agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4535 .



Poveste cu pere, nuci și stele
proză [ ]
urmare fără sfârșit

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [magul ]

2004-10-19  |     | 



Tăicu’ mă înveli într-un suman, greu cât o piatră de moară, încât am început să mă clatin ca o curcă beată. Mustățile albe se încrețiră a zâmbet… Umblă cu meșteșug la flăcăruia lămpii și lumina începu a se topi somnoroasă, subțire, până se rătăci în ungherele pereților.

Afară, aerul nopții ardea pe obraz, dar mai abitir îmi auzeam inima bătând. Până în spatele bordeiului am tras și-o trântă pe iarba îmbătrânită de de brumă. Dar mâna lui Tăicu’ mă ridică asemenea unei aripi de înger.

Am încremenit de uimire: “Uăăăi, Tăicule!” și am rămas pironit în fața arătării, ce se întindea de la gardul șurii dincolo de Cloșcă.

- Ia, Guțule, asta-i minunea, îmi făcu el semn spre cer.Iar ochii lui păreau aldebarani vii.

Cometa lumina acum parcă tot satul. Ochii mi se dădură bine cu întunericul. Inima-mi bătea așa de tare, că o vrabie zvârâi speriată sub streșină și se pierdu în spațiul sfințit de lumina Măiastrei.

-Pe asta o lași să se ducă. Nu-i așa Tăicule? Am încercat eu în șoaptă.
-Hm, zici tu asta?
-Păi după ce o să treacă de Soare, o să povestească acolo, în lumea ei, că la noi era toamnă și că oamenii au ieșit noaptea din case, să se uite la ea…
-Hm, or mai ieși oamenii din case să se minuneze?

Glasul lui era îndoială, visare, iar gândurile mele un zbor de foc printre stele și lumi minunate.

*

Tăicu’ avea un obicei straniu. De fiecare dată când avea slobozenie de la Dumnezeu, lua câte o cometă, o stea căzătoare, sau ce astru găsea el pe cerul nopții și îl închidea să se coacă într-o pară, într-o nucă sau în merele ionatane ce le ținea înșirate pe policioara dintre geam și sobă.

Când mă duceam la el, în lungile amiezi ale copilăriei, mușcam înfiorat din carnea zemoasă a unei stele. El întreba serios, privindu-mă pe furiș: “Ce gust are Arcturus, Guțule? Vezi să îmi mai rămână și mie un cotor!”

N-am știut niciodată să-i spun. Nici nu aveam cum. Vedeam mai prsus de cuvinte cum tot cerul viu de stele trăia nestingherit în livada de mai la deal de casă, în flori și fluturi, chiar și-n vrăbioiul Gurilă, care se înfoia pe sârma de întins rufe de la cerdac, așteptând ca eu să plec și să las pe jos câteva firimituri din colacul proaspăt scos din cuptor. Dar mai presus de toate, sisteme solare întregi cu istoriile lor cu tot, îmi foșgăiau prin sânge, lucru de care nu încetam să mă minunez.

*

Anii au trecut. Tăicu’ a plecat într-o zi pe coama unei stele și pe căi lăturalnice într-o livadă unde pe crengile pomilor ard sori de aur și galaxii de smarald, iar prin mijlocul grădinii curge chiar un râu de lapte.

Eu am plecat departe de sat, vremurile se înrăiseră. Toată comoara lui, trei pere și un pergament scris într-o limbă uitată, mi-au rămas. Le port asupră-mi și zi și noapte.

*

Alarmă aeriană. A treia pe ziua de azi. Casele Bucureștiului cu toate acareturile lor se înghesuie să se ascundă în beznă, din fața groaznicelor păsări de fier. Deasupra, cerul senin și-atâta pace, iar aici lumea ruptă de moarte și foc ucigător.

La un balcon, o siluetă uscățivă privește prin binoclu spuza de stele spre miază-noapte. Din când în când notează pe niște foi. Una îi scapă și face gesturi disperate să o prindă. O prind fără prea mare efort cu puțin înainte de a atinge iarba. Flutur de câteva ori hârtia în aer să-l asigur că e în siguranță.

Aud pași pe scări și o voce mormăind: “Am zis eu că-mi trebuie un caiet.” Îi întind hârtia, el îmi ofera binoclul, cu o nerăbdare timidă. Le găsesc relativ ușor într-un câmp de 25 de grade. Cometele se văd difuz. Au trecut de periheliu și cu fiecare seara se sting din ce în ce mai mult.

-Guțule, pe astea le lași să se ducă?
Surâd și îi dau binoclul îndărăt.
-Hm… dumneavoastră ce spuneți domnule profesor?

Am rămas tăcuți până când săbiile de lumina ale artileriei antiaeriene brăzdară cerul. Huruitul surd al bombardierelor se iscă de undeva dinspre Ploiești. Inima-mi se strânge de neputință și spaimă. Inima i se strânge de neputință și spaimă. Întind în grabă un măr ionatan și mă las înghițit de întunericul călăuzitor, spre alte lumi și alte spaime ce așteaptă a fi alinate.




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!