Prolog



Poteca era lunga iesea din padure, urca culmea dealului si apoi cobora pe cealalta parte pentru a sfarsi in vecinatatea Wollfrok-ului, poate cel mai important oras din Regatul de Rasarit.
Era cu mult trecut de amiaza, iar pe poteca nu se arata decat un singur calator, un barbat in jur la vreo 25 de ani, imbracat cu o pelerina cenusie murdara de colb. Nu era foarte inalt iar atat ochii cat si parul aveau culoare intunecata. Singurul lucru care ti-ar fi aratat ca isi are radacinile in neamul viking era sabia lata pe care o purta intr-o teaca din piele teaca ce atarna de umarul stang. Probabil ca acesta cutreiera salbaticia de ceva timp, insa contemplarea naturii avea sa se termine in curand caci se indrepta catre Wollfrok. Omul nostru s-a oprit un moment la poalele dealului, pentru a-si trage suflul insa aude venind din spate nechezatul unui cal. Tanarul isi intoarce privirea si este nevoit sa faca un salt pana pe cealalta parte a cararii pentru a nu fi calcat in copite.
Calaretul nu l-a luat in seama si nu s-a oprit din galopul sau nebun nici macar atunci cand a intrat in oras… se pare ca se indrepta spre sala tronului. Ajungand in preajma acesteia – mai avea putin si intra impreuna cu armasarul – a descalecat in graba si a dat buzna in inauntru fara a lua in considerare amenintarile garzilor.
Aceasta cladire, facuta din lemn, ca de altfel si restul caselor din Wollfrok; era formata dintr-o singura incapere in care se afla tronul. Aceasta avea sase usi, doua pe fiecare parte, iar acoperisul era o cupola destul de inalta ce avea in mijloc o deschizatura prin care se revarsau raze de lumina.
Calaretul s-a dovedit a fi un sol caci s-a apropiat de rege si i-a soptit cateva cuvinte. Acestea au avut darul de a-i rapi linistea… de a-l face sa scruteze sala cu o privire pierduta. Apoi, cu vocea tulburata i-a poruncit uneia dintre garzi sa-l cheme pe Ragnar si le-a grait celorlalti:
– In aceasta seara Ragnar va sta pe tronul meu!

Dupa ce s-a ridicat din tarana calatorul si-a scuturat pelerina si s-a uitat amenintator inspre norul de praf lasat in urma de cal; apoi s-a asezat pe o piatra, de aceasta asigurandu-se ca nu va mai pati nimic. Linistindu-se in sfarsit, tanarul si-a continuat drumul si a ajuns in oras pe-nserat.
Wollfrok-ul era constituit dintr-o piata centrala in care se afla sala tronului iar in jurul acesteia dispuse pe mai multe randuri erau casele, grajdurile si tot soiul de alte cladiri ce vegheau asupra prosperitatii asezarii. Cu toate acestea nu exista nici un zid, nici macar un gard pentru a-i tine la distanta pe vrajmasi… oricine putea veni sau pleca oricand dorea.
Orasul parea pustiit, nu se vedea nici un picior de om, iar toate tortele erau stinse… singurul licar de lumina venea dinspre cupola, asa ca tanarul s-a indreptat inspre aceasta.
Cand a intrat in sala cea mare, calatorul l-a vazut pe Ragnar, mandru ca-ntotdeauna in fruntea razboinicilor sai. Dupa cum statea el in fata tronului, nemiscat, aproape nepasator ai fi zis ca n-avea habar de pericol care-l pandea. Era inalt, zvelt cu parul lung si roscat – trasaturi tipice oamenilor nordului – .Avea privirea unui om incercat de viata, a unui barbat viteaz fapt subliniat de cicatricea de pe obrazul drept ,pe care o capatase cu cinci ani in urma. Ba chiar si numele lui indica curajul, Ragnar insemnand ‘‘cel brav’’. Era imbracat cu armura argintie care lucea in lumina tortelor de pe perete, armura peste care purta purta mantia din blana unui lup pe care chiar el il vanase. La brau avea incinsa sabia lata, facuta de neamul sau, pe care era inscriptionat cu rune numele zeului Odin.
Alaturi de Ragnar erau alti opt luptatori: Marcih, Perdac,Equic, Raven, Tandor, Merdah, Sindor si Bullifw ; toti inarmati pana in dinti, imbracati in zale de parca s-ar pregati sa plece la razboi.
Barbatii parea a fi gandul undeva departe incat nici nu l-au remarcat pe noul venit, insa uitandu-se la ei acesta a realizat ca erau mai atenti la ceea ce se aude afara decat la ce se intampla sub acea cupola. Era o atmosfera tensionata, iar cei noua au devenit atat de incordati astfel ca tanarul n-a indraznit sa rupa tacerea.Acea liniste s-a prelungit … parea rupta dintr-un alt taram, insa, deodata s-au auzit zgomote de pasi venind dinspre acoperisul de lemn al salii .Oamenii lui Ragnar parca s-au trezit din acea armoteala si si-au indreptat privirile inspre tavan, au pus mana pe arme si au asteptat…
Pasii s-au oprit si a urmat o clipa de tacere, dupa care s-a auzit o pocnitura zdravana : una dintre barnele de lemn ce formau acoperisul, parese putreda, a cedat si s-a prabusit impreuna cu un barbat ce purta o zale neagra.
In aceeasi clipa toate usile ce dadeau in cupola s-au deschis si au navalit in sala o multime de barbati, imbracati toti in negru. Ragnar si camarazii sai au stat aproape nemiscati pana ce asasinii s-au apropiat indeajuns si apoi au sarit asupra lor. Calatorul, prins in acea zarva intre cele doua tabere a ezitat un moment nestiind ce sa faca, dupa care si-a scos sabia din teaca si s-a napustit asupra navalitorilor.
