Obosit, plictisit și golit de viață... În clipele acestea îmi doresc teribil să citesc ceva de Kafka; delirant, haotic, inuman...

M-am rupt de ea - totul în acest week-end. Prea puține vorbe și neajunse regrete. Mă simt pustiit și nenorocit; de ce oare am impresia că nu sufăr destul? Parcă povara nu e de-ajunsă și durerea închipuită!
Adam, în paradisul de pe urmă...Un veridic paradis în destrămare!


Zi mohorâtă de iarnă, melancolie și uitare. Lacrimile picurate pe caldarâm cerșesc sfârșirea.
Într-o lume a pustiului în expansiune, iubirea e în mine.
Cioburi de faianță mă privesc cu mii de ochi de ghiață și-mi simt inima tresărind...


Încet, încet, m-am surprins îmbătrânind; lucruri ce altădată mă făceau fericit astăzi mă lasă rece. De ceva vreme mă apasă o neîndurătoare senzație a morții; nu știu, dar am ajuns să văd moarte în orice: în frunzele căzute ale copacilor, în chipurile tăcute și înțelepte ale bunicilor, în întunecarea bruscă a cerului...

Iubisem o fată careia eu îi împrumutasem dragoste ca să mă iubească. Căci așa și este! Împrumutăm persoanelor iubite anumite calități, pe care ele de fapt nu le au și le iubim tocmai pentru aceste calități. (Asta a spus-o marele Camil Petrescu și o spun și eu). Nu este de fapt un împrumut, ci mai degrabă o dăruire pentru totdeauna întru iubire.

De ce ne amăgim noi oamenii, crezând că alții sunt responsabili pentru fericirea noastră?

[email protected]