agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2939 .



Scenariu ca exercițiu de spații rupte
scenariu [ ]
încă / palma lui m. apăsînd peste trupul meu ca și cum l-ar adînci

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [lemuria ]

2007-11-12  |     | 



Stradă lungă. Poate fi chiar cea dintre maternitate și TNI sau un intrînd pe Calea Victoriei înspre Romană. Fără fond muzical. Aleargă un tînăr. Se pierde departe în capătul străzii. Alți doi tineri trec în pas alergător. Perfect sincronizați. Apoi un grup armat. Personajele reiau mișcarea aceasta mereu și mereu. Pe trotuar cîțiva copii asemănători se joacă într-o coregrafie ordonată, fără să scoată nici un sunet. Un balet mut pentru figuri identice.

Publicul vine din toate părțile. Unii se sprijină de pereții clădirilor, ceilalții se așază pe borduri.

Cel care povestește: În acel an aveam obiceiul să mă opresc în cîte o casă, alta în fiecare seară. Băteam la ușă, nu s-a întîmplat niciodată să nu mi se deschidă. Servitorii mă invitau înăutru. Era cald, peste tot. Se aprindeau luminile și eu așteptam pe hol să vină stăpînii. Domnii mă invitau la masă. Iar mesele erau întotdeauna încărcate. Antreuri deosebite, în fiecare casă erau alte tipuri de antreuri, mîncare din abundență și fructe, foarte multe fructe colorate, ca în desenele naive. Doamnele erau de obicei visătoare sau foarte atente cu soții lor. Vorbeam despre vreme și despre călătoria mea. Uneori și despre ceea ce se întîmpla în lume. Toți au impresia că știu ultimele știri și asta-i face să se simtă că trăiesc. Copiii erau indiferenți în ceea ce mă privește. Mă cercetau o vreme și spuneau indubitabil ești urît. Îmi întorceau spatele și plecau.
(pauză)
Cred că de fapt îmi era foarte dor de ea și din această cauză făceam această călătorie. Aș fi vrut să o regăsesc peste tot. În toate colțișoarele locuințelor, noaptea. În fiecare farfurie cu supă. În fiecare rochie pe care o descopeream în scrinurile doamnelor. În fiecare buzunar de la cămașa stăpînului. Cămașa stăpînului. Gri, galbenă, în carouri, mirosind a pini. Pe ea, doar pe ea.
(își strînge capul într-o mînă)
Pe femeia alături de care prindeam fluturi albi, mici și-i striveam surîzînd unul celuilalt.
(se limpezește. Privește în sus)
Ai mai văzut-o? Mai are sens să mai călătoresc? Mai are sens să bat la toate ușile care se deschid inevitabil și-n spatele cărora se aprind luminile?
(coboară privirea)
Așa că la sfîrșitul șederii mele, dimineața, stăpînii îmi pregăteau ceva de mîncare pentru drum și împreună prindeam fluturi mici, albi și-i striveam între degete. Și-i lăsam să cadă
așa
pe covor.
Ar fi trebuit să vă povestesc ceva banal. Despre cum arăta fiecare încăpere, de exemplu. Dar e cineva care mi-a interzis acest lucru. N-am venit aici singur. Iar povestea nu am scris-o chiar eu.
(privește în toate părțile)

O femeie scoate un televizor pe fereastră. Imagini cu fluturi care depun ouă. Încă o bătrînă face același gest. Aceeași imagine, în contratimp. Apoi pe tortuare, în grădinițe, lumea scoate ecrane mari pe care se proiectează de pretutindeni imaginea cu fluturi care depun ouă.

Cel ce povestește: În acel an m-am oprit pe o stradă unde la început alerga un tînăr, apoi alți doi, apoi un grup armat și tot așa. Pe o stradă destul de comună, mărginită, oarecum îngustă. M-am așezat pe undeva și le-am spus copiilor să se joace fără să scoată nici cel mai mic sunet. Eu le-am dus mînuțele la frunte, apoi pe obraz, eu le-am indicat să se joace de-a mama și de-a tata. Tot acolo au ajuns mulți oameni care așteptau ceva. De la balcoane, prin grădini, pe lîngă borduri se ridicau ecrane înalte pe care se proiectau niște secvențe. Despre aceste secvențe nu voi spune nimic. Nu voi spune. Nimic.

Toți spectatorii se prind de mîini. Femeile și-au despletit părul. Bărbaților le cresc bărbile. Trece grupul armat, din ce în ce mai numeros. Se pregătesc să tragă.

Ceva mai încolo autoarea stă în genunchi și un tip cu aparat de fotografiat vechi o prinde în cadre. Se aude cum toți se țin strîns de mîini. De fiecare dată cînd filmul captează o fotografie, autoarei îi cade o mînă, i se dezlipește burta, un sîn și rămîne o grămadă informă de mădulare. Se aud ecranele cum se sparg, cum fîlfîie un zbor. Dar nu se vede (cine vede?) decît acea grămadă deformată de organe și un pantof răsturnat alături.

.  |










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!