar porcarii cei disprețuiți tot anul înjungie porci și-i frig
pe jar. Pe un podiu înalt, îmbrăcat în purpură, se află două jilțuri de
abanos încrustat cu aur. Jos, de o parte și de alta se află mesele
nomarhilor și ale preoților lui Amon. Pe măsură ce soarele urcă, tăria
vinului se face simțită și lumea prinde să se distreze în sunetele
harpelor și flautelor.
-Eu am voie, dar tu n-ai voie să te înfrupți din
bucatele vulgului. Pentru tine s-au pregătit bucate speciale. La început
îți vor aduce platouri cu legume fierte, zece pâinișoare de grâu
într-un coș de nuiele, apoi o gâscă de Nil rumenită și legume crude
pentru păstrarea vigorii. De băut, vin negru, uleios, de Siria.
Pentru Iris care se simțea marea stăpână a Egiptului, sclavele aduc
tipsii de argint încărcate cu fripturi de porc, pește fript, pește
uscat, pâinișoare de lotus, păsări mici, crude, rădăcină dulce de
lotus, papirus copt și ulcioare de bere răcoroasă.
-Nu mă interesează
cine ești și de unde vii, zice Iris privindu-l adânc în ochi. Vei purta
coroana dublă a Egiptului de jos și a Egiptului de Sus, dar eu voi fi
stăpâna!
Sunetul prelung de trâmbiți ce vestește sosirea faraonului o
trezește din visare și o face să-ntoarcă privirea spre locul de unde
venea. Puterile îi pier când îl recunoațte pe Tutankamon cel adevărat
în fruntea gărzii sale de o mie de oameni, în armuri strălucitoare,
gata să moară pentru stăpânul lor.
-Suntem pierduți, murmură cuprinsă
de groază, simțind cum aripa morții fâlfâie domol, răcorind aerul
încins.
-Să nu ne pierdem speranța. Eu ți-am spus că Tutankamon n-a
murit și că va fi faraon.
-Într-adevăr, dar nu credeam că ești chiar
demonul….
La un semn al lui Tutankamon, oștenii gărzii se opresc la
cincizeci de pași de podium cu mâinile încleștate pe arme. Prințul își
continuă drumul cu o siguranță demnă de rangul său. Poartă o ținută
festivă și podoabe de mare preț. Nefiind încă încoronat, pe cap poartă o
perucă ale cărei falduri coboară până pe umeri, dar pe frunte îi
strălucește totuși cobra de aur, semn al puterii regale. Șorțul plisat
îi acoperă coapsele până la o palmă deasupra genunchilor și în spate
coada de taur, semn al vitejiei. Ca podoabe are două coliere mari de
perle, iar la mâini și la picioare brățări de aur. În picioare poartă
sandale ușoare de răchită. Se oprește în fața podiumului și-i privește
pe uzurpatori cu niște ochi din care izvorăsc fulgere. Nomarhii și
preoții lui Amon se aruncă cu fețele-n țărână, simțind că-i așteaptă
moartea. Cezar îl urmărește cu atenție. În momentul în care privirile li
se întâlnesc, amândoi rămân perplecși. După un scurt moment de
înfruntare, tânărul prinț izbucnește:
-Oricine-ai fi, om sau duh,
pentru nerușinarea de a te fi așezat în scaunul meu, vei cunoaște mânia
zeilor și a mea!
Urcă treptele ignorând-o total pe Iris care se
aruncase cu fața la pământ, implorându-l s-o ierte. Se oprește la doi
pași de neașteptatul său rival cu mâinile la piept, așteptând
explicații. Cezar se ridică liniștit și-l măsoară cu aceeași privire
nepăsătoare, deși asemănarea aceasta izbitoare îl tulbură puțin și,
înainte ca rivalul să deschidă gura, strigă către mulțime:
-Locuitori ai
Tebei, iată regele vostru! după care îngenunchează cu supunere.