Graoznic mai scanteia acea sabie facandu-i pe cei mai puternici dintre inamici sa se chirceasca la pamant sub loviturile ei aprige, sa sangereze, sa se faca unul cu acesta.
In cealalta parte a incaperii cei noua razboinici formasera un cerc… stateau spate in spate pentru a nu fi loviti miseleste, insa vazand ca teama prinde radacini in sufletele dusmanilor, s-au aruncat cu inversunare asupra lor.
In scurt timp totul s-a transformat intr-un calvar, se auzeau zgomotele armelor, tipete pline de teama… sangele curgea nestingherit pe podea. Rand pe rand pretinsii asasini au cazut sub taisurile sabiilor… putini au fost cei care au reusit sa iasa din acea cupola a mortii.
Iar s-a lasat o liniste apasatoare, oamenii lui Ragnar isi curatau armele linistiti ori cautau cine stie ce printre corpurile care deja impanzeau sala. Poate conta prea putin pentru ei daca mureau ori ramaneau in viata, caci stiau ca portile Valhalei erau intotdeauna deschise pentru cei bravi. In credinta nemului viking acei razboinici care cadeau in lupta ca niste eroi erau condusi catre palatul vesnic, catre paradisul numit Valhala acolo unde aveau sa ospateze impreuna cu stramosii lor si cu marele zeu Odin, asteptand batalia de apoi in care vor intalni fortele raului.
Abia acum, Bullifw si-a indreptat privirea inspre strain si i-a zis:
- Nu cunosc ce scop ai avut pentru a veni aici in searea asta, dar stiu ca zeii te-au calauzit incoace! Cum te numesti?
- Scopul imi este si mie ascuns… picioarele singure au hotarat ca eu sa vin! Ma numesc Imat, fiul lui Euldt…
- Bullifw, ii intrerupse Ragnar, tu stii sa desenezi ce vorbesc, atunci stii sa graiesti ce este desenat
Si zicand acestea, i-a inmanat un pergamentlasat in urma de atacatori. Bullifw l-a cercetat cu privirea, apoi s-a apropiat de una dintre torte. Pergamentul era patat cu sangele celui care-l purtase… era greu de citit, insa uitandu-se atent la el, a reusit sa vada urmatoarele: ‘‘din ordinul lui Tedhroc din Ulfwill, atunci cand misiunea va fi indeplinita veti primi rasplata promisa’’.
Dupa ce mai citi inca o data hrisovul, pe chipul lui Bullifw s-a conturat un zambet si intorcandu-se catre Ragnar ii zice:
- Vin din Ulfwill, trimisi de… Tedhroc.
- Equic, vezi unde sunt sunt caii, porunci acesta, Sindor cheama-i pe ceilalti. Plecam in Ulfwill
- Ragnar, il striga Bullifw apropiindu-se de el, cel nou, Imat, s-a dovedit a fi inzestrat in manuirea armei… s-ar putea sa ne fie de folos!
- Fa cum vrei, raspunse Ragnar. Haidem!
Imat, fiind foarte aproape de cei doi le-a auzit discutia, iar atunci cand Bullifw s-a intors catre el, i-a spus:
- Ar fi o onoare sa lupt alaturi de voi!
- Deja ai facut-o si se pare ca zeii ti-au oferit din nou ocazia. Ia-ti sabia, calul si urmeaza-ne!
- Sabie am… dar nu si cal, a fugit cand cutreieram padurea. Poate ca zeii au facut asta ca eu sa ajung aici!
- Atunci tot zeii ti-l vor aduce inapoi, spuse Ragnar. Pana atunci imparti calul cu Bullifw.
Zicand acestea, Ragnar iesi pe una dintre usile ce dadeau inspre grajduri, fiind urmat de Imat. Aceste grajduri aveau un aspect rustic, ba chiar rudimentar… ele erau niste acoperisuri de paie asezate pe cinci piloni facuti din lemn de brad, pe care inca se mai vedeau urmele lasate de topor.
Intrand in acel adapost, Imat a fost intampinat de Merdah, care zambind ii zice:
- Se pare ca Marele Odin ti-a ascultat ruga! Aici sunt unsprezece cai in loc de noua, unul este al tau!
- Dar trebuie sa apartina cuiva, raspunse Imat.
- Gandeste-te ca ti-a fost trimis de insusi Odin, zise Perdac, incaleca-l si hai sa pornim!
- Dar…
- Haidem, porunci Ragnar.
Razboinicii s-au urcat pe caii pe care deja ii inseuase Equic, iar Imat, neavand alta cale a trebuit sa incalece una dintre martoagele lasate in urma.









–Capitolul 1 : Asaltul–



Ragnar iesise deja din oras atunci cand Imat s-a hotarat sa incalece si a fost nevoit sa inghionteasca animalul pentru a-l ajunge din urma.
- Ha! pufni Equic. Vad ca te-ai hotarat pana la urma … strasnic armasar ai, sau e iapa si nu vad eu bine… hooooo…
Deodata, s-a auzit un zgomot, iar calul lui Equic, speriat a pornit in galop, rasturnandu-l pe bravul viking in mijlocul unei balti.
- Cel putin iapa mea nu se sperie de un biet mistret ! adauga Imat .
- Equic, zise Bullifw, poate ca in Ulfwill vei putea lua iapa lui Tedhroc, ca trofeu , bineinteles!
Toti incepusera sa rada, mai putin Ragnar care parea a fi cu gandul la cu totul altceva… scruta imprejurimile cu privirea. Fruntea i s-a increntit si a intins mana catre ceilalti in semn de oprire. Razboinicii au amutit, iar Ragnar, a coborat de pe cal si l-a apucat de capastru.
- Se lasa ceata si drumul este anevoios. Ne oprim aici. Vom porni din nou in zori.
Equic si Raven au luat in grija caii, pe cand ceilalti s-au asezat pe marginea drumului. Imat s-a apropiat de Merdah si l-a intrebat:
- N-ar fi mai prudent sa ne departam de poteca?
