poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2401 .



Semnul unicornului
proză [ ]
"Ajuta-ma sa suport ceea ce nu pot intelege,/Ajuta-ma sa schimb ceea ce nu pot suporta" Francisc din Assisi

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [absint ]

2004-11-28  |     | 



Ploua de când intrase în pesteră. Mai întai fusese o furtună cruntă, care se repezise cu furie asupra pădurii, pe urmă, parcă cerul se îndragostise de pamânt și nu se mai sătura să-l mângâie, cu picături mărunte. Nu știa cât trecuse de când era acolo, un timp fluid, nedomesticit în strânsoarea minutelor, un timp care putea fi la fel de bine un an sau zece, desi se îndoia ca o ploaie poate dura atât. Și totusi, jos la poalele muntelui locul din care plecase fusese acoperit de ape, oamenii iși construisera o alta așezare, mai sus, dar și acolo trăiau sub amenințarea potopului. Vedea uneori dâre albe de fum brazdand cerul amurgului, și atunci singurătatea se strângea în jurul lui ca un veșmânt de frig, pe care îl îndepărta scuturându-și umerii; știa că nu se va întoarce prea curând printre oamenii aceia plictisiți de montonia ploii și a poveștilor pe care obosiseră să le tot repete.
Hotârase să ramână între pereții alunecoși și reci ai peșterii, să se construiască bucată cu bucată, sa se descopere îndepartand toate prejudecățile și obiceiurile vechi, tot ceea ce alții îi așezaseră în suflet.
A început prin forțarea limitelor suportabilului, a răbdat de foame până cand a simțit că alunecă într-un hău negru, ca o spirală a morții; a urmat setea, care i-a ars gâtul pe dinăuntru și de atunci și-a pierdut obisnuința de a mai vorbi; și-a biciuit nervii să ramână treaz pana a ajuns la o luciditate ascuțită care părea că taie umbrele lucrurilor dezvelindu-le ascunzișurile tainice; a învațat să doarmă pe cărbuni aprinși, a răbdat frigul și toate durerile pe care și le putea inchipui.
Urca îndârjit această scară a suferințelor pe care o înălțase folosindu-se de propriul lui trup, întrebandu-se după fiecare treaptă dacă s-a apropiat măcar puțin de ceea ce trebuia sa devină: un om ai cărui ochi să poată privi în ochii albaștri ai unicornului. Dar, în ochii acestei creaturi, ivite dintr-o prăpastie a timpului, nu te puteai uita altfel decât cu sufletul, pe care riscai să-l pierzi dacă păstrai in el umbra vreunui gând ascuns, un crâmpei de teamă sau de slăbiciune.


