agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2145 .



Sponsalia 7
scenariu [ ]
Basm

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Aristo Fanfan ]

2007-07-10  |     | 



La o oră de la răsăritul soarelui sunt chemați înaintea împăratului.

-Cred că v-ați odihnit bine, îi întâmpină zâmbind. Inelul acesta, zice scoțându-l din deget, are o piatră intocmai cu o alună adevărată. La două poște de aici, am o pădure măricică de aluni. Un călăreț cu cal foarte bun o înconjoară în câteva ore bune. Piatra va fi ascunsă acolo și. de nu o veți găsi până la apusul soarelui, nu va fi vina mea că vă veți pierde capetele.
În tot acest timp o urmărește cu privirea pe Flavia Augusta în trăsăturile căreia își recunoaște imaginea strămoșilor, dar nu-i adresează nici un cuvânt.
Abia ajunși la fața locului realizează dificultatea probei, deoarece nimeni nu văzuse vreodată atâția aluni la un loc.
-Vai de noi, oftează Petre, fluierînd a pagubă. Numai acum să ne vedem scăpați de belea că pe urmă ne descurcăm noi.
-N-avem de ales, Petre, oftează Septimiu. De nu va fi altfel, vom pieri cu sabia-n mână, dar nu ne vom preda.
-Nu vă pierdeți cu firea, îi dojenește Flavia Augusta. Cu puțină osteneală și ceva noroc, poate izbândim. Iată, suntem câțiva, așa că ne luăm fiecare căte o bucată de loc și căutăm.
-Așa-i, aprobă și celelalte domnițe. Să căutăm!
Septimiu nu-și poate desprinde privirile de pe uriașa întindere de aluni și nici nu remarcă spusele fetelor.
-Nu te necăji, stăpâne, gângurește Brunuța. De-ar fi încă pe atâta de mare pădurea de aluni și tot ți-aș aduce până deseară piatra.
-Ai putea face tu asta, frumușico? o întreabă Septimiu mângâindu-i căpșorul mititel.
-Stați aici pe iarbă și dacă nu aduc piatra, aruncă-mă la câini.
-De câini să nu te temi, dulce, cât ești cu noi. Du-te!
Micuța veveriță pornește ca săgeata din arc, pierzându-se în pădure. Din când în când se vede săltând pe vârfuri de ramuri apoi dispărând din nou în marea de frunze, după care iar deasupra, tot mai depparte și mai departe, până când se pierde cu totul. Trece de amiezi, trece și de al doilea prânzișor fără nici o veste de la ea, dar când soarele prindre a se lăsa spre asfințit, cu toții încep să se neliniștească și să murmure că n-au continuat să caute și ei.
Când soarele devine abia o felie de pepene roșu, zemos, și când nimeni nu mai spera într-o minune, se aude un fâșâit printre tufe și bălării dintre care apare Brunuța, lipa-lipa cu lăbuțele prin iarbă, lăsând din gură piatra mult căutată la picioarele lui Septimiu. Acesta o ia în palme și o sărută pe căpșorul mic și delicat.
-Dacă ajungem acasă, un munte de alune o să-ți dau, scumpa mea. Acuma stai aici și odihnește-te pe spinarea lui Mor.
Odată cu lăsarea serii, ajung la palatul împăratului, făcându-și o intrare triumfală ca după o bătălie câștigată. Măria Sa îi aștepta în sala tronului alături de toți curtenii, îmbrăcați cu toată pompa. Septimiu pune piatra pe tava unui servitor, iar acesta i-o duce împăratului spre cercetare.
-Ați avut noroc, recunoaște suveranul, nu fără mirare, încruntându-și sprâncenele. În noaptea asta voi da în onoarea voastră cea mai mare serbare pe care ați văzut-o vreodată.