Bucuria izbânzii fără împotrivire înflorește pe chipul tânărului și
salută poporul cu brațele ridicate, ca un suveran binevoitor.Mulțimea
rămâne o clipă descumpănită apoi izbucnește în ovații, fără să priceapă
prea bine despre ce e vorba. După ce se asigură de devotamentul
poporului, la un simplu gest, comandantul gărzii, cu un corp de
mercenari nubieni, îi arestează pe uzurpatori dimpreună cu toți nomarhii
și slujitorii templelor, afară de Marele preot.
*
Cezar se trezește în
puterea nopții, într-o încăpere mare, goală, cu pereții și pardoseala
de piatră. Prin ferestrele înalte pătrund razele reci și străvezii ale
lunii. Mai întâi aude chelălăitul jalnic al unui câine, apoi țipătul bufniței
și un fâlfâit ușor de aripi, dincolo de drugii de fier ai
gratiilor. Înțepenit, se ridică de pe dalele de piatră și începe să se
miște, să se dezmorțească. Undeva aproape, se aude țipătul unui cocoș
care parcă zbiară prin somn.
”Nelipsitul cocoș, suspină Cezar, pe care-l
auzi oriunde te-ai afla când te trezești în zori.”
Aude apoi un declic
mecanic și unul din blocurile de granit se rotește cu un huruit ușor,
descoperind o intrare secretă ca o grotă, din care vine un miros care-l
înfioară, de mucegai și umezeală. O vede într-adevăr pe femeia din vis și
abia acum realizează că pe ea o caută de-o viață întreagă.
-Nefertiti,
suspină el cu un glas în care se simte un amestec ciudat de durere și
resemnare.
-Nu rupe vraja îl roagă ea. Timpul e scurt.
Se ghrmuiește la
pieptul lui primindu-i cu nesaț mângâierile pătimațe. -Se luminează de
ziuă, murmură Cezar urmărind prin fereastră cerul cenușiu pe care
alunecă aceiași nori zdrențuiți.
-Trebuie să fugim, tresare ea. Astăzi,
după încoronare, tu și cu Iris urmează să fiți aruncați în groapa cu
lei, îm preună cu mine, dacă nu primesc să rămân regina Egiptului. Nici
pe răpousatul meu soț nu l-am iubit, dar alături de acest copil n-aș
putea trăi nici măcar o zi. Nu-i așa ce miracol ?Trupește sunteți
identici, dar numai pe tine te pot iubi, sufletul meu pereche.
-Am
căutat cu disperare acest suflet și nu l-am găsit.…
De afară răzbat
glasuri și forfotă, zăngănit de lanțuri și de fiare. -Ce se-ntâmplă?
întreabă regina cu blândețe. Te văd neliniștit.…Să nu te sperii de groapa
leilor, zeii sunt cu noi. Nefertiti încă n-a murit. Ochii ei verzi îl
învăluie în privirea lor de smarald și, pentru prima oară citește în ei
nespusă iubire, dar și teamă.
-Știi și tu că ne vom despărți, iubita
mea. Suntem condamnați să trăim la distanțe de timp de care se sperie
gândul...
… -Ai învins timpul Cezar! Nu pleca și vei fi rege, Tutankamon
este încă copil.
-Asta nu depinde de mine. Ora e pe-aproape. Aud vuietul
timpului milenar și și convulsiile spasmodice ale haosului
nemărginit. Simt acea pulsație care va produce fisura ce mă va-nghiți... și
clipa va devni din nou mileniu.
-Dar nu e drept! țipă frumoasa regină
și țipătul ei se amplifică sub bolțile reci.
Îi caută buzele cu înfrigurare și câteva minute rămân îmbrățișați în
mijlocul sălii pustii, el desculț, în cămașă de sclav din pânză aspră
și grosolană, ea albă și strălucitoare în toată splendoarea ei de adevărată regină.
-Doamne, ce mult te iubesc,
prințesa mea, dar totul este în zadar…
-Să mergem atunci, să ne bucurăm
de timpul care ne-a rămas.
