MOTO:
,, Ce sunt norii? / Decât un pretext pentru cer
Ce este viața? / Decât o fugă de moarte...”


Visul unei nopți de vară


Era deja dimineață… Toată noaptea încercase să doarmă, dar eforturile lui fuseseră inutile: nu putea să nu se gândească cum va fi viața lui de acum încolo, ce se va întâmpla cu el. Viața lui lua acum o întorsătură bizară. Nu se mai confruntase cu ceva asemănător de unsprezece ani, de când… Nu voia să-și amintească, era prea dureros.
Soarele ce îi gâdila chipul aproape cadaveric îi aminti că trebuie să se ridice din pat, fiindcă o lume nouă îl aștepta. Pentru câteva minute, fața lui căpătă o mină de stupefacție și rămase blocat, dar își reveni imediat și zâmbi cu o melancolie ironică: ,, Nu m-am obișnuit încă. O să-mi ia ceva timp…”
Camera modest mobilată era acum în deplinătate luminată de razele jucăușe ale soarelui. Patul aflat sub fereastră ocupa un sfert din spațiu. Pe peretele opus se afla o bibliotecă și un birou. Cîte amintiri îi răscolea acest birou... Fusese al mamei sale și acum era al lui. Era singurul lucru material pe care îl avea de la ea. Din când în când, îi reveneau în minte frânturi din copilăria sa – o privire, un cuvânt de alinare-, dar doar atât.
Nu de puține ori i se întâmplase să adoarmă cu capul pe birou. În aceste nopți visa că îl ținea în brațe, că îl mângâia și-i cânta, dar mereu se trezea cu același gust amar: ea nu era lângă el…
Cu toate acestea, copilăria lui fusese fericită, poate prea fericită, însă această amintire își lăsase stigmatul asupra acestei perioade din viața sa. Locuise cu bunicii de la cinci ani, de când avusese loc acel tragic accident care avea să-l marcheze pe viață.
Bunicii lui l-au ajutat să depășească acele momente dificile, l-au protejat de mânia tatălui său care îl considera vinovat pentru acel dezastru… Erau momente când și el se gândea la acest lucru!
Nici după unsprezece ani, comportarea glacială a tatălui său nu se schimbase. De fapt, nu-l mai văzuse de nouă ani: la doi ani de la moartea soției sale, acesta se mutase în străinătate, uitând de existența celor doi copii care tânjeau după o dovadă de iubire. Din fericire, bunicii lor au știut să le dăruiască afecțiunea de care aveau nevoie… sora lui nu înțelegea ce se întâmplase cu tatăl lor, dar el… el știa!
Acum era singur într-un oraș neliniștit! Sora lui se stinsese acum cinci ani, doborâtă de veșnicul dușman al omenirii: cancerul, iar bunicii lui muriseră de două luni, lăsându-i ca moștenire un mic apartament în capitală.
Se gândise să-și caute tatăl, dar a renunțat repede la această idee. Nu voia nimic de la el, nici măcar nu voia să-l vadă. Se considera orfan de unsprezece ani.
Părăsise patul cald și stătea în mijlocul camerei. Nu-și aducea aminte de cât timp se uita la biroul negru… Deodată, privirea-i zglobie se opri asupra ceasului de pe perete: ,, 7:10! Ce târziu s-a făcut!”
Cu niște mișcări agere se îmbrăcă, își luă ghiozdanul și plecă spre liceu.
Lumea ce i se așternea în fața ochilor îl captiva. De foarte mult timp nu mai simțise o asemenea euforie; sentimentele se luptau câinește în sufletul său, nu știa ce să facă: să râdă sau să plângă, să țipe de fericire sau să tacă, să existe sau nu!
Mii și mii de astfel de gânduri muriseră pe câmpul de bătălie, iar din moartea lor sa născut unul care îi șoptea: ,, Trebuie să fii altul!”. Hotărârea era deja luată: de azi înainte va fi diferit, se va schimba.
Voia să fie demn de acea lume atât de minunată, pe care voia să o cucerească, voia să fie doar el stăpânul ei!

**

Stinse lumina și cu un gest disperat trânti cartea pe podea. Nu mai voia să citească. Simțea oboseala cum se târăște ca o viperă ce așteaptă să-și muște prada, împrăștiindu-și veninul, până când o să dispară și ultimul strop de viață din ființa lui.
Crengile zbătându-se din cauza vântului se loveau de fereastră, provocându-i o stare de anxietate. Știa că avea să se întâmple ceva… Deodată văzu cum toate cărțile citite revin în viața lui, defilându-i prin fața ochilor; încercă să le alunge, dar , văzându-se amenințate, file, foi, fraze, propoziții, cuvinte, litere , se năpustesc toate asupra lui, înăbușindu-l. Undeva, în depărtare, i se păru că o zări pe mama lui zâmbindu-i. La vederea acestui chip angelic, simți nevoia să ajungă la ea…
Se trezi speriat, plin de sudoare. ,, Era doar un vis!”
Noapta era liniștită, era o liniște nefirească. De obicei, la ora aceasta orașul era stăpânit de un vacarm total. Acum, doar un urlet răzleț al vreunui câine mai străpungea văzduhul.
Intră din nou în pat, resemnat. De două săptămâni se confrunta cu acest vis…
Trecuseră aproape doi ani de când se mutase în acest oraș al coșmarurilor și cunoștea deja fiecare colțișor al lui.
Entuziasmul pe care îl simțise inițial dispăruse repede, fără urme, fiind înlocuit cu un sentiment de repulsie. Cât de diferită era realitatea față de prima impresie pe care i-o făcuse capitala...
Visul fiecărui adolescent din provincie e să se mute în capitală, dar nici unul nu știe că o dată ajuns acolo, nu mai există cale de întoarcere! Capitala te metamorfozează, te face un simplu mecanism automat care acționează fără a raționa! El era unul dintre puținii oamenii care nu se lăsaseră antrenați de această nebunie, pentru că exact asta e: o nebunie curată!
O stare de somnolență îi cuprinse ființa și în curând adormi.


