agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 9160 .



Ruletistul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Mircea_Cãrtãrescu ]

2004-11-15  |     |  Înscris în bibliotecă de Amalia David



Dăruiește, Doamne, pacea Israelului
Celui care are optzeci de ani și nici un viitor pe pamînt
.

Notez aici (pentru ce?) aceste versuri din Eliot. În orice caz nu ca posibil motto pentru vreuna din cărțile mele, pentru că n-am să mai scriu niciodată nimic. Iar dacă totuși scriu rîndurile astea, nu le consider nici pe departe literatură. Am scris destulă literatură, vreme de vreo șaizeci de ani nu am făcut decât asta, dar să-mi îngădui acum, la sfârșitul sfârșitului, un moment de luciditate: tot ce am scris după vârsta de treizeci nu a fost decât o penibilă impostură. Sînt sătul să mai scriu fără speranța că mă voi putea vreodată depăși, că voi putea să-mi sar peste umbră. E drept, pînă la un punct am fost cinstit cu mine, în singurul fel posibil pentru un artist, adică am vrut să spun despre mine totul, absolut totul. Dar cu atît mai amară a fost iluzia, căci literatura nu e mijlocul potrivit prin care poți spune ceva cît de cît real despre tine. De la primele rînduri pe care le așterni pe pagină, în mîna în care ține stiloul intră, ca într-o mănușă, o mînă străină, batjocoritoare, iar imaginea ta în oglinda paginii fuge în toate părțile ca argintul viu, așa încît din bobițele lui deformante se încheagă Păianjenul sau Viermele sau Famenul sau Unicornul sau Zeul, cînd de fapt tu ai vrut să vorbești despre tine. Literatura e teratologie.
De cîșiva ani buni dorm agitat și visez un bătrîn care înnebunește de singurătate. Doar visul mă mai reflectă realist. Mă trezesc plîngînd de singurătate, chiar și cînd ziua mă simt bine printre prietenii care îmi mai trăiesc. Nu-mi mai pot suporta viața, iar faptul că azi sau mîine voi intra în moartea fără sfîrșit mă face să încerc să gîndesc. De asta, pentru că trebuie să gîndesc, așa cum cel aruncat în labirint trebuie să caute o ieșire printre pereții mînjiți cu baligă, chiar și prin gaura șobolanului, numai din acest motiv mai scriu rîndurile astea. Nu propriu-zis ca să (îmi) demonstrez că există Dumnezeu. Din păcate nu am fost niciodată, cu toate eforturile mele, credincios, nu am avut crize de îndoială sau tăgadă. Poate că ar fi fost mai bine să fiu, pentru că scrisul cere dramă și drama se naște din lupta chinuitoare între speranță și deznădejde, unde credința are un rol, îmi închipui, esențial. În tinerețea mea, jumătate din scriitori se converteau, iar jumătate își pierdeau credința, ceea ce pentru literatura lor avea cam aceleași efecte. Cît îi invidiam pentru focul pe care demonii lor îi ațîțau sub căldările în care huzureau ca artiști! Și iată-mă acum în ungherul meu, un ghem de zdrențe și zbîrcituri, pe a cărui minte sau inimă sau credință nu ar paria nimeni, pentru că mie nu are ce să mi se mai ia.
Zac aici, în fotoliu, terifiat de gîndu că afară nu mai există nimic, decît o noapte solidă ca un infinit sloi de smoală, o ceață neagră care a mîncat încet, pe măsură ce am înaintat în vîrstă, orașe, case, străzi, fețe. Singurul soare din univers pare să fi rămas becul veiozei, iar singurul lucru luminat de el — o față smochinită de moșneag.
După ce voi muri, cavoul meu, ungherul meu, va continua să plutească în ceața neagră și solidă, ducînd niciunde foile astea ca să le citească nimeni. Dar în ele e, în sfîrșit, totul. Am scris cîteva mii de pagini de literatură — praf și pulbere. Intrigi conduse magistral, fantoșe cu surîsuri galvanic, dar cum să spui ceva, cît de puțin în această imensă convenție a artei? Ai vrea să întorci pe dosinima cititorului, iar el ce face? La ora trei termină cartea ta, și la patru se apucă de alta, oricît de bună ar fi cartea pe care i-ai pus-o în brațe. Dar aceste zece-cincisprezece foi sînt altceva, alt joc. Cititorul meu este acum nimeni altcineva decît moartea. Îi și văd ochii negri, umezi, atenți ca ochii fetițelor, citind pe măsură ce umplu rînd după rînd. Foile astea cuprind proiectul meu de nemurire.
Zic — proiect, deși totul, și ăsta e triumful meu și speranța mea, este adevărat. Ce straniu: cele mai multe personaje care populează cărțile mele sînt inventate, dar ele au părut tuturor cópii ale realității. Abia acum am curajul să scriu despre un om real, care a trăit mult timp lîngă mine, dar care în convenția mea ar fi părut cu totul neverosimil. Nici un cititor nu ar fi acceptat că î lumea lui ar trăi, înghesuindu-se în aceleași tramvaie, respirînd același aer, un om a cărui viață este o demonstrație practic matematică a unei ordini în care astăzi nu mai crede nimeni, sau crede pentru că este absurd. Dar vai! — Ruletistul nu este un vis, bici o halucinație a unui creier sclerozat, nici un alibi. Acum, gîndindu-mă la el, sînt convins că am cunoscut și eu acel cerșetor de la capătul podului, despre care scria Rilke, în jurul căruia se rotesc luminile.