Îl ia de mână și-l trage-n labirintul
secret. *

În ziua încoronării, încă din zori e forfotă mare. Mulțimi
sosite din toate ținuturile Egiptului umplu ulițele Tebei. Marele
preot, purificat și epilat, celebrează slujba în capela templului,
inaccesibilă muritorilor de rând. După ce-l tămâiază și-l primenește pe
zeu, îl aduce în fața mulțimii în acordurile imnurilor de slavă
înălțate de preotesele lui Amon, femei ale haremului său, învestmântate
în rochii albe, imaculate. Printre imnuri se aud sunete cristaline de
clopoței sup ploaia de petale de crin și de roze. În curtea templului
se înalță estrada îmbrăcată în purpură pe care se află tronurile celor
două regate, iar în fața lor este întins stâlpul pe care se încolăcește
papirusul sudului cu lotusul și crinii nordului. La apariția alaiului
regal, urale prelungi zguduie orașul. Faraonul urcă scara înaltă, iar
suita rămâne jos, potrivit rangului. Poartă un costum impunător din
care nu lipsesc pectoralul de aur și fusta plisată, susținută de centura
încrustată cu diamante. Pe cap are o perucă grea și sofisticată ce-i
coboară în falduri pe umeri, pe frunte se lasă sinuos cobra de aur, iar în
mâini ține cârjalui Osiris și biciul. Are fața suptă și întunecată de
gânduri rele.
”Străinul cel viclean, spirit malign al zeului Seth a
fugit cu Nefertiti, fosta regină, plănuind uneltiri împotriva
mea. Poporul o mai iubește încă pentru frumusețea ei aproape nefirească
la o muritoare.”
Își alungă gîndurile rele și privește mulțimea cu
încredere. Se așază pe primul tron cu siguranța suveranului
legiuit și Marele preot îi pune pe cap coroana albă de rege al sudului,
făcând o plecăciune adâncă.
-Trăiască regele! se aude glasul poporului
extaziat.
Faraonul se ridică salutând printr-un gest larg, apoi
încucișând cârja și biciul în dreptul pieptului se așază pe al doilea
tron, sprijinindu-și picioarele goale pe stâlpul înfășurat cu papirus
și cu crini. Marele preot îi pune peste prima coroană, coroana roșie de
rege al nordului, făcând a doua plecăciune.
-Trăiască regele! tună din
nou mulțimea electrizată.
-Urez poporului meu bunăvoința zeilor și
prosperitate. Să înceapă serbările!
Poporul se îndreaptă spre câmpul de
la marginea cetății, rămânând doar marii dregători cu suitele lor care
trebuie să-l însoțească pe noul faraon în primul său pelerinaj pe la
templele zeilor. Coboară treptele plin de sine și pornește în fruntea
procesiunii.
-Mărite stăpîne, grăiește comandantul gărzii, amintesc
luminăției voastre că avem o prizonieră.
Fața regelui se întunecă.
-Târâți-o în fața cortegiului ca să plătească pe măsura necredinței
sale!
-Astăzi, luminăția ta ar trebui să fie îndurător...… -Nu cu
uzurpatorii!
Iris trece pe dinaintea lui desculță, în cămașa aspră de
sclavă, cu părul despletit și cu brațele legate cu frângie. Este
escortată de doi mercenari impasibili, cu fețele ca de piatră. Pentru o
clipă privirile lor se întâlnesc și faraonul citește în ochii ei ură
nemăsurată și dispreț și lucrul acesta îl face să se simtă și mai ofensat.
