Personaje:


Cleopa Zizin- soția lui Marcel și mama lui Darius, 55 de ani, pensionară
Marcel Zizin- soțul Cleopei și tatăl lui Darius, medic, 60 de ani
Darius- fiul Cleopei și al lui Marcel, jurist, 25 de ani
Antonia- sora geamănă a Cleopei, văduvă
Victoraș- prietenul lui Darius, 30 de ani
Tony- prietenul lui Marcel, medic

Acțiunea se petrece în București, anul 1980

ACTUL II


Scena 1
Darius și Victoraș într-un bar din apropiere

Darius: Măi Victor, tu cum te înțelegi cu cei din casă? La mine, mama e din ce în ce mai nebună. Azi n-am fost la serviciu. Aveam un proces important, dar am preferat să-mi petrec ziua așa, pe gustul meu, cu prietenul meu. ( Îl bate pe umăr pă Victoraș.) A fost o zi pe cinste. Dac-ai știi ce i-am făcut mamei... vai, ce-am amărât-o!
Victoraș ( Râzând ): Văd că ești binedispus. Numai că nu e tocmai bine. Uite care e treaba: tu ești cam pilit. Se vede că nu-ți priește să locuiești în casa aia. Între noi fie vorba, nici eu nu prea mă-nțeleg cu ai mei. Ei sunt de treabă, dar vezi tu... până la bani. Nici părinții nu te mai recunosc când vine vorba de de-asta. Vor bani... bani mulți. Că nu aduc suficient în casă, știi tu... Ce-i drept, m-am săturat de pisălogeala lor. Muncești pe rupte și nu te apreciază nimeni. Nici măcar ai tăi. ( Căpătând deodată o expresie serioasă.) Vii?
Darius: Să vin? Unde să vin?
Victoraș: Știu undeva unde am putea să dormim. Cu restrul, ne descurcăm. Că de-aia muncim. Mă rog... tu mai puțin din câte observ eu. Eu zic să lași dracu’ băutura asta. ( Îi ia sticla din mână lui Darius.) Ce zici, mergem aici, la doi pași, în clădirea de vis-à-vis?
Darius ( Mirat ): Tu vrei să spui spui să mergem la azil? Ai înebunit? Vrei să stea mama liniștită? Cui îi mai fac eu viața amară?
Victoraș ( Cu seriozitate ): Hai să mergem! Uite în ce hal ești!
( Cei doi ies din bar. Victoraș îl ține pe Darius de braț.)


Scena 2
Darius, Victoraș, apoi Antonia


Victoraș: Uită-te pe unde mergi! Ce te tot îmiedici de toți bolovanii!
Fir-ar a naibii de băutură! Mâine te duci și-ți iei bagajele de-acasă. De data asta, maică-ta a ajuns la extreme. Nu se poate așa! O să dormim aici până când o să ne putem permite ceva cu chirie.
Darius: Așa e mai bine?
Victoraș: Nu. E mai bine să bei mereu din cauza maică-tii care nu te lasă să atingi nimic în caasă de frică să nu se strice. Să nu cumva să dea vreun ban pe ceva! N-am mai văzut așa femeie! Nici de-ai ei nu-i pasă. Nu că la mine, în familie, se trăiește în pace și armonie... M-am săturat de tot!
Darius: Nici pe Antonia, soră-sa geamănă, n-a vrut să o primească în casă. Chipurile era om străin în lucrurile ei. E așa hidoasă. Nici pe ea cred că nu se suportă. De cinci ani doarme în podul casei de frică să nu deranjeze ceva. Noroc că mătușă-mea, Antonia, lucrează chiar aici, la azilul ăsta, unde și doarme.
Victoraș: Gata. Am ajuns. Vezi cum urci scările! Nu vreau să te-adun de pe jos.
Darius ( Strigând ): Antonia! Antonia!
Victoraș: Taci odată!
Darius: Antonia!
Victoraș: Doamne, care mi l-ai scos în cale pe-ăsta!
Antonia: Ce e cu gălăgia asta? Darius, ce cauți aici? Ce-i cu tine în halul ăsta?
Victoraș: Bună seara, doamnă! ( Îi sărută mâna.) Victoraș, îmi pare bine! Dumneavoastră sunteți mătușa lui Darius, nu?
Darius: Bineînteles. Ce mai întrebi? Nu ți-am mai zis?
Antonia: De ce e în halul ăsta?
Victoraș: Nici la serviciu nu s-a mai dus. Știți dumneavoastră...
maică-sa...
Antonia: Aoleu! Cleopa și iar Cleopa! Numele ăsta aduce numai rău în orice împrejurare.
Victoraș: Știți cum e... nu-l lasă să facă nici o mișcare. La 25 de ani, incă îl mai dirijează. Și asta n-ar fi nimic, dar egoismul și zgârcenia au atins prporții colosale. Să nu poți merge prin casă de teamă să nu murdărești sau să spargi ceva... Asta e prea de tot!
Antonia: Dacă-mi zici de soră-mea, ajunge! Nu vreau să aud! O cunosc foarte bine. Din cauza ei, după ce am rămas văduvă, am venit aici la azilul ăsta unde am găsit ceva de lucru. Acum este căminul meu. Altfel, nu știu ce m-aș fi făcut. Cleopa nici nu vroia s-audă de mine. Dar să lăsăm poveștile. Se pare că istoria se repetă într-un fel sau altul.
Darius: Să știi, Antonia, că nu m-a dat afară din casă, dar e ca și cum ar fi făcut-o. Oricum, la sfârșitul fiecărei zile aud un „ pleacă dracu’ de-aici! Numai pagube mi-aduci!”
( Cu lacrimi în ochi.) Și știi… nu prea am cum să-ți spuin. Doar e maică-mea!
Antonia: Nu-ți face griji! Tu, Victoraș? Victoraș ziceai că te cheamă, nu?
Victoraș: Întocmai.
Antonia: Tu rămâi cu el?
Victoraș: Dacă se poate, aș fi încântat. ( Cu capul plecat.) De fapt, eu i-am propus să dormim aici. Nici la mine lucrurile nu sunt prea roz.
Antonia: Haideți într-o cameră! ( Către Victoraș, luându-l pe Darius de mână.)
Lasă-mă pe mine. Asta e satisfacția Cleopei: un om care numai om nu mai e. Tratat ca pe un câine! Parcă n-ar fi sânge din sângele ei.