- Nu are nici un sens, raspunse acesta. Soarta ti-a fost scrisa. Daca zeii au hotarat ca azi sa murim, vom muri oricum! Tot zeii au hotarat ca tu sa vii in oras si sa lupti alaturi de noi… dar cum ai ajuns in Wollfrok pana la urma?
- Acum doua ierni mi-am parasit casa, luandu-mi sabia si calul. Am luat drumul salbaticiei… am cutreierat paduri,am traversat campii; am deprins arta manuirii armelor si am fost nevoit nu de putine ori sa-mi fac drumul cu taisul sabiei. In calatoriile mele am auzit de dragoni, de sate atacate de wendoli , de …
- Wendoli?! il intrerupse Bullifw al carui chip se intuneca la auzul acestui cuvant.
- Mai bine sa nu mai vorbim despre ei, interveni Marcih.
- Lasa-ti povestile , zise Ragnar . Maine ajungem in Ulfwill si trebuie sa fim odihniti .
- Are dreptate, adauga Tandor.Cine vrea sa mai bea?
- Vad ca-i destul pentru toti, da incoace! ii spune Perdac.
Atmosfera incepuse sa se inveseleasca , insa Bullifw nu-si misca privirea din pamant … murmura ceva … ceva ce-l ingrozea cumplit, nelinistea se putea citi pe chipul sau. Stia despre wendoli probabil mai multe decat cunosteau ceilalti… ba chiar ii vazuse cand era copil, ii vazuse venind cu ceata, distrugand sate si sfartecand oameni… scapase cu viata numai din voia sortii. Wendolii sunt demoni ce apar pana in cele mai vechi povestiri ale strabunilor sai, jumatate ursi jumatate oameni, ce obisnuiesc sa-si devoreze victimele…
Zorii i-au gasit pe oamenii nostri dormind, numai Ragnar, fiind treaz de ceva timp, cerceta zarea cum o facuse si cu o zi inainte. Fara a scoate un sunet, il trezeste pe Equic si ii face semn sa-i scoale in picioare si pe restul, apoi isi dezleaga calul.
Trezindu-se, luptatorii s-au uitat la acesta cu mirare, iar pana la urma si-au dat seama ca ii astepta
sa incalece. Inca buimaci de pe urma bauturii, acestia s-au apropiat alene de cai, insa briza diminetii a avut darul de a-i mai inviora.
- Bullifw… ce esti asa mohorat? i se adreseaza Sindor . N-ai apucat aseara sa…
- N-am nimic! i-o lua acesta inainte. Unde mi-e sabia?
- Aici! zice Imat intinzandu-i-o. Dar tot n-am inteles, de ce mergem in Ulfwill?
- Din Ulfwill au venit ei! ii raspunde Sindor.
- Care ei? intreaba Imat din nou.
- Cei pe care I-am infrant in seara di-nainte, asasinii, il lamureste Bullifw. Un sol a venit si l-a avertizat pe rege ca vrajmasii vor sa-l loveasca miseleste… si ne-a lasat noua povara regatului pentru cateva ceasuri!
Miscand capul in semn de aprobare, Imat a
incalecat iapa si si-a luat locul alaturide Ragnar . Cand toti razboinicii s-au strans, capetenia lor le-a zis:
- Pana la amiaza vom ajunge, insa nu pe drum, ci prin padure.
Imat s-a uitat nedumerit la Equic, care a crezut de cuviinta sa-i explice intentiile lui Ragnar:
- Pentru a nu fi vazuti… nu inca!
Zicand acestea, calaretii s-au afundat printre copacii seculari pe care se rasfrangeau primele raze ale Soarelui. Crengile acestora formau un impaienjenis prin care cu greu puteai fi zarit. Vantul adia usor, din fata luptatorilor, aducand cu dansul mireasma codrului, iar Roua picura incet de pe frunzele arborilor pana pe muschiul de un verde crud ce acoperea pamantul. Caii inaintau la trap, fara zgomot, iar oamenii nu schimbau nici macar o vorba… ori pentru ca nu doreau sa fie auziti, ori pentru ca inca tanjeau dupa somn.
Vitejii au traversat codrul aproape doua ceasuri pastrand o liniste deplina … nici un semn… nu schitau nici macar un gest. Vazand ca arborii incep sa se rareasca, Ragnar se opreste, iar ceilalti ii urmeaza exemplul, mai putin Raven care isi struneste calul si porneste inainte.
Ajungand la marginea codrului, acesta isi roteste privirea, dupa care si-o fixeaza asupra unei coline in varful careia se vedeau zidurile de piatra ale Ulfwill-ului, o redutabila fortificatie. Apoi, intoarce capul catre Ragnar si ii face semn sa se apropie.
- Haidem! le zice acesta luptatorilor, care il urmeaza aproape imediat.
Ultimii copaci ai padurii ajungeau prin aceste parti pana aproape de valea Doinului, cum il numesc batranii, un rau destul de mic care forma o bariera intre Colina Ulfwill – unde se afla cetatea ce-i da numele – si padurea Thanar, pe care au strabatut-o Ragnar si oamenii sai.
Razboinicii au coborat valea, raul fiind putin adanc in aceasta perioada a anului si avand multe portiuni de uscat acoperite cu iarba. Era un loc ferit, tocamai bun pentru a-si pironi armasarii … respectiv iapa , ceea ce au si facut.
- Zidurile par pusti! afirma Imat.
Ragnar isi incrunta privirea ca si cum ar fi voit sa vada ceva printre metereze, dupa care a grait:
- Equic, Raven, Sindor luati-o inainte si asigurati-va daca e cineva pe ziduri! Merdah, Perdac voi ramaneti aici; restul veniti cu mine.