Ploaia îi amintea că unicornul este supărat pe oameni, că stă departe de ei de mii de ani, de când Noe, un mosneag comod și irascibil, a refuzat să-l primească în Arcă. Inorogul era un animal pretențios, pe care ar fi trebuit să-l îngrijească mereu.
"Nu e de mâncat, pentru că are carnea amăruie, nu e de pus în jug și nici de legat la căruță deoarece are prostul obicei să se ridice în aer, așa, pe neașteptate, și să te lase în drum, prin urmare nu folosește nimănui", a înjghebat, in pripă, Noe raționamentul prin care justifica pieirea unicornului și a ridicat grabit ancora. Părăsit, uriașul animal a început sa urce munții iar, cand a fost ajuns din urma de ape, si-a gasit salaș pe cer. Umbra lui a ramas incrustată în văzduhul întunecat al nopții, străjuită de 146 de stele, al căror drum taie Calea Lactee.
Da, știa că umbra inorogului se afla pe cer, dar probabil acestei făpturi ciudate i se face câteodata dor să păsească pe pamant, altfel nu ar fi întalnit-o an zorii acelei dimineți. Duhurile pădurii îi încurcaseră cărările și pana la urmă adormise pe un pat de frunze. Cand s-a trezit, o ceață lăptoasă acoperea lumina lunii si, la cativa pași depărtare, a putut desluși silueta indecisă a unui animal în care se amestecau forța unui taur și grația unui cerb. La început a crezut ca este o alcătuire de ceața și de vânt însa un sunet care aducea cu nechezatul de cal i-a împrăștiat îndoielile. A încercat să se apropie dar inorogul l-a împietrit cu o privire albastră, care parcă i-a rupt sufletul in bucăți.
Crezadu-l sfâsiat de fiare, oamenii au început să-l caute prin pădure și l-au gasit nemiscat, privind locul gol unde stătuse, nu mai mult de o fractiune de secundă, inorogul.
L-au ascultat cu uimire și l-au crezut doar pe jumătate. Legendele spuneau că ultimul unicorn fusese vazut pe pamant în urmă cu o mie de ani și nu se arătase decat celor care, mai apoi, deveniseră sfinți. Trebuia să ai sufletul foarte curat ca să poți privi în ochii inorogului și să rămâi apoi cu mintea întreagă. De aceea, cei mai mulți l-au crezut nebun când au văzut că se pregătește să plece în căutarea acelei ființe care nu mai fusese văzută decât cu ochii închipuirii.
Cu toate acestea, zvonul s-a împrăștiat repede și un rege dintr-o țară îndepartată i-a oferit o caravană încarcată cu aur daca îi va aduce cornul inorogului. Desigur, propunerea nu era de luat în seama pentru că, ce nerod ar primi aur an schimbul fericirii și vieții fără de capăt, pe care i le aducea cornul desprins din trupul acestui animal, pe care nici zeii nu-l domesticiseră înca?
Lui, numai gândul de a pune în primejdie acea creatură stranie îi dădea fiori. Privirea inorogului a trezit în el o imensă și neânțeleasă nostalgie care nu încăpea în gândurile ce pot fi rostite. Senimentul avea atâta forță încat nici nu se mai întreba dacă inorogul exista sau nu. Ar fi putut fi, desigur, doar o închipuire, dar avea mai multa putere decat toti oamenii vii și toate întâmplările lor la un loc. Îi plăcea să știe că acea fiinta există și, din când în când, măsoară cu albastrul privirii lumea, care nu o mai primise la a doua ei nastere, de dupa Potop.
Dar, uneori, îndoiala era mai puternică și se gândea că poate înnebunise de-a binelea, pentru că nu mai avea liniște din noaptea aceea. parcă naluca albă a unicornului traversase deșerturile memoriei numai pentru a-i fura lui linistea și ajusese să se teama de schimbarea definitivă și misterioasă care se petrecuse în el. Avea certitudinea, de nimic dovedită, că soarta lui depinde de reîntâlnirea cu privirea albastră a unicornului, care-i transmisese, ca intr-o vrajă, tristețea celor o mie de ani petrecuți în tăcerea absolută a cerului. Poate doar propriul sau sfârșit i-ar fi ucis în gând privirea inorogului dar, chiar și după moarte ar fi gasit o cale prin care să-și îndrepte sufletul spre albastrul ascuțit ca un țipăt din ochii acelui animal dispărut. De aceea a făcut tot ce stătea în puterea unui om pentru a-l reîntâlni. A rătacit prin văi neguroase, prin spații de timp rezervate uitării, prin labirintul deznădejdilor. A traversat un pustiu galben, unde ecoul repeta gandurile și teama starnea miraje pline de prevestiri înfricoșătoare.
Când era să înebuneasca de disperare la gândul că inorogul s-a refugiat definitiv an pustiul albastru al nopții, a intrat într-un oras cu oameni cenușii care zâmbeau tot timpul fara sa râdă niciodată. Acolo, într-o mânăstire cuibarită la poalele unui munte, un călugar care tocmai ieșise dintr-un lung post al tăcerii s-a hotarat sa-i vorbeasca:
- Ceea ce cauți, puterea de a vedea arătarea aceea fără vârstă, care a mai ucis și alti oameni, vrăjiti tot așa, într-o clipită, se află acolo, în lăuntrul tău. Ai purtat-o mereu cu tine în timp de cutreierai lumea dar a trebuit să vii până aici ca să afli asta.
În chilia din lemn uscat se lăsase o tăcere de pâclă, care parcă nu se rodase, iar cuvintele călugarului ajungeau cu întârziere la el. După ce străbatuse aproape trei sferturi din lumea umblată de oameni și spații nemăsurate din tărâmul stăpânit de sălbaticie și de fiare nenumite incă, iata, un monah care părea mai bătrân decât timpul, îi spunea că toată risipirea asta fusese în zadar.
- Ca să descoperi în tine puterea asta trebuie, mai întâi să devii ceea ce ești, trebuie să dai la o parte tot ceea ce nu-ți aparține, urmele celorlalți oameni pe care i-ai purtat în suflet. Abia pe urmă vei vedea dacă ești potrivit pentru a privi inorogul...
- De unde am să știu sigur asta?
- Fiecare om poartă pe umar un inger. Sa nu crezi ca exista om care să nu aibă langă tamplă un înger păzitor, numai că cei mai multi îngeri sunt tristi și palizi, dezarmați de neputința pe care nici ei nu o pot suporta. Atunci cand se va întâmpla să vezi ca îngerul tău zâmbește, vei ști cu siguranță. Vei ști fără sa-ți spună nimeni...
Repeta cuvintele călugarului ca pe un descântec care îl ajuta să urce muntele. Cerul l-a așteptat răbdator, pana a descoperit peștera ascunsă ca un buzunar în mantia de piatră a muntelui, pe urmă a început ploaia, aceeași ploaie pe care o privea acum, când se pregatea să întalnescă inorogul.



