agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3498 .



Radu, fiul lui Ieronim
scenariu [ Teatru ]
din Prădătorii

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dora Hara ]

2006-01-11  |     | 





BÃRBATUL: Mă cheamă Radu, sunt fiul lui Ieronim și al Lucreției, nepotul lui Gheorghe și al Profirei, al lui Ion și al Savetei și mergând pe toate încrengăturile arborelui genealogic am descoperit că unul dintre strămoșii mei era clopotar, construia clopote. Spun asta pentru că m-a ajutat să înțeleg anumite întâmplări care s-au petrecut în viața mea. Inexplicabile. Aparent inexplicabile. Am studiat microbiologia tot pentru a găsi niște răspunsuri și nu doar pentru asta deoarece străbătând atât de multe locuri din lume mi-am dat seama că singura mea șansă să supraviețuiesc dorinței mele de schimbare era să mă refugiez undeva unde tranformarea e permanentă și se petrece într-un timp scurt care să nu îngăduie să se instaureze plictiseala, în câteva clipe adică. Am descoperit microbiologia. Aceeași lume la scară infinit mai mică, guvernată de aceleași legi, creată după același tipar, de către același Dumnezeu. Și la un moment dat am dat peste ceva, în Botzwana... mă aflam acolo pentru cercetări, ceva îngrozitor care mi-a schimbat din nou viața, nu asta am căutat mereu? Când crezi că ai deslușit totul, apare ceva care-ți dă peste cap suficiența. Ce joc! Dumnezeu sfidează lumea, joacă barbut...Să fie astăzi sfarșitul lumii? Sau începutul...? (Mimează aruncarea zarurilor.) Joc marinăresc...Încep să le amestec. Trebuie să fiu concret dacă vreau să fiu înteles. Vă rog să mă scuzați dar s-a făcut atât de cald. Dumneavoastră nu vă e cald? ( Își desface cravata și un nasture de la cămașă). Știu că a fost alegerea mea să vin aici, de fapt eu v-am chemat și pe dumneavoastră dar... să spui totul ca și cum n-ar fi vorba de viața ta...?! Am fost rugat să nu fiu patetic și încerc să-mi înăbuș afectele, mi s-a spus, de către oameni competenți în domeniu, că informațiile sunt cu atât mai folositoare cu cât sunt captate ca pure informații, neînsoțite de afecte, evitând astfel pericolul ca receptorul să se identifice și automat să refuze identificarea datorită efectelor pe care dorește să le prevină, asa că încerc să vă spun o poveste extraordinară fără s-o însoțesc de sentimentele normale. Nu știu dacă să încep cu Botzwana sau cu Bosnia sau cu Caraibele și toate insulele pe care le-am cunoscut, sau cu Barcelona...prima oară în Barcelona… Și acum sunt microbiolog, ultima meserie adevărată cum ar spune maică-mea, da, da, fără patetisme, știu, să trecem la povestea propriu-zisă… Dar Barcelona o voi povesti ultima. Da, știu, specialiștii, revenim din nou la ei, mi-au spus că trebuie să mă hotărăsc și să aleg dar, orice s-ar fi întâmplat, nu pot fi concis și exact, chiar dacă mi-am petrecut câșiva ani în fața microscopului. Lucrurile s-au schimbat, s-au schimbat de atunci, și... sunt într-o continuă transfigurare...Vreau să vă mulțumesc că ați venit... și în număr atât de mare, nu mă așteptam, cu siguranță v-a împins curiozitatea, bănuiesc că nu v-a obligat nimeni să vă strângeți în sala asta, suntem cu toții oameni liberi și putem să facem alegerile noastre proprii, asa cum am fost lăsați să credem. Mă uit la fiecare dintre voi și văd că sunteți nerăbdători să vă spun de ce v-am chemat aici. Unii dintre dumneavoastră stiți deja... alții, și cei mai mulți, nu. M-am întors din Bosnia în primăvara anului...după ce fusesem dat dispărut. Pentru a doua oară. (Își dezbracă sacoul și rămâne în cămașă. Asează sacoul pe spătarul scaunului. Cu grijă. Începe un dans din coregrafia căruia înțelegem că nu poate umbla și...) Din cauza frigului îmi degeraseră jumătate din labele