Nici n-a apucat sa termine, ca cei trei au si pornit catre culme. Ajungand pe la jumatatea distantei, s-au despartit pentru a acoperi o suprafata mai mare si au continuat drumul fie taras, fie aplecandu-se cu tot corpul in fata pentru a evita cat mai mult privirile garzilor. Insa, cu cat s-au apropiat mai mult si-au dat seama ca nu era nici o straja, s-au ridicat in capul oaselor si le-au facut cu mana celor din vale.
Ragnar porni primul, fiind urmat indeaproape de Bullifw, Tandor, Marcih si Imat. Ajunsi la ziduri, razboinicii si-au lipit urechile de acestea, parca pentru a incerca sa patrunda cu gandul pe cealalta parte, dupa care Tandor i-a zis lui Marcih.
- Nu pare a fi nimeni inauntru…
Ragnar s-a uitat inspre ei si a dus degetul la buze dandu-le de inteles sa faca liniste, dupa care a apucat franghia pe care o avea la brau, franghie prevazuta cu un carlig la unul dintre capete. A rotit-o de doua ori si a aruncat-o intre metereze, insa a cazut inapoi facand zgomot. Luptatorii s-au ghemuit la pamant pentru o clipa, dar vazand ca nu se intampla nimic, acesta a mai aruncat-o odata cu mai mult noroc, caci a ramas fixata intre doua blocuri de piatra. Rand pe rand cei cinci s-au folosit de franghie pentru a escalada fortificatiile, dupa care au sarit pe acoperisul unei case aflate in apropiere, si-au scos armele si au coborat incercand sa faca cat mai putina galagie.
Bullifw se facuse dintr-o data palid… iar dupa ce s-a uitat in jur, pe chipul lui Ragnar s-a conturat poate pentru prima oara teama… orasul era… un cimitir… strazile erau impanzite de oameni, oameni morti, de-a dreptul sfartecati…
- Pe toti zeii! zise Tandor ingrozit
- Wendoli! striga Imat strangand manerul sabiei din ce in ce mai tare.
- Pe toti zeii… hai sa iesim de-aici! spune Marcih.
- Portile sunt in cealalta parte a orasului, afirma Ragnar. Intr-acolo!
Nu a fost nevoit sa zica de doua ori, caci au si pornit catre porti, insa Bullifw nu s-a miscat din loc … a ridicat privirea catre cer, a inchis ochii, a infipt sabia in pamant si s-a sprijinit de ea… parea a fi distrus. Imat s-a apropiat de el si i-a spus:
- Bullifw… esti nebun? Hai odata daca vrei sa mai scapam d-aici!
- Daca Odin a hotarat ca eu sa mor azi, atunci…
- Daca ramai aici vei muri si fara voia lui Odin. Hai!
Bullifw isi indrepta din nou privirea inspre inaltul cerului si imbujorandu-se, murmura:
- Nu voi muri… nu de mana lor!
Zicand acestea, scoase sabia din pamant, se ridica in picioare… era inflacarat, iar ochii sai scanteiau:
- Hai Imat… sa-i prindem pe ceilalti din urma.
Bullifw s-a mai uitat o data imprejur, a tras aer in piept si s-a luat dupa acesta. Cei doi alergau printre cladiri fara a stii unde vor ajunge, sau daca vor ajunge undeva pana la urma, lasandu-se in voia sortii.
- Ce-a fost asta ? intreba Imat care auzise un zgomot .
- Nu stiu … cred c-a venit de-acolo , ii raspunse Bullifw intinzand sabia inspre o cladire din apropiere .
- Sa vedem ce-a fost!
Usa era sparta, iar luptatorii s-au apropiat incet, s-au uitat unul la altul si apoi au intrat pe rand, unul acoperind partea dreapta iar celalalt pe cea stanga. Era o incapere destul de mare, dar totusi intunecata, lumina intrand numai printr-un mic oblon din acoperis… era un hambar.
Pe podea se deslusea destul de clar io urma de sange ce se pierdea intr-o alta camera. Imat fu primul ce intra si uitandu-se in dreptul unui pilon a vazut un corp… asemeni celor din strada. A dat sa se intoarca insa a simtit o lovitura zdravana in spate si s-a prabusit pe pamant cu un zgomot infundat.
Auzindu-l, Bullifw dadu buzna in camera iar
ochii sai au capatat o inflacarare nemaivazuta si s-a napustit asupra unei siluete ciudate care se pregatea sa-l loveasca inca o data pe Imat. Razboinicul a scos un strigat, a rotit sabia de doua ori si l-a lovit strasnic pe ucigas… capul acestuia
s-a rostogolit pe podea iar trupul sau a cazut peste Imat. Bullifw s-a grabit sa-l ridice de pe camaradul sau si, stupefiat a descoperit ca vrajmasul avea corpul acoperit cu blana si ca avea gheare asemeni fiarelor din salbaticie. A ezitat o clipa iar apoi l-a rasturnat pe o parte si l-a ajutat pe Imat sa se ridice:
- Cum te simti?
- Ce?… era… era un… l-ai ucis?
- Da… Trebuie sa ne grabim, sa nu fie mai multi!
Imat s-a sprijinit de umarul lui Bullifw care l-a ajutat sa iasa din hambar, insa sub povara durerii s-a aplecat inspre pamant.
- Hai Imat!
- Acum, ii raspunse acesta strangand din dinti.
Bullifw il ridica in picioare si il sili sa mearga, pornind spre capatul aleii . Dupa ce-au ocolit cladirile, ranitul a zarit o spartura in zid – locul pe care odinioara il ocupau portile – si a indreptat mana catre acestea. Observandu-i gestul, razboinicul a grabit pasul, iar Imat, neavand alta cale a facut intocmai.


Vazand cadavrele, Ragnar si-a dat seama ca in cetate se petrecuse un masacru, iar dupa maniera in care acestea aratau, barbatul era sigur ca nu putea fi opera unor oameni. Tinandu-si sabia strans in maini, luptatorul a pornit inspre portile cetatii urmat de Tandor si Marcih, nici unul dintre ei bagand de seama lipsa lui Bullifw si a lui Imat.
