Acum am rămas singur în salon și nu cred că voi mai avea timp să-mi termin de scris memoriile, postumul meu mesaj adresat ei.
De mic copil avusesem început de meningită, mai apoi sinuzită cu serioase complicații, pentru ca în final să mi se depisteze o tumoare malignă neoperabilă, la nivelul creierului.
Cu o lună de zile în urmă am fost la un chef. La fel ca de fiecare dată în ultimii ani, m-am hotărât să mă îmbăt pentru a mă face de râs – fapt ce cred că mi-a reușit destul de bine. A doua zi mi s-a făcut nespus de rău; am crezut că este durerea de cap care urmează după fiecare beție. Starea aceea a persistat mult timp, așa că a trebuit să mă prezint la un medic să mă consulte. Au urmat niște controale care mai de care mai sofisticate, iar rezultatul analizelor a fost devastator.
De ce ți-e frică nu scapi niciodată; nu mi-e frică de moarte, mă gândesc de mult timp la ea – de fapt, de mic copil. Preferam însă o moarte fulgerătoare. Pe de altă parte, nu vreau nici să mă sinucid; nu pot accepta să-mi aleg singur felul în care să mor. Oricum, nici acum poate că nu e târziu – sunt la etajul V al spitalului, același la care am stat și când am fost operat de apendicită.
Și de ce mă rog m-ar speria moartea? Oamenii sunt inconștienți – de aceea se tem ei de moarte. De ce nu ne temem însă de faptul că ne-am născut? Căci acum așa văd eu lucrurile: când ne naștem sufletele noastre vin din neant, din haos, din repaos, de nicăieri. Iar când murim ele nu fac nimic altceva decât să se întoarcă de unde au venit. Deci, altfel spus, ar trebui să ne temem mai întâi de faptul că ne-am născut, și abia apoi și de moarte.
“Nu există pentru om decât trei evenimente: nașterea, viața și moartea; nu simte când se naște, suferă pentru că trebuie să moară și uită să trăiască.” – a spus cândva cineva, iar eu l-am nesocotit la acel timp.



Bănuiesc că de acum trebuie să vină și ea pe aici, să mă viziteze – cred că a auzit de la ceilalți despre mine. Au trecut doi ani și mai bine de când a plecat în Italia, de când m-a părăsit pentru celălat. Doi ani și ceva de când am încetat să mai exist. S-au scos însă vizele cerute României pentru ca cetățenii acesteia să poată circula liber în Europa. Cu acest prilej a venit și ea ACASÃ într-o mică vacanță. Stai liniștită, te vei întoarce repede la el, te asigur! Regret însă că odată cu mine va muri și pseudoiubirea noastră și nimeni nu va ști vreodată sublimul și candoarea împrăștiate de noi în tot acel timp.
Metastază a avut și cel de lângă mine; azi dimineață i-au dat drumul acasă, cu clepsidra în buzunar – medicii nu mai aveau ce să-i facă. “Poate vreo minune, un miracol... Au mai fost cazuri... Dumnezeu e mare!”, îi tot spuneau ei nefericitului. Același lucru e valabil însă și pentru mine.
Mâine vor veni și ai mei să mă scoată de aici; verdictul este dat, m-am prins, iar scadența o voi afla doar eu, la vremea mea. Oricum, mă simt ușurat și împăcat cu mine însumi; nu vreau să se afle nimic despre marea mea trecere.
Cioran era expert la 21 de ani în problema morții. Fals! Așa credea el, dar lucrurile nu au stat deloc așa. A murit destul de târziu, în Franța, Doamna cu coasa râzbunându-se cu vârf și îndesat pentru sfidarea lui. A murit de Alzheimer, debil, uitând cu desăvârșire limba poporului care l-a zămislit, implorând numai în limba lui Camus. Păi da!, el era expert, dar nu a murit la 21 de ani, ca mine!
Blaga, poetul luminii, a înțeles mai bine esența vieții și a cunoscut, grație trilogiei lui, cum să ajungem împăcați la El, la Marele Anonim. “Știu că acolo unde nu este moarte, nu e nici iubire, și totuși, oprește Doamne ceasornicul cu care ne măsori destrămarea...” /??
Ciudat lucru – de ceva timp am tot felul de halucinații și am impresia că delirez în neștire. Frânturi de amintiri, crâmpeie din alte vieți, regretul de a nu mai avea regrete... Doctorul a prezis astfel de simptome – tumoarea își mărește în timp volumul, și apasă din ce în ce mai mult pe un vas de sânge, împiedicând alimentarea cu oxigen a creierului. O moarte lentă, o scurgere a vieții înapoi spre repaos.
Într-o seară, cuprins de jocul hazardului, i-am spus că nu mi-a mai rămas timp, nu atât pentru ea, cât și pentru mine. Atunci niciunul dintre noi nu a bănuit gravitatea providențială a spuselor mele.
E primăvară – afară pulsează viața: pomii au înflorit, roiesc peste tot insecte, se aud triluri de păsărele...Afară-i histeria, iar eu sunt aici, înăuntrul meu, numărându-mi firicelele de nisip. Îmi va fi dor cu siguranță de tot ceea ce mă leagă pe mine de acest pământ, de această viață; am crezut cu toată ființa în mitul fericirii prin iubire, numărâdu-mă și eu la rândul meu printre cei mai iubiți dintre pământeni. Acum, stând în acest salon monstruos, simt că aș vrea să trăiesc mai mult ca niciodată.