picioarelor, nu le mai simțeam. Cădeam mereu neputând să-mi păstrez echilibrul dar trebuia să merg mai departe. Șansa de a mă întâlni cu o patrulă sârbească era foarte mare, încercau să acopere arii largi, asta îi ajuta să-și mențină supremația, și oricum nu suportau mercenarii pe care-i executau imediat fără a se mai obosi să se întrebe de ce se aflau acolo și de partea cui, execuții făcute în numele unei victimizări suferite de-a lungul istoriei de către poporul sârb. Dar ce-mi păsa mie, eu eram plătit să fiu acolo. Sporadicele împușcături care se auzeau îmi întăreau credința că aveam dreptate. Puteam sufla în palme ceea ce însemna că-mi voi folosi membrele superioare să obțin ceva de mâncare dar mă aflam în munți și nu mai mâncasem de două săptămâni încercând să ajung la frontieră fără a fi prins. Am tresărit zărind în zăpadă urmele unui camion și mi-am ținut respirația pentru câteva secunde încercând să-l localizez după zgomot… dar nu se auzea nimic decât viscolul care izbucni brusc și răscolea zăpada. În câteva clipe nu se mai zări decât o ceață lăptoasă care-mi ardea obrajii. Când aceasta se împrăștie… drumul perfect alb și virgin...( Execută un dans plin de uimire.) La vreo cincizeci de metri în fața mea se înălțau aburi din ceea ce părea să fie o groapă. Mi-a trecut prin mintea neînghețată în întregime că nu existau izvoare termale în zonă, nu era urma unui foc pe care l-aș fi descoperit după miros și textura nu era de fum ci de abur ușor și moale (Dans despre tandrețe.)...m-am apropiat fără urmă de speranță, cu o curiozitate primară. Era o groapă plină de cadavre proaspete. N-am avut fiori de nici un fel, n-am simțit nimic, am gândit doar că există un Dumnezeu. M-am lăsat să alunec în groapă ca într-un bazin cu apă călduță și m-am scufundat printre trupurile calde încă. Îmi simțeam corpul dezmorțindu-se și degetele mi-au nimerit în gaura facută de un glonț și apoi pline de sânge, în gură. Cu ele am sfârtecat carnea prinzând de marginea perforată și m-am hrănit fără nici un gând decât acela că voi supraviețui. Am adormit și pentru prima dată după multe luni am visat. Am visat-o pe mama cum mă purta în burtă. (Dans. Vede pe cineva în public și tresare.) Nu credeam că ai să vii?...Mă bucur că ai putut... (Pauză)...Că ai reușit să treci peste resentimente...Poate chiar ai iertat...(Este evident cuprins de sentimente puternice care îl fac să tremure și să se miște ca un leu în cușcă. Iși dă seama că tremură.)...Mi-ai mărturisit odată, ce greșeală, că îți place când un bărbat tremură sub palmele tale că asta te face să crezi că puteți deveni unul și același și începând cu acea clipă am încercat să mă abțin, să vreau să te dau jos de pe mine și din capul meu și din fiecare centimetru de piele care-ți simtea atingerea ca pe o refacere a lumii, eu…pierzându-mă în prezența ta clocotindu-mi corpul care nu mai era al meu, nu-l mai simțeam al meu...și-atunci am fugit. (Dans) V-ați uitat în spate să vedeți cui am vorbit. V-am văzut. Nimănui, pentru că nu e nimeni, aș fi vrut să fie dar nu e, nu are cum...uneori am halucinații...și înteleg...într-un fel...cred că era singurul lucru care nu mi-aș fi dorit să se schimbe dar totul, totul s-a supus legilor după care am trăit. Viața nu face compromisuri. (Își dă jos cămașa și rămâne într-un tricou în dungi bleumarin și albe.) Barcelona...prietenii mă culegeau de pe sub mesele tavernelor din porturile pescărești. Nu-mi aminteam nici ce mâncasem în ziua respectivă, dacă mâncasem ceva, în schimb rom...mult rom...cântam un cântec spuneau ei, în românește, despre Carmen...cine fusese Carmen?...nu știu...cântecul l-am auzit la o mătușă, eram copil și mi-a rămas adânc în minte...( Fredonează...cântecul e un tango vechi.)

