Cad…Din imensitatea cerului cad in infinitul abisal…Nimic nu imi poate opri caderea sau alina senzatiile incercate. Drumul este presarat cu amintiri de mult uitate, stricate de trecerea timpului. Prima floare primita..acum ofilita din cauza nepasarii…Superbul apus si curcubeul dinainte..Stralucirea le este inlocuita cu nuante pale de gri, negru..Totul este desenat in creion, de o mana de artist incepator. Deodata se aude un tipat ce invadeaza locurile acoperite de tacere..Sa fie constiinta pierduta..? Imediat este urmat de o durere ascutita. In sfarsit revine curajul de a deschide ochii. In jur este o lumina galbuie cuprinsa de ceata. Locul caderii este noroiul proaspat, in care ma afund incetul cu incetul. Privesc in jur sperand un ajutor,o ultima mana intinsa inainte de inecare. Noroiul dispare.. Numai pustiu, intunecat si fara nici un sunet...Ca in prima ora a lumii, cand totul este straniu de curat, neatins de nimeni, unde tacerea este deasupra tuturor...Singura, fara nimeni si nimic in jur, in bezna totala...Deodata, se aude ceva ca un murmur incet, slab...creste in intensitate, si creste, si creste...De peste tot se aud zgomote ca de eruptii...Ma uit in jurul meu, in obscuritate vad cum se ivesc primele animale, iesind timide din pamant...Plante incep sa creasca, totul este mirific si sublim...Aud cum seva pamantului rodeste, trimitandu-si toata esenta la suprafata, creand toate formele si culorile, intr-un avalgam hipnotic de nou, de proaspat...Nimic nu mai este intunecat...Dintr-o data, rasare Soarele...Un alt Soare..Mai puternic, mai stralucitor...Cu o forta izbitoare, dar nevatamatoare...Atunci vad ca nu sunt singura...Alaturi de mine, la cativa pasi, este cineva...Nu-i vad fata, dar pot simti ce simte...Vad ce vede...Se apropie de mine, si, luandu-mi mana, ne intoarcem sa privim miracolul noii lumi...Lumea noastra, realizata din visurile si iluziile fiecaruia, o lume in care nimic nu ne va desparti, vom sta asa, mana in mana, pentru totdeauna...Intr-o clipa, cu un sunet asurzitor, o intreaga lume iese la suprafatza, uimindu`ne prin indiferentza si brutalitatea ei...Dispare intr-o crapatura a pamantului...Suntem iarasi singuri...Dar VAI! suntem despartiti de acel crater, fara nici o punte, meniti sa fim singuri, dar totusi uniti prin...ceva... prin acel univers creat fara stiinta.Aud cum ma striga, sunetul vocii LUI capata rezonante necunoscute, simt pamantul vibrand sub picioarele mele...Totul se invaluie intr-o ceata deasa...Revin din nou amintiri pierdute, uitate in negura timpului...Afara a iesit Soarele...Orbitor acum. Este prea greu sa privesc inspre el, prea greu sa ma abtin. O singura raza patrunde in prapastie, atingerea ei se aseamana cu zborul moale al miilor de fluturi aurii...Praful formeaza cel mai ingust drum cu putinta. Si totusi..este CALEA catre cealalta parte...Fara sa ma mai gandesc, fac un pas catre raza..Inca unul...Si tot asa pana ce ma trezesc la mijlocul drumului.Vad cum imi face cum mana.Din nou impreuna..

Intr-o clipa soarele dispare, lasand loc doar norilor, luandu`si raza...Din nou iluzii spulberate in vant..in furtuna care incepe..O ultima luminare a ei ma ajuta sa ma prind de marginea alunecoasa..Pietrele se transforma in serpi ce susura cu glasuri cunoscute, auzite in cadere..Strigate mute in cosmarul vietii.Isi infig coltii in suflet, eliberand veninul..Usor usor ma desprind, cazand din nou in neant...Aceleasi imagini obsedante se deruleaza..Filmul se repeta la nesfarsit.