Insa, ajungand undeva in inima orasului, Tandor isi intoarce capul si ii opreste aproape imediat pe camarazii sai.
- Stati! Unde sunt ceilalti?
Rotindu-si privirea, Ragnar paru ca nu-si poate gasi cuvintele, iar in cele din urma grai:
- Au ramas in urma! Nu-i putem lasa, trebuie sa-i gasim!
- Ascultati… s-a auzit ceva! interveni Marcih.
- Un strigat. E vocea lui Bullifw! adauga Ragnar . Sunt in pericol!
- Cred c-a venit dintr-acolo! zise Tandor apropiindu-se de o cladire mare poate cea mai intinsa din cetate.
- Dinspre Templu? intreba Ragnar. Haidem!
Razboinicii au alergat pana la usile Templului pe care le gasira sfaramate; au tras aer in piept si au pasit inauntru. Chiar daca tortele erau stinse, ba chiar si ferestrele acoperite pentru a bloca patrunderea luminii in edificiu, acestia au putut observa ca peretii erau de-a dreptul spalati in sange iar podeaua acoperita de capetele mortilor… de capetele locuitorilor Ulfwill-ului. Barbatii se uitau terifiati la peisajul sinistru ce li se intindea inaintea privirii, insa, in curand atentia le-a fost acaparata de o pereche de ochi ce luceau in bezna… luceau teribil.
Deodata se auzi un hohot zgomotos ce capata ecou, iar acei ochi se apropiara in graba de Ragnar. Aproape in aceeasi clipa doua siluete misterioase sarira asupra lui Marcih, iar inca una se puse intre ei si usa … erau inconjurati… de wendoli.
Vazand sclipirea demonica din ochii vrajmasului sau, Ragnar a simtit un imbold, o fierbanteala launtrica si parca si-a descatusat mainile, lovindu-l in mai multe randuri cu taisul sabiei. Acesta urla in agonia durerii si vru sa-l doboare cu un fel de buzdugan, insa anticipandu-i miscarea, se lasa in jos, scoate pumnalul ce-l purta pe centura, face un salt si il vara in gatlej. Wendolul a cazut in genunchi si cu ultima rasuflare cerceta chipul lui Ragnar, dupa care, mijind un zambet isi dadu duhul.
Intre timp, Tandor a ridicta un topor de pe podea si l-a azvarlit asupra creaturii ce se postase in cadrul usii, lovind-o in piept. Demonul l-a tintuit pe viteaz in priviri iar dupa ce i-a aratat coltii, a dat capul pe spate si si-a tras securea din piept…insa n-a mai apucat sa vada decat cum sabia lui Tandor i-a crapat teasta. Doborandu-si inamicul, barbatul s-a grabit sa-i sara in ajutor lui Marcih, care deja reusise sa-i reteze mana unuia dintre wendoli. Miscandu-si arma rapid, il facu pe dusman sa se lase lat, iar celalalt dadu sa fuga, insa Ragnar ii taie calea si-l fulgera cu o lovitura in piept.
Mergand catre usa, Ragnar isi intreba oamenii:
- Sunteti teferi?
- Da! raspunse Tandor.
- Nici Imat si nici Bullifw nu sunt aici! zise Marcih. Hai sa iesim odata din orasul asta… sunt sigur ca-i vom intalni afara.



- Taeftaw -





Trecand dincolo de ziduri, cei doi au fost intampinati de Equic. Ochii lui Imat s-au incetosat, dupa care s-a prabusit inconstient. Efortul a fost prea mare iar rana l-a macinat.
- Imat! striga Equic aplecandu-se peste el. Raven, Sindor… veniti repede, e ranit!
Zicand acestea, a inceput sa scotoceasca intr-o mica desaga ce-o purta la brau si s-a oprit atunci cand a gasit o sticluta cu un lichid maroniu. I-a scos dopul si i-a trecut-o lui Imat pe la nas. Obrajii acestuia s-au imbujorat si a rostit niste cuvinte ce au ramas nedeslusite.
Punandu-i mana pe frunte, Equic a rasuflat usurat si i s-a adresat lui Bullifw:
- Are febra… insa o sa-i treca pana la caderea noptii. Unde sunt ceilalti?
Vitezul era cufundat in ganduri, astfel incat n-a inteles cele spuse de Equic, insa intrebat pentru a doua oara, chipul sau a capatat o expresie dezorientata:
- Cum? N-au ajuns?
- Nu…
- Raven, ti-l lasam in grija pe Imat. Equic, Sindor… hai dupa ei.
- Suntem aici! se auzi vocea lui Ragnar.
Bullifw a vrut sa se intoarca, insa n-a apucat sa schiteze nici un gest, caci numai in cateva clipe cei trei razbonici fura in dreptul sau. Uitandu-se atent la ei, a vazut ca fruntile le erau acoperite de sudoare si armele murdare de sange… se observa de la o posta ca trecusera printr-o incaierare. Apoi, i-a intrebat:
- Dar ce-ati patit?
Ragnar se apleca la randul sau deasupra lui Imat, dupa care s-a multumit sa-i raspunda:
- V-am cautat pe voi.
- Si era sa ajungem ca bietul Imat, il intrerupse Tandor. Cu voi ce s-a intamplat?
- Am fost atacati, raspunse Bullifw.
- De wendoli, nu? intreba Marcih.
- Da…
- Am avut eu o presimtire!
- Wendoli? Ce inseamna asta? intreba Sindor. Ati innebunit cu totii!?
- Nu e timpul sa va certati! ii intrerupse Ragnar. Trebuie sa ne intoarcem in Wollfrok.
- Ragnar, grai Equic, cu Imat ce facem? Nu ar rezista calatoriei!
- Stiu eu un sat in apropiere, adauga Raven. Il putem duce acolo…
- Atunci hai sa pornim! Bullifw hai sa-l ducem pe Imat la cai! Haidem!