***

Ceasul deșteptător suna de zece minute. Se trezise, dar nu avea nici cea mai mică intenție să-l oprească. Îi plăcea zgomotul acela subțire și iritant al micuțului obiect! Ar fi stat toată ziua să-l asculte, fiindcă întotdeauna îl fascinaseră lucrurile insignifiante ale vieții…, dar din nefericire trebuia să se ducă la liceu.
Cu niște pași mari, domoli se îndreptă spre baie și în câteva minute era gata de plecare.
Cobora scările fără a se grăbi, cu toate că era târziu. ,,Poate ziua de azi va aduce ceva nou în viața mea.” Acest gând îi însenină chipul, dar nu pentru mult timp.
Ieșise în stradă. Uitându-se în jurul său, observă că totul era la fel: aceiași copaci, aceleași blocuri, chiar și același aer impregnat de imoralitatea celor ce îl inspira. Simțea o mare aversiune față de chinuitoarea rutină la care era supus în fiecare zi. Mereu aceleași fețe posomorâte, inexpresive treceau pe lângă el. Aceiași oameni lipsiți de inventivitate, de individualitate...
El nu putea, nu voia să aibă o viață la fel de mediocră, de morbidă ca a lor. Îi ura pe toți acei ipocriți care abordau o mască veselă, ascunzându-și adevăratele sentimente. Uneori, micimea lor îl lăsa indiferent: nu erau ei vinovați că el era un inadaptat! Poate că el se dorea altfel decât ei și din acest motiv ajunsese să creadă că este diferit. Dacă era așa, înseamnă că el este adevăratul om perfid.
Pe zi ce trecea se convingea de nimicnicia vieții sale. Faptul că exista el dovedea că lumea este lipsita de rationalitate. Ar fi vrut să dispară în neant, nimeni nu i-ar fi observat lipsa, nimeni nu i-ar dus dorul.
Nu-și amintea cum a ajuns în autobuz. Nu putea să înțeleagă cum reușeau acei oameni să-și trăiască viața într-un mod atât de mecanic: ei nu gândeau, doar știau că trebuie să se scoale dimineața, să plece la serviciu și să se întoarcă seara. Nimic nou în viața lor! Zi de zi, urmau același itinerar, până când, într-una din aceste zile, în mod iminent, viața lor avea să fie oprită brusc.
Fără să-și dea seama, coborâse și mergea în direcția opusă liceului. Nu voia să-i suporte pe acei elevi veseli, pe acei profesori imbecili care se credeau niște adevărați maeștrii ai catedrei pe care o ocupau, când de fapt nu erau decât niște roboți înzestrați cu o inteligență falsă, pe care o lăsaseră să amorțească undeva în ființa lor, limitându-se la a preda ceea ce știau. Existau și profesori pe care îi stima, dar erau prea puțini.
De ce să se ducă? Doar școala era aceea care îl făcuse să se interiorizeze, școala îi stăvilise mintea, îi limitase inteligența. ,, Școala, instituția învățământului și a educației...” Ce denumire iluzorie! Ce te învață de fapt această impozantă unitate a unui minister ce comite greșeli gramaticale în propriul său nume - ,,Ministerul Învățământului și Educației”? Numai platitudini! Foarte mulți copii care promiteau, care beneficiau de o istețime ieșită din comun au fost demoralizați de dascălii lor, devenind astfel niște molatici. Nu, nu merită să te sacrifici pe altarul școlii! Bineînțeles, școala are un rol major în crearea unui fond de cunoștințe pe care să te poți baza, dar ea nu trebuie să schimbe caracterul unui copil, ci doar să-l modeleze! Exact acest lucru nu-l înțelegeau ei, dar el îl știa: acei copii excentrici pe care școala vrea să-i schimbe, aceia reprezintă viitorul!
El era unul dintre acei excentrici pe care umanitatea nu-i accepta! Se uita în jurul lui și vedea cât de umili, cât de resemnați sunt în fața acestui val de monotonie, de prostie care părea să stăpânească lumea și se simți superior: el încercase să se opună; nu schimbase nimic, dar gândul că încercase îl liniștea.
Își ridică privirea spre cer și murmură încet: ,, Decât o fugă de moarte...”Se simțea fericit! Găsise răspunsul de care avea nevoie.
Pașii lui grăbiți se îndreptau spre gura metroului. Coborî degrabă scările! Metroul venea! Primea moartea ca pe o dulce binecuvântare... în sfârșit, avea să fie liber! ,,În câteva minute, totul se va termina”. Nu va mai fi sclavul acelei lumi depravate!
,,Adio!...” Se aruncă în tunelul întunecat al metroului! Nu simți nici cea mai mică durere!
În aer plutea un refren sinistru : ,, Decât o fugă de moarte...” !