Și uite că nu m-am ofilitit; sufletul meu continuă să spere și mai are încă puterea să mai vibreze!


Stau în pat și nu vreau să adorm – nu vreau să o pierd! Ar fi chiar culmea să fie EA. O privesc flămând – e obosită și a adormit în timp ce-i vorbeam.
Întunericul nopții, alminteri consolator, mă neliniștește. Cine a adus-O în viața mea?
Am zărit-o într-o discotecă și mi-am spus că EA trebuie să fie, mai convins ca niciodată. O sclipire de mărgean – și mi-am adus aminte de Victor Petrini când o vazuse pentru prima dată pe Matilda, fugar, pe stradă, într-o clipă posomorâtă de iarnă.
Ies pe balcon și fumez o țigară – zgomotul ușii, faptul că beau puțin Cola , nu o stânjenesc câtuși de puțin. Trebuie să fie foarte obosită!
Lumea se plimbă zgomotos pe faleză, care mai de care mai plini de viață. Viață! Ce naiba mai înseamnă și cuvântul ăsta? Fumez și simt că mi se face rău. Trebuie să mă las de fumat – mă tot amăgesc de ceva timp și nu reușesc. Și ce dacă mă otrăvesc și eu puțin?
Încerc să mă gândesc, dar nu pot. Sunt nervos – de ce hazardul nu mi-a scos-o în cale mai devreme? Și de ce tocmai acum? Eu fumez pe balcon, iar la mine în cameră doarme o STRÃINÃ. Ceva din ființa mea o revendică, dar știu că nu va fi a mea niciodată.
Cineva aruncă cu apă de sus. Ah. Ce l-aș mai înjura! Dar EA doarme și mă abțin – altceva nu mai contează.
Dar de ce a venit? Atunci, în seara când am cunoscut-o, abia dacă am făcut cunoștință, și apoi s-a vaporizat, asemeni sânzienilor din mijlocul poienilor.
Să fie soarta, destinul, providența, sau cum i se mai spune jocului ăsta imens ân care noi suntem infime marionete cu ițele încurcate?
Și mâine pleacă la Mangalia. Trebuie să plece – are acolo prieteni! Asta e singura noapte ce poate o petrecem împreună în această viață!
Mai am două fumuri, dar arunc țigara – trebuie să mă las de țigări! Nu mai vreau să mă ucid treptat, în timp.
Trebuie să fac ceva! Voi intra în cameră și o trezi – nu, sunt prea laș. Mă așez tăcut în patul meu și mă zbat, chinuit de gînduri. Și-l aud pe Eminescu, consolat de zădărnicia iubirii lui negăsite vreodată:


“Când de-odată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce ...
Pân' în fund băui voluptatea morții
Ne 'ndurătoare.”







Stau cu ochii fixați în tavan și-mi spun că în 30 de secunde o voi trezi. Renunț. Delirez singur – nu vreau să adorm.
Și ce brusc și dureros de dulce a apărut în viața mea. Iarăși viața îmi dă palme atunci când mă așteptam eu mai puțin. Chiar că-i o apariție meteorică. Mă roade aceeași întrebare – și dacă EA este și eu o las să-mi scape?
Mă joc cu draperia – o lumină chioară pătrunde timid în cameră și-i luminează ușor chipul. Tresar speriat - EA este!
Dar EA de ce nu m-a recunoscut din prima? De ce nu am văzut nici o sclipire în ochii ei frumoși?
Mă surprinsese peste zi. Am fost și am luat-o din gară, am mers apoi la hotel și de acolo pe plajă, vorbind și gândind de parcă ne cunoșteam de-o viață, cu o dezinvoltură dezarmantă.
“Așa trebuie că face cu toată lumea”, mi-am spus, și am simțit amarul gust eminescian.
A făcut repede cunoștință cu sora mea și cu prietenul ei și s-a integrat repede în grupul nostru. O fată de viață, ce mai!
Și dacă EA nu doarme și mă așteaptă să-i mărturisesc totul? Și dacă EA m-a recunoscut și eu nu am știut să-i citesc in ochi sclipirea?
Îmi iau inima în dinți și fac gestul care, știu, cândva, mă va costa enorm de mult – o trzesc. Da – e somnoroasă, dar mă primește în patul EI; îmi face chiar și loc lângă EA. O iau în brațe, iar în sinea mea gândesc că nu-i voi mai da drumul niciodată. De data asta nu-mi va mai scăpa! EA se chinuie să adoarmă, în timp ce eu îi bâjbâi trupul încercând să o redescopăr; pielea fină, aroma ei plăcută, căldura ce trupu-i o emană... Þip de bucurie în mine, dar EA, epuizată, nu mă aude.
Încep să o sărut și să îmbrățișez; târziu, după o vreme, îmi răspunde și EA la sărutări. Tandră, ademenitoare, cu mișcări firave și pline de căldură, îmi readuce speranța în suflet.