Ragnar l-a apucat pe ranit de maini insa acesta, inviorat de mirosul ascutit al licorii folosite ceva mai devreme de Equic, deschise ochii si scapand de sub stransoarea barbatului se ridica – destul de greu – intr-un cot.
- Te ducem la cai, ii zise Bullifw.
- Pot sa merg si singur.
Apoi, strunindu-se din toate incheieturile, Imat a reusit sa stea in picioare si a pornit inspre
vale.
- Sa mergem! porunci Ragnar.
- Raven, cat de departe este satul? intreba Tandor.
- Ajungem pana la apusul Soarelui, raspunse acesta. Este in spatele dealurilor, dincolo de munti, de cealalta parte a cetatii… Aproape de Stanca Furtunii. Se numeste Taeftaw, acolo m-am nascut.
- Si crezi ca vom gasi adapost peste noapte?
- Cu siguranta!
Imat era deja destul de departe de camarazii sai si coborand valea, ii gasi pe Perdac si pe Merdah improvizand din pietre o partida de Hnaeftafl, un vechi joc foarte popular printre cei din neamul lor. Cel din urma a ridicat privirea si i s-a adresat:
- Eh? L-ati dat gata pe Tedhroc?
- L-am gasit rapus, raspunse acesta, ca si pe toti locuitorii de altfel.
Pe chipul lui Merdah se asternu nelamurirea.
- Cum? interveni Perdac. De cine? Unde sunt restul?
- De wendoli… iar restul sunt in urma mea.
Auzind acestea Merdah sari in capul oaselor si se rasti:
- Tu esti nebun? Wendoli nu s-au mai vazut prin aste locuri de cand bunicul meu era copil!
- Uite ca s-au intors! ii raspunse calm Imat asezandu-se pe iarba in locul lui. Sangera in continuare, insa era prea atent la propriile ganduri pentru a mai lua in considerare si rana.
Merdah se pregati sa mai zica ceva insa se auzi vocea lui Ragnar:
- Pregatiti caii! Ajunge cat am zabovit aici!
- Incotro intreba Perdac.
- Inspre Taeftaw, il lamuri Raven care tocmai cobora in vale impreuna cu ceilalti razboinici. Trebuie sa mergem la adapost!
Imat s-a ridicat pentru a-si apuca iapa de frau – animalul fiind la doar cativa pasi de el – insa un nou val de durere ii aminti de lovitura incasata si sub povara ei se rezema de cal.
- Ai nevoie de ajutor? intreba Equic.
- Ma descurc, raspunse el .
Imat a stat putin pentru a se odihni, iar in cele din urma si-a rezemat piciorul de scarita si s-a saltat in sa. Vru sa-si indrepte spatele, insa durerea a revenit si l-a facut sa se aplece inainte. A strans capastrul in maini, a incruntat privirea si a indemnat animalul sa porneasca.
Razboinicii au ocolit colina Ulfwill pe la rasarit. Trecand pe langa aceasta, Ragnar a mai aruncat o privire asupra zidurilor pusti , zicand :
- Daca Ulfwill-ului i s-a intamplat asta… ce va fi cu restul?
Urma o clipa de tacere, oamenii se uitau in pamant, se gandeau poate la ceea ce-i va astepta, ba chiar li se infiripa ideea cum ca vor gasi Taeftaw asemeni Ulfwill-ului si ca-si vor afla sfarsitul acolo. Merdah socotea chiar ca Imat ar fi norocos daca-si va da duhul pe drum si nu va mai fi nevoit sa zaca in cine stie ce ungher intunecat, ce colcaie de wendoli si alte creaturi. Ceilalti aproape ca-i impartaseau ideea, dar nimeni nu avea curajul sa o spuna, toti taceau.
Trecand in sfarsit dincolo de colina, gandurile le-au fost intrerupte de Ragnar, care tragand de capastru si-a oprit calul; pentru a-l intreba pe Raven incotro vor purcede.
- Mergem inspre miazanoapte, raspunse acesta intinzand bratul catre muntii ce se zareau inaintea lor. E aproape de Stanca Furtunii, intre un lac si o padure.
Nelinistea lui Ragnar era crescanda si
ingrijorat fiind, se mai uita inca o data in urma, iar apoi dadu un imbold calului care porni in galop inspre muntii ce se conturau inaintea privirilor sale.
Raven facu intocmai si fu urmat indeaproape de Sindor si de Perdac. Dupa ce ezita, Merdah – care vru sa spuna ceva – li se alatura in galop; undeva in spate ramanand ceilalti viteji. Acestia calareau in dreptul lui Imat pentru a se asigura ca nu ramane in urma, tinand cont ca rana abia ii permitea sa stea in sa.
- Bullifw, zise Marcih, Ragnar pare-se e grabit!
- Ragnar! striga Bullifw.
Vazand insa ca nu este auzit, se pregati sa mai incerce, insa acelasi Marcih il linisti:
- Lasa… trebuie sa fim cat mai feriti… oricum ne vor astepta. Nu se aventureaza in munti fara noi.
- Vorbind de aventurat, il intrerupse Equic, am auzit de o intamplare cu un aventurier… Il chema Rachel si era dintr-un catun de vanatori din Padurea Lupilor. Intr-o zi s-a intalnit cu prietenii la taverna si, stand de vorba a pus ramasag ca se poate duce de unul singur pana in inima padurii unde va dobori unul dintre Copacii Pazitori. Tovarasii lui, vazandu-l pesemne beat, i-au spus sa se duca acasa sa se culce, insa Rachel, la culmea furiei, lua o barda si pleca inspre padure. Nu stiu cum se face ca ajunge la poalele unui deal – ce era fata de catun in partea opusa codrului – unde, zarind un copacel ce se legana in vant, sub indemnul bauturii si al imaginatiei se azvarle asupra lui cu arma. Dupa ce-si doboara vrajmasul, il apuca trufas si il trage dupa el o noapte intreaga pana ce ajunge inapoi in catun. Cu un zambat pe buze, bravul barbat se inapoieaza tovarasilor cu trupul … copacelului si le povesteste isprava. In putin timp a devenit renumit … intr-un fel s-au altul.