Ce zi o fi astăzi? Oare cât o fi trecut de atunci? M-am externat de o săptămână și mai bine, și EA tot nu a venit să mă vadă.
Astăzi l-am văzut pe tata plângând pentru prima oară în viața mea. În casă deja s-a așternut o atmosferă de doliu – am în nas permanent o senzație puternică de miros de tămâie.
Fratele meu stă de azi dimineață la căpătâiul meu și veghează – a venit acum rândul lui. Nu am mai mâncat nimic de câteva zile. Îi cer să-mi încarce stiloul ți apoi, la rugămintea mea expresă, îmi aduce o oglindă. Sunt de nerecunoscut: ochii, cândva plini de viață și de lumină, sunt acum atât de inexpresivi; trăsăturile feței sunt supte, părul ud de-o transpirație rece. Mi-e milă de toți ceilalți care mă privesc.
De vreo două zile se perindă prin casă tot felul de rude, amici, foști colegi, etc. Vor probabil să fie siguri de ceea ce au auzit; oricum nu mă catadicsesc de prezența lor. Acum este timpul marii mele așteptări: oare care dintre ele va veni prima?
Tata bolește și el; e din ce în ce mai slăbit – regret să-l văd astfel. Mă întrebă dacă vreau totuși ceva(un fel de ultimă dorință) și nu știu ce să-i spun. Nu mă pot abține și încep să plâng. Da – ăsta era singurul lucru pe care mi-l doream: să plâng. Renunț astfel și la ultimul dram de demnitate. “Mi se prăpădește băiatul, mi se prăpădește băiețelul”, repetă mecanic mama, aiurind. Aprinde tremurând o lumânare și o rezeamă de degetele mele inerte, pe care eu deja mi le simt reci; îmi cerșește din ochi s-o iert.
Sună cineva la ușă – inima-mi tresare – EA trebuie să fie, mi-e dor de EA, și simt organic scurgerea ultimilor mele firișoare de nisip. O forfotă nebună, iar ceilalți îi fac loc să treacă. Ceara se scurge pe mâini, încălzindu-mi totodată și trupul. EA este! Apuc însă să-i mai admir încă o dată ochii, de-o frumusețe răvășită. Încearcă sî-mi vorbească...Da, îmi vorbește! Lacrimile i se înnoadă în bărbie și am vaga impresie că repetă mereu același lucru: “Te-am iubit, dar te-am ucis...Te-am iubit dar te-am ucis...Te iubesc!”. Se apleacă deasupră-mi și-mi sărută ochii; mai văd însă, pentru o secundă, chipurile îndurerate ale celorlați, ale străinilor de mine. Sărutul îmi pecetluiește definitiv ochii – ultim sărut, zeiță scoborâtă printre muritori, și-o ultimă suflare.

Mă înconjoară o beznă lăptoasă, și simt o nesperată ușurare. Și apoi NIMICUL...


by [email protected]