Scena 3
Acasă la Tony, Marcel și Tony

Marcel: Tony, amice, din nou te deranjez!
Tony: Nu e nici o problemă. Nevastă-ta ce mai zice? Nu s-a mai dat pe brazdă?
Marcel: Cleopa e fericită. S-a-nvățat să dorm la tine. Acum îmi zice ea să plec. Aproape că n-o mai suprt. Nu știu cum de nu mi-am dat seama ce fel de persoană este încă de când m-am însurat cu ea. Nu știu ce să mă mai fac. E din ce în ce mai insuportabilă. Credeam că dacă vede că nu mai dorm acasă, o să se de pe brazdă. De unde! Doctrina ei se rezuma doar la câteva cuvinte: „ Plecați dracu’ mai repede! Să nu vă mai văd!” Bineînțeles, se referă la mine și la Darius. Pe mine mă controlează mai bine. Știe că oricum vin la tine, dar pe Darius îl terorizează din ce în ce mai mult. Acum, de exemplu, a plecat de-acasă. Zicea că se întâlnește cu anume Victoraș, un amic mai vechi. Era pilit. Dacă ai fi văzut în ce stare se afla. Mi se rupea sufletul!
Tony: Ce ai de gând să faci? Casa mea îți stă la dispoziție. De când mi-a murit nevasta, mă simt singur.
Marcel: Știu. Îți mulțumesc., dar nu pot să te mai deranjez mereu. Poate vrei și tu să ai viața ta. Poate vei cunoaște o altă femeie... cine știe... Nu pot să stau pe capul tău.
Tony: Marcel, prietene, știi că femeia nu poți s-o cunoști niciodată. O aduci o dată la tine acasă și-apoi se mută definitiv. Nu cred că sunt pregătit pentru asta.
Marcel: În seara asta am venit doar să-ți spun că-mi iau câteva din lucrurile pe care mi le-am adus acum două luni. Am să dorm la azilul de noapte. Asta până când îmi voi permite să cumpăr o garsonieră în care îl voi lua și pe Darius, dacă vrea. De fapt, eu am niște bani puși deoparte, dar mai aștept. Vreau să testez piața. Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine.
Tony: Nu ai de ce să-mi mulțumești. Oricând, în casa asta, ești binevenit!
( Marcel își strânge câteva din lucrurile sale, după care îi strânge mâna lui Tony.)
Marcel: Numai bine, dragul meu prieten! Ne vedem la serviciu. Datoria noastră e să ajutăm oamenii. Tu ai fost mai mult decât un ajutor pentru mine.
( Marcel iese pe ușă cu o părere de rău și o privire stingheră.)