În dimineața aceea visase ca îngerul îi zâmbise și-i făcuse semn să plece spre verdele ud al pădurii. Deasupra pământului plutea o ceața groasă, în care mișcările rămâneau imprimate, alcătuind un tunel straniu, în formă de om. S-a oprit cand a văzut cum ceața este ruptă de o lumină albastră care se apropia și se îndeparta, parcă îndemnandu-l să o urmeze. Curand a deslușit silueta puternica a inorogului luminată de cornul care stralucea ca o spirală de oțel. Din cauza luminii nu-i putea întalni privirea și pe masura ce îl urma în hățisul umed al pădurii, vedea cum unicornul se transforma într-un amestec de umbre și de lumină albastra care lua pe rand forma unui cal, a unui cerb cu un singur corn, a unui taur zvelt sau a unui animal nemaivăzut.
Nu mai simtea biciul ascuțit cu care crengile copacilor îi sfâșiau pielea și nu știa daca era încalzit de sângele scurs din rani sau de bucuria de a urma acea creatură pe care nu o văzuse niciodata pe de-a-ntregul. Alerga haotic, se izbea de copaci, aluneca pe pârtia ierburilor ude, se încurca în liane, dar nu-și dezlipea privirea de steaua albastră a cornului care parcă alesese sa plutească fara oprire, spre nicaieri. Corpul i se transformase într-o mașină în plină mișcare și era convins ca daca o mana sau un picior ar fi refuzat să îl asculte le-ar fi smuls fara sovăială, fara ca măcar să-și desprindă privirea de la umbra străvezie inorogului.
S-au oprit într-o poiană desprinsă pe neasteptate din îmbrățișarea strânsă a copacilor. Ceața se transformase într-o perdea umedă care îi încetinea mișcările și nu mai vedea nimic în jur. Nimic, nici dâra luminoasă lăsată de cornul inorogului, nici urmele corpului lui ciudat, imprimat în aburii grei care, sfidând gravitația se ridicau din adâncul pământului, nimic... Abia atunci s-a lăsat copleșit de durere, dar numai o secundă pentru ca altceva, mult mai puternic, i-a întunecat mintea: gândul ca pierduse și ultima sansă de a reântâlni privirea aceea dintr-o altă lume. Și-a adus brusc aminte ca nu este decât un om și a început să râdă, un ras dement, care a străbătut pădurea ca un pumnal, îngrozind fiarele adormite în scorburi de ceață. Poate strigătul lui înfiorător, poate doar întamplarea, sau pur și simplu curiozitatea de a vedea cum un om iși pierde mintile, l-a adus pe inorog înapoi. Când a văzut unicornul plutind peste valurile de cea]a s-a repezit spre el fără să-și dea seama că nu mai calcă pe iarba umedă, nici pe rădăcinile copacilor, că de fapt se aruncă în gol, în cea mai adâncă tainiță a muntelui.
A simțit cum alunecă de pe înalțimea unui turn într-un hău fără fund și, într-o ultimă străfulgerare de luciditate, și-a dat seama că la capatul acelei caderi îl asteapta moartea, că moare fără a regasi privirea albastră a inorogului și ca nu mai poate face nimic.
Cand ceața a fost înghitita de văzduh și oamenii au început să-și reia viața, pusă în parantează de monotonia ploii, o bătrână vrăjitoare care aduna ierburi s-a întors îngrozită din pădure și le-a spus tuturor ca în adâncul prăpastiei a vazut umbra unui mort. Dar nu asta o speriase, ci semnul pe care îl deslușise, desi avea privirea slăbită de vârstă, iar haul era adanc de nu i se vedea capătul. În palma stânga a mortului strălucea ca o dâră de lumină albastră linia vietii, taiata încă de la început de gheara unei creaturi nemaivăzute. Și această arătare o umpluse de spaimă, pentru că sfidand semnul, omul care pierise în prăpastie era îngrozitor de bătrân, mai bătrân chiar decât ea.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!