Noaptea e liniștită, cu cerul senin. Din doi în doi pași, torțe imense luminează grădina, amestecând mirosul tare de rășini cu cel al florilor. În mijlocul grădinii se află un eșafod pe care stau legați cu mâinile la spate, de șase stâlpi, șase răufăcători cu fețele aspre, unele acoperite cu bărbi. Soldații îi bat cu vergile până când îi umplu de sânge
-De ce faci asta, Măria Ta, îl întreabă Flavia Augusta?Bunicul meu, Constantin cel Mare, ar fi
mâhnit să vadă că torturezi oameni ca păgânii.
Constantinus o privește uimit, dar nu fără o anumită tristețe.
-Așa este, nepoată, dar el era aproape creștin, eu nu sunt deloc adeptul acestei utopii. Este o slăbiciune pe care nu mi-o pot permite. Indivizii aceștia sunt de fapt niște bestii cu fața umană care nu merită îndurare, criminali cu sânge rece, tâlhari, violatori. Chiar crezi că merită să trăiască?
-Viața ne-o dă Dumnezeu și numai el ne-o poate lua.
-Așadar, să iertăm orice crimă?
-Nu, să-i condamni după gravitatea faptelo la ani grei de închisoare.
-Într-o zi vei vedea și tu că nu se poate ierta totul. Dar hai să-i lăsăm pe răufăcători și să ne bucurăm de noaptea asta superbă.
Aproape peste tot, grupuri de saltimbanci fac tot felul de năzdrăvănii, danțuitoare suple evoluează pe scene luminate feeric iar pe altele se desfășoară spectacole de teatru cu măști…Pe lac plutesc bărci împodobite cu jerbe de flori pe care se produc poeți și cântăreți din liră. Împăratul însuși își conduce oaspeții prin toată grădina în timp ce invitații se minuneaza de marele urs care-și urmează cu credință stăpânii peste tot, purtându-i în spinare pe Falco și pe Brunuța. Toate acestea țin până la ivirea luceafărului dimineții când perechi- perechi de tineri fericiți se adună de pretutindeni și se îndreaptă spre casele lor, luându-și rămas bun până după amiază când vor începe alte serbări și o nouă încercare.
-Cum v-ați distrat? îi întreabă împăratul pe drumul spre palat.
-Minunat, Măria Ta, răspunde Petre încă buimăcit de cele ce văzuse. M-a întristat numai torturarea nenorociților acelora.
-Fratele meu a făcut din voi niște oameni de paie, îl oprește împăratul cu dezgust. Va vedea el unde va ajunge cu asta. Imperiul Roman nu este o mănăstire de maici și nici acolo nu se admite indisciplina și sentimentalismul.

A doua zi pe la amiază, toată curtea este adunată în incinta palatului, pe niște jilțuri de lemn, pregătite pentru serbări în aer liber, așezate în trepte, sub formă de amfiteatru, astfel încât cei mai din spate să vadă peste cei din față.
Iată-ne Măria-Ta, zice Septimiu înclinându-se. Am venit să-ți îndeplinim și cea de a doua dorință.
-Poate, surâde împăratul, dar tare mă tem că nu veți putea și atunci va fi rău de voi. Pe fundul acestei căldări cu plumb topit se află trei pietricele din coroana mea, una verde, una roșie ți una albă. Vreau ca una din frumoasele voastre domnițe să le scoată cu mâna și să le așeze la locul lor.
Un murmur de uimire se leagănă pe sub coroanele arborilor seculari. Împăratul avea darul celor mai năstrușnice idei și acestea îi veneau în minte pe neașteptate, dar tot pe neașteptate se întuneca la fața și privirile-i cenușii deveneau tăioase ca ascuțișul săbiei.
-Cine se încumetă? întreabă el cu siguranța celui care știe că nimeni nu va cuteza să facă așa ceva.
-Eu, Măria-Ta, o aude pe Flavia Augusta în timp ce face un pas în fața înclinându-se.