Soldații o smucesc să-și continue drumul. Cortegiul se urnește din loc
în uralele celor care n-au părăsit piața, dorind să-l mai vadă pe
faraon de aproape, mergând pe jos cu picioarele goale, înveșmântet în
costumul său de zeu pămânstean. Pășește în frunte urmat de Marele preot
și soția zeului, mai marea peste cântărețele lui Amon, de coloana
preoților aceluiași zeu, dispuși în câte zece șiruri drepte , aliniate
perfect, toți cu craniile rase proaspăt, îmveșmântați în robe albe
până-n pământ. După ei urmează soldații gărzii apoi nomarhii și nobilii
cei mai de vază, numai bărbați. Femeiele așteaptă la templul zeului pe
care îl au ca protector, în toalete extrem de rafinate, cu flori în
mână și cu cornete de petale de trandafir albe și roșii. Primul este
templul lui Apis, în curtea căruia, pe o pajiște îngrijită zburdă
taurul sacru, întrupparea zeului, despărțit printr-un gard de cele
cincizeci de juninci albe ale haremului său. Regele singur, întâmpinat
cu jerbe de flori și ploaie de petale intră în templu printr-un coridor
de cântărețe și dansatoare, își aduce ofranda, după care se întoarce
cu fața luminată de mulțumire, semn al comunicării cu zeul. Cortegiul se
oprește apoi pe rând la templele zeilor cu capete de animale: Horus,
Thot, Anubis, Khnum, Seth și Hator, întruchipați prin erete, ibis,
maimuță, câine, berbec și vacă, fiecare având haremul său de animale
femelă. Urmează apoi templele lui Isis și Osiris, oprindu-se în cele din
urmă să-i mulțumească lui Shobek. La ieșirea din templu, regele pare
liniștit, cu fața luminată de un zâmbet tainic. Se îndreaptă spre
bazinul din mijlocul curții, mărginit de-un pâlc de arbori umbroși, în
care se află crocodilul sacru, întruchiparea zeului. Animalul îl
privește cu ochi mari, indiferenți. Iris pricepe că acolo îi va fi
sfârșitul.
-Trădătorii merită deopotrivă pedeapsa oamenilor și a
zeilor, grăiește faraonul cu tristețe. Pregătiți-i drumul spre eternitate!
Doi sclavi aștern cărarea ce duce la bazin cu cioburi tăioase, iar
soldații, la porunca regelui, o dezleagă și-i sfâșie cămașa, lăsînd-o
goală. Trupul tânăr și mlădios se arată alb și senzual în lumina ușor
diluată de trecerea unui nor. Ochii faraonului se aprind și inima i se
strânge de durere pentru prima lui iubire. Femeia simte ce se petrece
în sufletul lui.
-Ești un laș, Tutankhamon! O trimiți la moarte pe cea
care te-a iubit când erai abia un copilandru. Te temi de zei, dar zeii
nu există! Există doar răutatea oamenilor, ura și prefăcătoria!
Barba Marelui preot e atinsă de un tremur abia perceptibil, dar fața i
se crispează de mânie.
-Ucide demonul, stăpâne, urlă el scos din minți. Cuvintele ei
spurcate ne vor aduce necazuri și blestemăție. Printr-un gest nervos,
faraonul îi poruncește să tacă.
-Vei muri, strigă ea. Numai peste câteva
luni vei muri! Iată de ce nu-mi pare rău că mor. Unul dintre soldați o
lovește peste spate cu frânghia îndoită și pe pielea albă îi rămân două
dungi vineți de la omoplatul drept spre șoldul stâng. Cioburile tăioase
îi intră adânc în tălpi și sângele curge șiroaie. Străbate însă cărarea,
dovedind o tărie noebișnuită pentru o femeie și se urca fără teamă pe
scara proptită de gardul împrejmuitor carel împiedică pe crocodilul-zeu
să se năpustească asupra celor care vin să i se închine lui Shobek.
-Oprește-te Iris, aude din mulțime o voce al cărei timbru plăcut îl
recunoaște. Își întoarce privirea într-acolo și-l vede pe Cezar în
haine ponosite, amestecați cu Nefertiti printre sărăcime. Fața i se
luminează și ochii ei mari strălucesc plini de recunoștință, dar în
aceeași clipă plonjează în apa verzuie și stătută iar crocodilul o
devorează pe loc.
-Gărzi , ordonă faraonul, trezit ca din vis, arestați
trădătorii!