Cred că astăzi s-a terminat totul între mine și ea. Oare de ce nu mă mir?
“De altfel e și cea mai frumoasă declarație de dragoste:” C. Noica – Ãsta e mesajul fără răspuns pe care i l-am trimis ei mai devreme. Mai bine să aleg eu finalul, și nu ea! Dar de ce trebuie să fie mereu un sfârșit? O.K.!
Mâine se împlinesc două săptămâni de când o cunosc...
Și ce gust amar , și cât dezgust!



Mă bântuie însă imaginea Monei; încă mă mai bântuie! Oare când o voi uita definitiv? Știu când – în mormânt!
Ascult acum la alegerea calculatorului “Ploaie în luna lui marte”, în interpretarea Paulei Seling, după versurile lui Nichita. Melodia mea și a Monei…
Mă bântuie imaginea Monei…

Ploua infernal
Și noi ne iubeam
Prin mansarde… Totul la trecut – prezentul a murit și el!

Nu cred că ea mă va suna; sunt hotărât să nu-i mai dau absolut nici un semn de viață. Ce simplu pare!


Uitasem cum e să mai scriu. A fost o perioadă de rătăcire post Mona. Trebuie să mă apuc iat de scris – vorbesc serios! Îmi doresc foarte mult un roman de dragoste proustian.


Mi-e dor de Eminescu cu durerea lui cu tot!



Aseară am sunat-o să-i spun că au ieșit pozele de la mare. M-a invitat la ea acasă să i le arăt; i le-am dăruit… Totul părea că a reintrat în normal; ca și cum nimic nu se întâmplase între noi… Dar absolut nimic!
A venit apoi la mine acasă și ne-am uitat la filme, pe calculator, ca de obicei… Cine pe cine să mai înțeleagă?



E dureros să vezi ce radical se schimbă oamenii când își pierd inocența. Acum mințim cu toții cu nerușinare! Și e inuman să vezi că nut e mai poți întoarce la cel ce ai fost…
De ce mai am puterea să sper în iubire după tot ce mi s-a întâmplat?
Și de ce nu pot să uit?


“Nici un semn de viață
Din partea celor ce pleacă...”
Acum cîteva seri ne-am despărțit definitiv. Venise cu sora ei la mine să ne uităm la filme, iar eu, implacabil și fără noimă, m-am îmbătat.
Ceva nu mergea bine între noi; iar eu mă atașasem periculos de tare de ea. Încă un chip de lut... La ce bun iubirea neîmpărtășită?


Week-end-ul trecut am fost la ea în București. A fost o surpriză, atât pentru ea cât și pentru mine; am plecat de nebun încotro m-au îndreptat pașii și inima.
Totuși, ea a spus că a bănuit că mă voi duce dupa ea; trist, am realizat cât sunt de previzibil în amorurile mele. A doua zi am plecat brusc de la ea, de neînțeles, fără motiv și fără nici o explicație, igorându-i protestele și părerile de rău...
Am așteptat ore în șir în Gara de Nord, încercând zadarnic să mă înțeleg. Deși o doream atât de mult, și după ce petrecusem încă o noapte împreună, nu am reușit decât să o fac să sufere. Alergase după mine pe scări, dar ma ignorat-o complet; am mers pe jos de la ea din cămin și până în gară, căutând cu disperare o brichetă. Nervos, i-am dat apoi tot felul de mesaje de iubire, altele de reproș, la care ea, înțeleaptă, nu mi-a răspuns. Am încercat inutil să-i găsesc o vină... Totul s-a întors împotriva mea; eram tot singur și mă simțeam ca și cum aș fi ucis pe cineva. Mi se părea că am ajuns un monstru și ocoleam privirile oamenilor. De mai multe ori am avut tendința să mă întorc la ea și să-mi cer scuze; nu am găsit însă argumente destul de puternice să mă convingă( sau nu vroiam să le găsesc) și am renunțat.
Am ajuns în Iași și totul mi se pare acum un vis; zeci de ore de rătăcire, de căutare a iubirii și a sinelui. O bâjbâială prin întuneric, o introspecție în suflet și prin amintiri; o revedere a ființei iubite.
Am avut apoi revelația zădărniciei noastre; neputința actorilor de a schimba scenariul și severitatea regizorului.

Ieri am împlinit 2 luni de când ne cunoaștem. Ce puțin timp și ce mare e zbaterea din mine!


Mi-a dat beep sâmbătă; am sunat-o dar nu am putut vorbi prea mul – se angajase undeva. Am stabilit să revin mai târziu cu un telefon, dar m-am făcut că am uitat. Noaptea târziu au sunat-o niște prieteni comuni de pe tlefonul meu; eu nu am vrut să vorbesc cu ea. Iarăși? Ce mai puteam să-i spun? Că am fost un fraier? A spus că va veni ea în noiembrie la Iași. De ce?
“Întâmplarea că sunt, minunea că exiști!”


Doamne, și cât dor îmi este de ea! De ce-am plecat? De ce n-am mai rămas?


S-a terminat! I-am spus că nu mai vreau să o mai văd vreodată! O voi uita, căci și iubirea e înscrisă în legile omenești! Ce pustiitor!
“Adio, visul frumos s-a terminat!
Adio, povestea noastră s-a-ncheiat!”

Frumos capitol al romanului meu. Dar trist!


by [email protected]