Un freamăt viu trece atunci printre rândurile curtenilor când o văd pe domnița cu părul blond ca aurul apropiindu-se de căldare.
-Îndurare, Măria-Ta, strigă o parte a curtenilor. Este păcat să nenorocești o asemenea frumusețe de fată.
-Ea singură se nenorocește, răspunde acesta cu nepăsare.
-Nu te necăji pentru atâta lucru, mărite împărate. Mai bine pune sclavii să întețească focul, pentru că nu mi se pare suficient de fierbinte plumbul acela.
Tribunele vuiesc din nou.
-Auiziți? Se minunează împăratul. Și voi de colo bociți ca niște babe. Mai puneți lemne pe foc! le ordonă celor doi sclavi de lângă căldare.
Septimiu nici nu apucă să scoată o vorbă de spaimă, neînțelegând cum se aflase tocmai ea să se lege de o asemenea treabă.
-Nu-ți fie teamă, îl liniștește ea, pricepând ce gânduri îl frământă. Dă-mi năframa Zânei apelor.
Apucă năframa, și-o înfășoară pe lângă încheietura mâinii drepte și așteaptă ca cei doi negri musculoși să întețeascpă bine focul.
-Pot începe Măria ta? Întreabă Flavia Augusta văzând că flăcările cuprind căldarea de jur împrejur, făcând să clocotească plumbul din ea.
-Poți.
Peste întreaga adunare se lasă liniște de moerte.Doar un bondar face zig- zaguri pe deasupra mulțimii bâzâind monoton și inervant, sporind parcă toropeala acelei după-amieze călduroase de vară. Flavia Augusta se îndreptă spre căldare fără ezitare, cu toate că de la mai bine de zece pași focul dogorește atât de tare încât simți că te aprinzi. Se oprește la un pas și-și rotește privirea calmă și senină asupra celor de față, întâlnind sute de figuri îngrijorate de soarta ei. Acest amănunt îi dă și mai multă liniște sufletească și siguranță încât rămâne puțin așa, timp în care se aude bâzâitul aceluiași bondar care se încăpățâneză să rămână în zonă. Clocotul plumbului înceterază, lichidul se așază ca apa rece apoi prinde a se roti la început încet, pe urmă tot mai tare și mai tare ca un vârtej, lăsând în mijloc un loc mai mare decât ar fi nevoie pentru a băga mâna până la fund. Acolo se află cele trei pietricele colorate, mici ca niște ouă de vrabie, așa că Flavia Augusta le ia binișor ca din cuib. Dar îndată ce scoate mâna din căldare, plumbul prinde a clocoti mai tare încă decât înainte.
-Iată, Măria-Ta, pietrele pe care le-ai cerut, zice prințesa apropiindu-se și așezându-le la locul lor.
Asistența se ridică în picioare și o răsplătește cu aplauze și ovații prelungi:Vivat Flavia Augusta !
Suveranul tace, urmărind îngândurat și fără entuziasm mulțimea prezentă și, după ce aceasta se potolește, adăugă malițios.
-Ați descurcat-o cumva și de data asta, dar vom vedea ce va fi mai departe. Acuma plecăm cu toții la vânătoare, până în zori. Vreau cu adevărat să vă simțiți bine!