La Barcelona într-un bar
intră un tânăr marinar
și el văzu la masă
o blondă prea frumoasă
femeia vaporoasă
ce cântă-n cabaret…

și marinarul indiscret
îi și trimise un bilet
și în bilet scrisese
să nu stai pe la mese
de nimeni să nu-ți pese
să ieși din cabaret

iubita lui l-a ascultat
și marinarul i-a jurat:
Carmen...
tu de astăzi înainte
ești fetița mea cuminte
Nimeni nu te va avea!


(În timpul cântecului lumina se aprinde în spate și Femeia dansează cu el. Apoi...)
FEMEIA: Monologhez despre alcool și beție și inconștiență și negru și nimic. Blank. Cât mi-e de rău și cât mi-e de scârbă de corpul duhnind, de trupul meu scăldându-se în lichidele pierderii de mine. Să uit, beau din nou. Să-mi recâștig respectul de sine. Să-mi reamintesc, beau din nou. Ce să-mi reamintesc? Ceva ce am uitat deja, să smulg o bucată din pata neagră din mintea mea și s-o numesc premiul pentru necesitatea de a știi ce se întâmplă cu mine când neuronii responsabili cu asta sunt muți, mutificați. Pietrificare, amoralitate, orice se poate întâmpla atunci fără consecințe grave, trupul mi-e moale, conștiința de sine amorțită și oricum nesemnificativă, nu știu dacă ceva are atunci vreo importanță, ușor, ușor, totul curge ușor ,orice, sex , alcool, droguri, noroi, întuneric, nimic, și iadul. Mă trezește întunecimea nopții, de prea multă negreală mă zbat între cearșafuri ca de ceară fierbinte, până dimineața miroase a ars, fiecare gând din corp e pârlit, răzuit până devine roz ,aproape de sângerare, dar fără eliberarea pierderii de lichid, doar zgomotul de șmirghel, continuu... Dimineața parcă m-a lovit un camion. Orice cuvânt care-l rostisem și de care îmi amintesc pentru că probabil ieșise la începutul serii, se înșurubează în capul meu și-mi caută conștiința, și o mare vină mă apasă, îmi atârnă deasupra creștetului o mare scârbă și singurul mijloc de a o evita este să o înec din nou, s-o fac să tacă, s-o uit, s-o neg și să redevin acea Carmen care și-o pune cu toți marinarii prin veceuri sau în docuri sau te miri pe unde se nimerește. Știu din bârfe. Aflu de la alții. Și chiar dacă nu mi le amintesc ele sunt făcute, le simt făcute și tatuate pe dosul pielii mele. Eu conțin lucruri pe care nu le voi cunoaște mijlocite de gând. Doar ca senzații de...cumplite ...Merg pe stradă și deodată strada se cască și urlă. Urlu și eu .Din senin. Întunericul există, iadul există, răul există, ca două degete negre lipite de frunte. Se cască și urlă. Ceva mai rău ca moartea . Moartea nici nu e un lucru rău. E cea mai extraordinară experiență a vieții. Și nici de ea nu-mi voi aduce aminte... (Se îndepărtează prea mult de scaunul de care e legata și acesta se răstoarnă. Femeia tresare. Bărbatul tresare. Se privesc.)
FEMEIA: Iartă-mă! Iartă-mă! Te rog! N-am vrut! Nu-mi stinge lumina! Nu din nou...
(Bărbatul o privește fără să spună nimic, ea se îndreaptă spre scaun, îl ridică și se așează pe el, în timp ce lumina se stinge ușor peste privirea ei imploratoare.)