- O sa tin ochii deschisi, zise Bullifw, sa nu cumva sa ne azvarlim asupra vreunui copac nevinovat.
- Stai linistit, adauga Equic, dupa spusele lui Raven o sa ai o padure intreaga…
- Asa ca ascute-ti barda, exclama Marcih.
Imat vru sa rada, insa nu reusi decat un zambet, dupa care isi pleca iar capul pe coama iapei sale.
Nu dura mult si acestia se gasira cu restul camarazilor, care, precum prevazuse Marcih s-au oprit la intrarea intr-o trecatoare. Aici au reintalnit apele Doinului, care serpuiau printre stanci – trecatoarea fiind presarata cu astfel de bolovani colturosi – si au fost nevoiti sa calareasca pe o carare ingusta, unul in spatele celuilalt, caci peretii albi ai muntelui ii imprejmuiau atat in partea stanga cat si in cea dreapta.
Trecatoarea nu era prea lunga insa, mergand intr-o tacere desavarsita – rar se intampla sa rupa cineva tacerea, si asta numai pentru a intreba cat mai au pana in sat – oamenilor li se paru o vesnicie. Ragnar devenise atat de nelinistit, incat se tot uita pe crestele muntilor di-mprejur dar intotdeauna, negasind nimic acolo, isi pleca ochii si continua drumul… se temea de o ambuscada. Razboinicii se uitau cu mirare la capetenia lor era pentru prima oara cand il vedeau in felul acesta, doar Bullifw – poate – intelegea framantarea tovarasului sau.
In cele din urma, apropiindu-se de capatul trecatorii, aventurierii au putut vedea Stanca Furtunii iesind falnica printre norii rosiatici din zare. Stanca Furtunii era impropriu denumita de locuitor, ea fiind mai degraba un munte. Povestile batranilor insa spun ca, suparandu-se pe supusii sai , Thor lovi pamantul atat de tare, incat zguduindu-se din temelii, varful muntelui se despica in doua, si
zeii fura nevoiti sa puna in locul sau o stanca, Stanca Furtunii.
Razboinicii au ajuns intr-un fel de campie marginita de munti, campie acoperita de o padure la marginea careia era un lac, iar langa acesta un sat.
- Am ajuns! exclama Raven.
Ragnar rasufla usurat:
- Haidem! Sa mergem!
Taeftaw era un sat pescaresc aflat intre Padurea Neagra, numita astfel din pricina soiului de pin cu scoarta neagra ce creste pe aceste meleaguri; si Lacul Schetell. Cu toate ca era o asezare pasnica, in care cea mai imporatnta cladire era de buna seama taverna; avea un soi de ziduri de aparare facute in intregime din lemn. Erau de doua ori cat inaltimea unui om si imprejmuiau intreg satul. Dupa cum se prezinta alcatuirea acestuia, ai fi zis ca intreaga asezare a fost intemeiata in jurul si din pricina tavernei, in functie de care erau construite toate celalalte case – de asemenea din lemn –.
La aceasta ora, calatorii gaseau intotdeauna portile deschise si peste tot mare zarva, caci pescarii isi trageau luntriile la mal si satenii, cu mic cu mare ii intampinau pentru a lua in primire pestele. Asa ca cei zece luptatori au intrat nestingheriti si apropiindu-se de un grajd asemanator celui din Wollfrok – se pare ca toate adaposturile pentru animale aratau in acest fel – au descalecat si s-au pregatit sa pironeasca armasarii.
Imat, nefiind in stare sa sara din sa precum faceau camarazii sai; se lasa sa lunece de pe cal si atingand pamantul cu picioarele paru ca se impleticeste si se lasa in genunchi.
Scena s-a petrecut in fata unui batran, care vazand ca tanarului era suferind se apropie de Equic zicandu-i:
- Prietenul vostru cred ca e ranit… Daca vreti il putem duce la mine, am o casa la numai cateva strazi de aici si fiica mea se poate ingriji de ranile sale.
- Primim cu inima deschisa, zise Equic fara a sta pe ganduri. Cum te numesti batrane?
- Djorn, raspunse acesta.
- Eu ma numesc Equic, iar camaradul meu, Imat. Restul numelor … nu cred ca au vreo importanta.
Sindor zambi la auzul acestor cuvinte, insa Merdah il fulgera din priviri pe Equic. Acesta, observandu-i indignarea, adauga:
- A da era sa uit, calul meu, se numeste Bjin!
Cu toata supararea sa, Merdah nu se putu abtine si izbucni in ras. Equic l-a batut prieteneste pe umar si apoi s-a aplecat pentru a-l ajuta pe Imat. Intinzandu-i mana, ranitul s-a apucat de ea si dupa ce s-a ridicat, cerceta chipul bland al batranului.
- Sa mergem! spuse acesta cu jumatate de voce.
Cei trei au urmat strada – daca o putem numi astfel, ea nefiind altceva decat o simpla carare acoperita pe alocuri de noroi si smocuri de iarba – si apoi au luat-o pe una dintre ramificatiile acesteia. Aleea era scurta, fiind marginita pe de o parte de doua case iar pe cealalta de un soi de fierarie in aer liber, alcatuita dintr-o nicovala, o piatra de slefuit, o caldare si un cuptor in care pesemne incingeau fierul.
Djorn s-a oprit in dreptul primei cladiri si dupa ce a deschis usa ii spuse lui Equic:
- Aici locuiesc. Fiica mea ii va ingriji ranile!
- Trebuie sa va multumesc de pe-acum, raspunse Equic impingandu-l usor pe Imat inauntru.