Dincolo de zidurile incintei așteaptă sclavi care poartă caii de dârlogi și alții care duc haitele de câini. Alaiul se pune în mișcare și în mai puțin de o oră ajung la marginea terenurilor de vânătoare, străbătând văi înverzite și coline blânde dincolo de care se vede liziera pădurii; galop de cai, zăngănit de arme, lătrrat de câini… Cornii sună umplând văile cu glasul lor melodios, gonacii pornesc să scoată sălbăticiunile de prin cotloane, caii frământă pământul sub copite, iar câinii așteaptă cu nările în vânt momentul în care vor ataca. Împăratul dă semnalul de pornire ridicând dreapta cu buzduganul strălucitor și călăreții pornesc ca vântul luând în piept câmpul de un verde crud ce urcă domol spre liziera pădurii. În scurt timp chiotele vânătorilor încitați de plăcere se amestecă cu nechezatul cailor, lătratul câinilor și țipătul animalelor încolțite care se topesc toate într-un vacarm asurzitor. Septimiu este unul dintre cei mai iscusiți și împăratul nu poate să nu recunoască lucrul acesta. Știe exact cum să urmărească animalul și cum să-l răpună. La un moment dat, o scroafă înnebunită din cauza unei răni, se repede asupra împăratului. Calul sare într-o parte, ridicându-se în două picioare, nechezând și, acesta, luat prin surprindere, alunecă din șa rămânând cu un picior agățat de scări. Septimiu dă pimteni calului și dintr-o lovitură de buzdugan culcă dihania apoi sare și-l eliberează pe împărat, ajutându-l să se ridice. Suveranul încalecă mâhnit și se îndepărtează fără să-i mulțumească.
Soarele coboară după dealuri îmbujorat ca un disc incandescent. Se așază tabăra până la răsăritul lunii. Pe ici- pe colo se aprind focuri și se spun povești vânătorești la o cană cu vin.Toate limbile se dezleagă, se aud râsete și bună dispoziție, numai împăratul stă deoparte singur și trist, fără ca cineva să-i tulbure intimitatea.
Când luna strălucitoare se ridică deasupra arborilor, vânătoarea începe din nou încă cu și mai mare îndârjire. Pădurea vuiește de sunetul cornilor și de tropotul cailor, de chiotele gonacilor și de îndemnurile vânătorilor. Septimiu pune ochii pe un taur superb cu păr negru, strălucitor, două coarne scurte, dar puternice, îndreptate în față și nu se lasă de el. Îl ajunge într-o poiană largă, liniștită, de care zgomotul vânătorii se depărtează tot mai tare. Simțindu-l aproape, taurul pufnește tare pe nări, izbind pământul cu copita, dar rămâne totuși pe loc, nehotărât. Sulița lui Septimiu pornește despicând aerul liniștit al nopții, dar, deoarece calul tresărise, precizia loviturii lasă de dorit, vârful lăncii abia intră puțin sub piele, și la o simplă scuturare, taurul o aruncă în iarbă. Arsura din spate îl face pe fiorosul animal să se încoarde ca un arc și să pornească furtunos spre atacator. Tânărul vânător trage cu stânga de dârlogii calului, iar cu dreapta dă să apuce buzduganul de la oblânc, dar acesta se descață și cade. Calul nechează puternic, ridicându-se în două picioare, în timp ce călărețul trage cuțitul cel lung dar nu apucă să lovească, pentru că din marginea poienii fulgeră scurt vârful unei lănci care pornește șuierând și se înfinge adânc și sigur în trupul taurului. Acesta îngenunchează cu un muget înăbușit la numai un pas de vânător. Din umbra arborilor se arată împăratul triumfător, apropiindu-se la păasul calului.
-Așa se întâmplă la vânătoare, surâde el viclean, după care se întoarce pe unde a venit.
Spre dimineață când cornii sună încetarea, roadele vânătorii sunt grandioase. Urmează câteva zile de ospăț pentru plebe.

La o oră după amiză, împăratuzl ordonă ca străinii să se înfățișeze înaintea lui. Din nou locul de întâlnire este incinta palatului unde sunt așezate mai multe mese ca pentru un mare ospăț.
-Iată-ne, Măria-Ta, zice Septimiu înclinându-se cu demnitate. Suntem gata să-ți îndeplinim și ultima dorință, după care, cu voia Măriei-Tale, ne vom vedea de drum.
-Așezați-vă la masă, îi îndeamnă împăratul. Vreau să ne despărțim ca niște oameni civilizați așa că vă voi arăta că n-am fost o gazdă rea.