BÃRBATUL: Carmen...probabil era una dintre multele femei pe care le-am avut...și nu doar femei... (Apare bărbatul cel tânăr și se așează cu fața la perete sprijinindu-se cu palmele și așteaptă.) Într-o dimineață m-au trezit bătăi puternice în ușă dar n-am putut să mă ridic din pat din cauza durerilor. Cu o seară înainte primisem o bătaie soră cu moartea care s-a finalizat cu un cuțit în spate, fața mea era neagră-vânătă și tumefiată cu ochii mici ca de chinez. Nu mă puteam mișca, fiecare încercare îmi răscolea întregul corp și nici să scot vreun cuvânt nu puteam, gura nu mi se deschidea , aveam maxilarul rupt. Gemeam doar. Prietenii mei, câtiva care mi-au mai rămas, am fost întotdeauna un norocos și încă o data în privința prietenilor, au spart ușa pe care nu știu cum o închisesem, de frică? Înainte de a cădea în inconstiență? Și m-au dus la spital. Leziuni interne grave. Pe spate îmi încrustaseră cu un cuțit harta României și în bășcălie însemnaseră un x undeva prin munții Moldovei, probabil în speranța că mă voi întoarce în țara mea cum mă îndemnau deseori când mă luau la bătaie...Mi-am revenit neașteptat de repede și m-am apucat din nou să beau. Și beam vârtos și mulțime de Carmencite treceau cu mine prin veceurile mizerabile unde le-o trăgeam scurt fără să-mi aduc aminte vreodată fața vreuneia...Barcelona...orașul pierzaniei...care mi-a salvat viața...într-o seară, un bărbat tânăr a venit la mine m-a ridicat în brațe și m-a târât prin ringul de dans.(Barbatul se desprinde de perete și în timp ce el vorbeste îl ia în brațe și-l poartă prin scenă.) Mi-am pierdut repede cunoștința din cauza luminilor care se învârteau dar el m-a scuturat, m-a pălmuit, mi-a dat apă și din nou m-a luat în periplul circular al micii scene până când am vomat pe brațele sale. M-a spălat cu o găleată întreagă de apă rece, din nou și din nou, și-mi striga: Dacă nu mori acum atunci ai să trăiești! Ai să trăiești cu adevărat! O formație zdrăngănea din ghitare, castanietele îmi confirmau că aveam capul plin de cioburi, riscam să mă înec în propria mea vărsătură și iar apa rece...Când m-am trezit zăceam în mijlocul scenei pustii, era dimineață, un miros amestecat de fum stătut, alcool și vomă îmi persista în nări. El rămăsese toată noaptea pe un scaun și așteptase să mă trezesc: Vei dansa! mi-a spus.
Dacă am să vă spun că l-am iubit pe acel barbat mă veți considera în cel mai bun caz un poponar nenorocit, multora dintre voi, mai ales bărbaților, li se va face scârbă de mine, vor evita să mă întâlnească în societate, etc, etc, sau poate s-a mai schimbat ceva între timp în mentalitatea oamenilor din România... Dacă am să vă spun că nici măcar nu sunt homosexual ci doar am avut experiențe pe care și le doresc și le au toți oamenii nemulțumiți și dintr-o dată am iubit un bărbat așa cum iubești un om doar că atât de mult încât corpurile noastre au vrut să devină unul...să nu intru în amănunte, detaliile fac poveștile de dragoste grețoase. Am dansat și am iubit cu cea mai mare pasiune în locurile în care altă dată îmi beam mințile...dar n-am mai ieșit niciodată pe mare. El? El...Avea părul negru, lucios, ten măsliniu, subțire, cu mușchi lungi și elastici, ochii negri, nasul acvilin și dansa...cum n-am mai văzut niciodataă pe nimeni să danseze. Joaquin...n-a murit, nu trebuie să vorbesc despre el ca de un mort, trăiește și astăzi undeva în Barcelona, dansează în port, prin localuri, recunoștința mea a rămas, doar dorința de schimbare a putut să mă îndepărteze de "iadul" meu. Eram destul de puternic să plec din nou...Sau destul de slab.