Odata intrat in casa, s-a rotit la stanga fara a se uita imprejur si dadu sa se rezeme pe o lavita. In aceeasi clipa insa, doua maini l-au apucat de mijloc si a auzit glasul subtire al unei femei:
- E subreda, mai bine aseazate acolo!
Ranitul se lasa indrumat de aceasta si cu pasi inceti ajunse in dreptul unui scaun aflat langa pat. Imat s-a intors pentru a-i privi chipul si ramase mut in fata frumusetii tinerei… o singura privire a fost de ajuns si totul in jurul sau parca disparuse, numai ea nu. Avea un par blond, bogat, ochii albastri in care se oglindea parca intregul ei suflet si un chip placut vederii, cu trasaturi fine, chip ce infatisa sinceritatea. Era de statura medie, iar trupul ei subtire era… era o armonie desavarsita.
- Ma numesc…
- Aseaza-te, il intrerupse fata, imi poti spune mai tarziu.
Apoi, intorcandu-se catre tatal ei, care tocmai isi lua ramas bun de la Equic, se pregati sa-l intrebe ceva, insa acesta, stiind parca ce are de zis, i-o lua inainte:
- Amicul lui spune c-a fost ranit intr-o incaierare… nici el nu stie prea bine cum sau cel putin n-a vrut sa ne spuna, dar in orice caz… A! Era sa uit! Trebuie sa plec… ma intorc repede. Sa ai grija de el!
- Dar…
Batranul iesi pe usa in mare graba luandu-si traista – ce sedea atarnata in cuiul batut in tocul usii, cui ce servea pe post de cuier –, si ii lasa singuri.
In tot acest timp Imat se uita prosteste la fata negasind ce sa zica, sau nestiind daca ar fi bine sa zica ceva… nu-si dadea seama , dar in adancul sufletului sau o venera . Era de-a dreptul fermecat de frumusetea ei, incat uitand si de durere incerca sa se ridice… insa nu reusi. Tanara i-a observa gestul naiv si scapand un zambet pe buze s-a apropiat de el.
- Ma numesc Ilara… ziceai ca esti…
- Imat, raspunse acesta.
Ilara ocoli scaunul si suflecand camasa lui Imat, ii cereceta rana.
- Nici macar o zale? Numai atat ai avut cand ai fost lovit?!
- Am avut si o pelerina, raspunse Imat cu naivitate, dar am pierdut-o cand fugeam din Ulfwill.
Fata s-a intins catre o caldare cu apa aflata in apropiere si umbland cu mana in aceasta scoase o fasie de panza. Dupa ce-a mai clatit-o o data o duse la rana barbatului.
- Tine-o aici, vezi sa nu scape, ii zise.
Imediat dupa aceasta a deschis lavita de langa usa si-a inceput sa scotoceasca – cu destula nerabdare – printre lucrurile aflate inauntru: tesaturi, licori, tot felul de recipiente si alte lucruri necesare unei gospodarii.
- Ziceai c-ai fugit din Ulfwill! De ce?
- E o poveste lunga, dar o sa ti-o povestesc intr-o buna zi.
- Deci ai de gand sa mai stai?
- Poate drumurile ma vor purta aici din nou…
- Aa! exclama Ilara. Am gasit!
- Cum? Ce?!
- Asta, zise fata intinzandu-i o sticla. Bea din ea, o sa te simti mai bine.
Imat scoase dopul si dupa ce i-a cercetat continutul – un lichid rosu – o dadu pe gat cu destul curaj caci, ca sa a fi drepti, avea un gust greu de suportat. Ilara, vazand expresia de pe chipul barbatului, ii lua licoarea din maini si ii spuse zambind:
- O gura era de-ajuns!
- Aa… inteleg…
Licoarea incepu sa-i amorteasca simturile si Imat lasa sa-i treaca printre degete fasia de panza. Ilara s-a grabit sa o ridice si a despaturit-o – aceasta se dovedi a fi destul de lunga incat sa-l cuprinda pe tanar pe dupa mijloc – si a legat-o in jurul barbatului in asa fel incat sa acopere rana.
- Aseaza-te in pat, sa te odihnesti! Iti aduc de-ale gurii!
Ilara intra intr-o incapere alaturata fiind insotita un timp de privirile tanarului, care apoi se muta in pat, dadu la o parte patura si se intinse cu capul pe perna. Imat putu acum sa priveasca linistit camera, camera destul de saracacioasa in care se aflau patul, in colt; langa acesta scaunul , iar pe cealalta parte lavita si o masuta pe care era asezata o stacana din lut. In cele din urma se multumi sa priveasca tavanul si dupa ce motai cateva clipe, atipi.
Cand s-a intors la el, fata il gasi dormind, asa ca aseza bucatele pe masuta si il inveli cu patura.


Equic si-a luat ramas-bun de la Djorn si pleca inapoi inspre grajduri, urmand cu piosenie indicatiile date de batran. Acestea… se dovedira a nu fi foarte precise… ori Equic a nu fi foarte atent la vorbe, caci n-apuca sa parcurga prea mult din drum ca se si rataci. Cu toate acestea, nu mare-i fu mirarea cand vazu ca in loc de grajduri… gasi taverna.
- Ha! exclama acesta. Ma las dus de picioare si uite unde-ajung!
Fara a sovai, viteazul intra in local, o cladire a carei infatisare semana din-afara cu Salile-Lungi – sali unde, in vremurile de razboi barbatii deprind manuirea armelor – insa care nu era dotata cu un arsenal de arme… ci unul de bauturi. Doar doua mese erau ocupate: una dintre ele de un barbat cu o infatisare… sa-i spunem doar dubioasa, iar cealalta, spre bucuria lui Equic, de Bullifw.
- Si eu care credeam ca o sa ma lasi sa ma lupt de unul singur cu toate sticlele astea! zise Bullifw. Tu cum ai ajuns aici?
- Picioarele au binevoit sa ma care pe socoteala lor… si nu le-am refuzat! ii raspunse asezandu-se langa el.