La un semn al său, apar șiruri de servitori care poartă tăvi cu mâncăruri dintre cele mai alese și le așază dinaintea curtenilor. Mesele călătorilor sunt încă goale și de aceea împăratul ridică mâinile cerând să se facă liniște.
-Iată că a venit timpul și celei de a treia încercări, ceea ce, sincer, n-aș fi crezut că se va întâmpla. Știm cu toții la ce drum lung s-au încumetat să pornească oaspeții noștri și, pentru ca să prindă puteri, i-am fript fiecăruia câte un porc întreg și i-am copt câte zece pâini albe, mari cât roata carului , pe care le vor mânca în așa fel încât nici firmituri să nu rămână și nici măcar firicel de carne, cât de mic, pe oase.
Curtenii izbucnesc în aplauze și ovații. Împăratul așteaptă surâzând să se facă liniște apoi continuă:
-Iar după ce se vor ospăta, își vor potoli setea cu câte o butie de vin din cel mai bun, rezervat pentru oaspeți de seamă.
Curtenii aplaudă din nou ca să-l măgulească pe suveran care clipește satisfăcut.
-Așa vom Face, Măria Ta, încuviințează Septimiu cu supunere, dar am avea o singură obiecțiune. Noi toți suntem mâncători de carne afară de Brunuța, surâde el, arătând-o pe micuța veveriță care se cocoțase pe masă, așa că îngăduie prealuminate, să mâncăm și să bem noi partea ei.
Murmurul de uimire al curtenilor îl face pe împărat să-și încrunte privirile, căutând să vada dacă nu cumva își bate joc de el.
-Fie, încuviințează împăratul, dar, ca să n-o nedreptățim nici pe ea, îi vom da un sac mare de alune că doar știți că nu le ducem lipsa.
La semnul împăratului, niște sclavi musculoși aduc pe tăvi imense câte un porc întreg, rumenit, pentru ficare iar în urma lor vin cei cu pâinile și cu buțile de vin.
-Poftă bună, le urează suveranul, apucându-se el însuși de mâncat odată cu toți mesenii.
-Mulțumim, Măria-Ta, răspund oaspeții.
-Mâncați liniștiți cât vă cade bine, îi sfătuiește Septimiu, iar de restul să nu vă bateți capul.
După ce mănâncă și beau pe săturate, Septimiu ia merindarea cea fermecată, se șterge la gură după care o așază peste porcul din care abia se vede că mâncse și acesta dispare pe dată, rămânînd doar oasele albe ca neaua, fără firicel de carne pe ele. Face același lucru cu pâinile și cu vinul. Ceilalți repetă gesturile lui Septimiu. Singur Mor își mâncase porția și acum se lupta și cu a Brunuței, dar pe le jumătate dă semne de oboseală, așa că Septimiu îi vine în ajutor. Curtenii se opresc din mâncat și urmăresc cu stupefacție cum dispar porcii cei fripți, pâinile și vinul și cum rămân oasele curate, fără fir de carne pe ele.
Curtenii aclamă:Vivat Flavia Augusta!
Împăratul o ia de mână și o prezintă mulțimii. În clipa în care salută tribunele fluturând năframa, uralele se intensifică.
-De ce crezi că te iubește mulțimea, nepoată?
-Pentru că aparținem aceluiași popor, Măria Ta.
-Poate…Un popor cu două țări și cu doi împărați…
Septimiu se apropie de cei doi.
-A venit momentul să ne luăm rămas bun, Măria Ta, și să ne urmăm calea.
-Mergeți cu bine și să ne întâlnim sănătoși. Oricând veți trece pe aici, veți fi oaspeții mei de suflet.
-La revedere ,unchiule, murmură cu dificultate Flavia Augusta, sărutându-l pe obraz după care se depărtează repede să nu i se observe emoția.
Trânbițele sună prelung, iar mulțimea îi aclamă până la ieșirea din cetate.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!