Vi se pare ciudat cum am trecut de la război la pescuit de acolo la dans și...la microbiologie? Probabil că microbiologia pare cea mai surprinzătoare dar ea mi-a adus un echilibru nesperat, pentru prima dată în viața mea mă simțeam normal, adică om normal, care are o meserie, o viață, atunci am cunoscut-o și pe Lise-Lou care ulterior mi-a amintit cine sunt. Pentru câțiva ani am crezut că am scăpat dar oriunde fugi, te iei cu tine. Eu, Radu, fiul lui Ieronim, am fost mereu prezent în coșmarurile mele. Ca ecoul cu dangătul de clopot. (Când iese din povestire începe să tremure ca o reverberație a sentimentelor neexprimate. Ca să scape de tremurat, dansează. Femeia dansează din nou cu el).
FEMEIA: Dă-mi ceva să beau, cumpără-mi o băutură pe care să o beau o singură dată. Mă înțelegi? O singură dată...mă înțelegi...? (Femeia repetă mechanic.)…Pfui!!!! Ce-i asta? Apă de mare...
BÃRBATUL: Stiți ce este o genă mutantă? Știti, sigur că știți, se învață în liceu, genetica de-a doișpea. Credeți că o gena mutantă poate să înhibe instinctele primare, cum ar fi cel de conservare și să exulte conștientizarea mediului înconjurător ca fiind populat de ființe cu nevoi la fel ca individul care posedă respectiva genă? Credeți că e posibil ca o genă să dețină drumul spre conștiință? Credeți că-i posibil ca un prădător nativ să obțină conștiință în urma unei mutații genetice? Nu, nu credeți că e posibil. E doar o ficțiune. Mi se face semn că am vorbit prea mult, vedeți, mi s-a spus, de către specialiști evident, să fiu scurt, să nu plictisesc publicul cu prea multe detalii și acum mă văd nevoit să închei foarte abrupt. Imi cer scuze. Faptul că vă aflați acum, aici, la lansarea cărții mele "Prădătorii", denotă curiozitatea voastră nemărginită. V-am vorbit atât de mult și pentru că doream să ajung la niște concluzii, foarte simple de altfel. Am iubit-o pe Lisa-Lou dar... cel mai mult mi-a plăcut în viață să dansez. Mi-e greu să mai fac asta acum din cauza protezelor de la picioare, datorită realității care bate toate invențiile, dar trăiesc și îmi place să-mi amintesc senzația pe care o aveam când dansam. Nu-mi mai pot aminti însă cu exactitate trăsăturile feței ei dar pot să vă spun cât de extraordinar am trăit alături de această femeie... Acum scriu. E o mișcare printre cuvinte. Citiți-mi cartea și veți afla o grămadă de lucruri neștiute despre ceea ce poate fi prizonier în mintea dumneavoastră.( Cei doi dansează. Ea se îndepărtează prea mult de scaun și scaunul se răstoarnă. )
FEMEIA: Iartă-mă! Iartă-mă! Te rog! N-am vrut! Nu-mi stinge lumina! Nu din nou...(. Lumina se stinge pe ei. Înainte să iasă, împarte celor din sală caiete program.)
RADU: Citiți-mi cartea...E o modalitate de recunoaștere...












.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!