Deci, nimeni drag, Ruletistul a existat. Și ruleta a existat. Nu ai auzit nimic despre ea, dar spune-mi, ce ai auzit despre Agartha? Eu am trăit vremurile neverosimile ale ruletei, am văzut prăbușirea averilor ți acumularea averilor în lumina de fiară a prafului de pușcă. Am urlat și eu în sălile scunde, subpămîntene și am plîns de fericire cînd era scos afară un om cu creierii împrăștiați. Am cunoscut marii magnați ai ruletei, industriașii, propietarii de pămînturi, bancherii care pariau sumele acelea de multe ori exorbitante. Timp de mai bine de zece ani, ruleta a fost pîinea si iadul sufletului nostru senin. Nu s-a auzit nici o șoaptă despre așa ceva de patruzeci de ani încoace? Știe cineva oare azi ce se petrecea cu adevărat în acele caverne? Unde e vorba de sînge, se tace. Toți au tăcut, sau poate că fiecare știutor a lăsat după moartea sa niște foi inutile ca acestea, pe care le va urmări, cu degetul scheletic, doar moartea. Moartea individuală a fiecăruia, geamănul negru născut o dată cu el.
Omul despre care scriu aici avea un nume oarecare, uitat de toată lumea, căci foarte curînd i s-a spus Ruletistul. Spunînd “Ruletistul”, nu puteai vorbi decît de el, deși ruletiști erau destui. Mi-l amintesc fără greutate, o figură posomorîtă, o față triunghiulară pe un gît lung, gălbui și slab, o piele uscată și părul aproape stacojiu. Ochi de maimuță amărîtă, asimetrici, mi se pare că inegali ca mărime. Făcea cumva o impresie de îngălare, de necuățenie. Așa arăta și în țoalele lui de la fermă, și în smokingurile lui de mai tîrziu. Doamne, ce tentat sînt să fac aici și puțină hagiografie, să-i arunc o lumină transfinită pe obraz și să-i pun o văpaie în ochi! Dar să strîng din fălci și să-mi înghit ticurile astea mizerabile. Ruletistul avea fața întunecată, de țăran ceva mai înstărit, cu dinții jumătate fier, jumătate cărbune. De cînd îl știu și pînă a murit (de revolver, dar nu de glonț) a arătat la fel. Și totuși el a fost singurul om căruia i-a fost dat să întrezărească infinitul Dumnezeu matematic și să se ia la trîntă cu el.
N-am nici un merit că-l cunosc, că pot să scriu despre el. Aș putea să înalț, numai cu figura lui înaintea ochilor, o schelărie ramificată enorm, un babel de hîrtie, un Bildungsroman de o mie de pagini, în care eu, umil Serenus Zeitblom, aș urmări cu sufletul la gură demonizarea progresivă a noului Adrian. Dar apoi? Chiar dacă, prin absurd, aș da ce n-am dat în șaizeci de ani de lucru, o capodoperă, mă întreb la ce bun...Pentru scopul meu final, pentru marea miză a mea (pe lîngă care toate capodoperele lumii sînt țărîna din clepsidră și puful păpădiei), ajunge să înșir în trei rînduri etapele vieții larvare a unui psihopat: copilul brutal, cu fața întunecată, care taie în bucăți insecte și omoară cu pietre păsările cîntătoare, pasionat de jocul cu bile de sticlă și de aruncarea potcoavei la țăruș (mi-l amintesc pierzînd, pierzînd mereu bani, bile, nasturi, și apoi încăierîndu-se cu disperare); adolescentul cu momente de furie epileptică și apetit exacerbat; pușcăriașul condamnat pentru viol și tîlhărie. Cred că singurul “apropiat” în toată această întortocheată etapă a vieții lui am fost eu, poate fiindcă fuseserăm vecini. Oricum, nu m-a lovit niciodată și mă privea mai puțin bănuitor decît pe ceilalți, oricine ar fi fost ei. De cîteva ori l-am vizitat, țin minte, și la țnchisoare, unde, în frigul verde al vorbitorului, mi se plîngea tot timpul, înjurînd oribil, de ghinionul pe care-a avea la poker — și îmi cerea bani. Aproape plîngea de umilința de a se curăța mereu, de a nu fi în stare nici la o singură mînă din miile pe care le juca să ia banii celorlalți. Stătea acolo, pe scîndura verde, o mînă de om cu ochii înroșiți de conjunctivită.