Scena 4
Marcel, apoi Antonia

Marcel ( Se oprește în fața clădirii unde citește pe o plăcuță din metal
„ Azilul de noapte Sfânta Maria ”. Strigând ): Antonia! Antonia!
Antonia: Cine strigă iar?
Marcel: Sunt eu, Marcel.
Antonia ( Mirată ): Ce se-ntâmplă? Ce e cu tine? Ce-ai în mână? Unde duci lucrurile astea?
Marcel: Vreau să dorm aici până îmi găsesc o garsonieră. Nu pot să-l mai deranjez pe Tony. Două luni am dormit la el în fiecare noapte. Are și el viața lui. Poți să-mi dai o cameră? Îți rămân dator. Acum am ajuns la mâna ta. Numai Cleopa n-are nevoie de nimeni și de nimic ca să trăiască.
Antonia ( Uitându-se în ochii lui Mircea ): Ești trist. Camera douăsprezece este liberă. Poți s-o ocupi câte nopți vei mai avea nevoie de aici înainte. În fața camerei tale, stau Darius și Victoraș, prietenul lui. Darius a venit băut, iar Victoraș are probleme acasă și a vrut să doarmă aici. Le-am zis să stea căt au nevoie. Casa asta a mea este a tuturor. Chiar și a familiei Zizin. Știu că mie mi s-au închis ușile odată, dar eu nu por face același lucru.
Marcel: Darius este aici? Și Darius? Bietul meu fiu! Tocmai când spera la o careieră. Măcar dac-ar fi fost însurat! Și doar știi, dragă Antonia, ce casă mare avem. Putea fi un loc extraordinar de primitor. Am fi putut sta toți acolo. Am fi putut fi fericiți. Acum o ocupă Cleopa singură. Doar podul. Restul casei rămâne intactă. ( Cu sinceritate.) Îți mulțumesc!
Antonia: Soră-mea locuiește în pod?
Marcel: Da. Nu vrea să deranjeze nimic în casă. Þine la orice lucrușor. Chiar și lucrurile necesare sunt excluse din folosință ca să nu fie uzate. Preferă să stea într-o cocină decăt să se deterioreze ceva. Cu atât mai mult noi, adică eu și Darius. Nu avem nici un drept. Cred că dupa ea, ar trebui să dormim pe acoperoș. De parcă eu n-am muncit la casa aia blestemată! ( Râzând.) Acum, când mă gândesc mai bine, îmi vine să râd, dar situația este destul de complicată. Ce penibil! Ce penibilă e viața! Să nu ai dreptul să locuiești într-o casă la care ai pus umărul toată viața și pentru care ai muncit pâna la ultima putere, pânâ când ajungeam să mă hrănesc cu propria-mi sudoare.
Antonia: E sora mea și nu-mi vine să cred ce diferite suntem! Are noroc de un bbărbat minunat și un fiu inteligent, cu o carieră care ar putea deveni strălucitoare. Ce vrea mai mult?
Marcel( O ia de gât pe Antonia în timp ce merg pe holul azilului și vorbesc ): Vezi tu, Antonia, Cleopa e din altă lume. O lume sihastră, sălbatică. Ceea ce odată mi s-a părut amuzant, a ajuns la limita insuportabilului. De multe ori mă gândesc dacă e om sau altă specie. Sufletul ei pare a fi îngropat undeva cu toate obiectele de valoare. Cu trecerea anilor, această trăsătură se accentuează. Am observat asta. Nu mi-e milă de mine cât mi-e milă de ea. Eu, ca medic, am salvat mulți oameni de la moarte. Pe Cleopa n-o pot salva. Fericirea aceasta care constă în închiderea ca într-o cutie a tuturor valoriilor palpabile o s-o îngroape definitiv. Orice lucru pe lumea asta are un preț. Prețul pe care Cleopa îl va plăti va fi singurătatea. Probabil, o perioadă scurtă, va trăi fericită știind că este înconjurată de un lux intact, care este disponibil numai pentru ea, doar în cealaltă viață. ( Antonia se oprește și îl ascultă cu atenție pe Marcel care își continuă mersul.) Vino, Antonia! Să mergem! Avem o viață înainte!


Ultima scenă
Peste două săptămâni. Cleopa singură


Cleopa: M-am săturat să dorm acolo sus. ( Coboară scările și ajunge în sufragerie.) Abia acum văd cât de mare este casa asta. Și cât de frumoasă! Ce-mi trebuie mie bărbat și copil? Ce-i drept, n-am muncit numai eu ca să opțin tot ce-i aici, dar numai eu știu să prețiuesc aceste valori care îmi luminează viața numai privindu-le. Ce-ar fi să dorm la azilul de noapte și să vin aici doar în week-end? Bineînțeles, o să locuiesc tot în pod. Ar fi păcat să stric tot ce am clădit până acum, mai ales că nu mă mai bate nimeni la cap. Nimeni n-a mai venit acasă. Sunt singură. Dar ce-mi pasă mie? E mai bine așa. Nu știu nimic de-ai mei, dar nici nu mi-ar folosi la ceva dac-aș știi. Ducă-se unde-or știi! Câtă liniște! Ce bine! Nimeni nu mă înțelege! Și până la urmă, să-i ia naiba pe toți! N-am nevoie de nimeni! ( Își ia haina și iese pe ușă.) Mă duc la azil. Da. Casa mea e mai importantă decât orice. Trebuie s-o menajez! ( Ajunge în fața azilului. Se uită bine și vede un afiș pe ușă. Ochii i se bulbuchează din ce în ce mai tare. Îi vine să leșine.) Nu se poate! Ce mă fac? ( Citește încă o dată și se îngălbenește ca ceara la față.) „ Nu mai avem camere libere!”

După cinci ani, Cleopa stă tot în podul casei, lucrurile sunt toate prăfuite, iar casa este pustie și plină cu păienjeni.




Sfârșitul comediei