Sunt ca o lumânare aprinsă
Ce stă în întuneric pe o masă prăfuită
Într-un colț uitat de fericire.
Flacăra ce-mi stă în loc de suflet
Arde speriată și tremurândă.
Nimeni nu trece pe lângă mine.
Ceara cade minut cu minut
Și picătura se transformă în lacrimă.
Arde flacăra ... din ce în ce mai încet ...
Mi-e frică de o șoaptă prea puternică
Și de un suflu prea tare din partea altora.
Iată cum ceara cade din ce în ce mai mult
Și apa formată din lacrimi
A ajuns lângă flacără
... pericole peste tot.
Aud un scârțăit de ușă a acestei camere uitate.
O cameră ce este viața mea.
Închisă, neagră, morbidă, șoptită și uitată.
Eu stau în mijloc, dar nu am putere destulă
Pentru a face lumină.
Și iată cum acel străin se împiedică
Din cauza întunericului din viața mea ...
Și mă stinge cu răsuflarea prea puternică.
M-am stins și a rămas doar fumul și mirosul
Unei lumânări uitate într-o cameră uitată.