Nu, mi-e imposibil să vorbesc despre el la modul realist. Cum să înfățișezi realist o parabolă vie? Orice tertip, orice întorsătură sau automatism stilistic care aduce cît de cît a proză mă deprimă, mă îngrețoșează. Să mai spun că, după ce a ieșit din închisoare, s-a apucat de băut și în cel mult un an a decăzut îngrozitor. Nu avea slujbă, iar singurele locuri pe unde îl puteai găsi în mod sigur erau cîteva cîrciumi de duzină, unde de altfel cred că și dormea. Îl vedeai umblînd de la o masă la alta, îmbrăcat în acel mod inconfundabil al bețivilor (haina pe pielea goală, turul pantalonilor tîrîndu-se pe trotuar) și cerînd cîte o halbă de bere. Am văzut de multe ori farsa sinistră, dureroasă pentru mine, dar în același timp amuzantă, pe care i-o făceau din cînd în cînd clienții obișnuiți ai cîrciumei: îl chemau la masă și îi spuneau că va căpăta berea dacă va trage bățul lung din două bețe de chibrit ținute în pumn. Și se tăvăleau de rîs cănd el trăgea întotdeauna bățul scurt. Niciodată, sînt sigur de asta, nu și-a “cîștigat” berea în acest fel.
Cam pe atunci mi-au apărut mie primele povestiri în reviste și, după un timp, primul volum de povestiri, pe care îl consider și azi cel mai bun lucru făcut vreodată de mine. Eram pe atunci fericit pentru fiecare rînd pe care îl scriam, mă simțeam în concurență nu cu cei din generația mea, ci cu marii scriitori ai lumii. Am intrat, cu încetul, în conștiința publicului și în lumea literară, am fost adulat și negat violent în proporții egale. M-am căsătorit prima dată și, în fine, am simțit că trăiesc. Asta mi-a fost de altfel fatal, căci scrisul nu prea se împacă, de obicei, cu belșugul și fericirea. Uitasem, firește, de amicul meu, cînd l-am reîntîlnit după cîțiva ani în locul cel mai neverosimil pentru el; la un restaurant din centru, în lumina stinsă, halucinată, a unor ciorchini de candelabre cu prisme curcubeene. Vorbeam liniștit cu nevastă-mea și îmi plimbam privirile prin sală, cînd brusc mi-a atras atenția un grup de afaceriști care ocupaseră o masă încărcată ostentativ. În mijlocul lor și în centrul atenției se afla el, cu figura lui lungă și slabă, înțolit sclipitor, dar arătînd tot a golan cu găvanele ochilor stinse. Yăcea blazat pe scaun, pe cînd ceilalți trăncăneau cu o anume veselie cam mitoăcănească. Am simțit totdeauna repulsie față de obrajii aceia lucioși și hainele de cioclu indecent prin care oamenii de felul lor înțeleg să se remarce. Dar, desigur, eram în primul rînd contrariat de schimbarea nesperată în bine a situației materiale a amicului meu. Am mers pînă la masa lor și i-am întins mîna. Nu știu dacă s-a bucurat să mă vadă, era impenetrabil, dar ne-a invitat să ne alăturăm lor și, pe măsură ce seara înainta înspre noapte, printre multe banalități și stupidități care s-au înșirat în conversație, au început să răzbată cuvinte în doi peri, expresii enigmatice pe care afaceriștii și le pasau peste încărcătura barocă a mesei și la care nu știam cum să reacționez. Timp de cîteva săptămîni după aceea am simțit din plin teroarea de a fi întrezărit, chiar și subconștient, niște perspective care se pierdeau spre un alt spațiu decît lumea burgheză, în definitiv, chiar dacă ușor colorată de moftul artei, în care trăiam. Mai mult, aveam de multe ori, pe stradă și chiar în biroul meu, senzația că sînt supravegheat, verificat de o instanță nedefinită, care doar plutea dizolvată, ca un fum de amurg, în aer. Acum știu sigur că eram cu adevărat supus unor verificări amănunțite, pentru că fusesem propus să-mi încep noviciatul în lumea subterană a rulotei.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!