Se produce o învălmășeală care le permite să se piardă
prin mulțime.
-Trebuie să ajungem la apeduct, șuieră Cezar la urechea
lui Nefertiti. Momentul plecării mele e pe-aproape. Să ne grăbim!
-Suntem urmăriți, strigă regina.
Cezar întoarce capul și vede trei
arcași din gardă care se țin după ei moment în care o săgeată îi vâjâie la numai o
palmă de ureche, înfingându-se într-un copac. Până la poarta salvatoare
mai au cinci-șase pași. O altă săgeată trece printre ei și se frînge ,
lovindu-se de zidul alb. Cezar intră primul în gura apeductului,
întinzând mâinile s-o ajute pe Iris, dar e prea târziu. A treia săgeată
îi străpunge spatele și frumoasa Nefertiti cade în genunchi în timp ce
din colțul gurii i se prelinge un firicel de sânge. -Mergi singur,
iubitul meu... Visul nostru se Încheie aici.
*
Când deschide ochii, Cezar
se pomenește într-o încăpere albă, scăldată într-o lumină blândă de
amurg. E culcat în pat, învelit într-o pătură de un galben
odihnitor care-i amintește de anii petrecuți într-un internat cu aspect
de fortăreașă medievală. Vede curtea interioară, un dreptunghi închis
între ziduri, pavat cu piatră neregulată de râu, orologiul care măsura
timpul cu bătăi rare în după-amiezi și seri de liniște și de
singurătate, când ațipea scandând tristele lui Ovidiu..”Cum subit
illius tristissima imago,/Quae mihi supremum tempus in Urbe
fuit…”,neliniștitele stoluri de porumbei în veșnică forfotă pe
acoperișul de olane , orga bisericii catolice din apropiere…
„Sunt la
spital, îi trece perin minte. Dar oare ce-am pățit? Nu simt nici o
durere…”
Abia când încearcă să se întoarcă, un junghi violent îl face
să icnească. Nu băgase de seamă că nu este singur în cameră. La una
dintre ferestrele înalte, o femeie în halat alb urmărește asfințitul
soarelui care coboară după un deal împădurit. Auzindu-l, aceasta se
întoarce. El vrea s-o întrebe cum a ajuns aici, dar cuvintele i se
opresc pe buze.
-Ai dormit zdravăn, domnule, zice ea cu o voce caldă,
prietenoasă.
-Mai întâi aș vrea să știu...
… -Că nu e bine să conduci când
bei. De data asta ai scăpat ca prin minune doar cu câteva zgârieturi. Se
vede că faci sport, pentru că ai o mobilitate apreciabilă. În locul
dumitale, altul s-ar fi făcut bucăți. Continuând să zâmbească, se așază
pe marginea patului și-i pune mâna pe frunte. Palma ei mică are o piele
moale și catifelată.
-Þi-a trecut și febra, înseamnă că totul este
bine.
-Spune-mi, te rog, unde ne-am mai întâlnit? o întreabă timid,
dezorientat și fascinat în același timp de frumusețea ei tulburătoare.
-Þi-am mai spus că nicăioeri. Să nu începi iar cu Egiptul că...…Ești
arheolog?
-Nu. Sunt fizician atomist, dar simt că mă voi face
brancardier.
-De ce? Surâde tânăra.
-Pentru ca să fim mereu aproape.
-Bine. Până una-alta, scoate-ți cămașa să te pot examina. Mâinile ușoare
și pricepute îl palpează îndelung printre indicațiile laconice, strict
profesionale: respiră, inspirăp, tușește etc.
-Te doare?
-Nu mă doare
nimic.
-Atunci e bine. Peste două zile te lăsăm acasă.
Cezar îi ia
mâinile într-ale sale și începe să i le sărute.. -Þi-ai făcut
concediul, domnișoară doctor.
-Încă n-am avut timp zâmbește ea.
-Asta
înseamnă că în curând vom merge să vedem piramidele. -Sfârșit-

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!