agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 9390 .



Mitul lui Er
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Platon ]

2004-08-22  |     |  Înscris în bibliotecă de serban georgescu



(extras integral din „Republica” – traducere și note de Andrei Cornea, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986)



Socrate:
„Nu îți voi înșira o istorie ca cele de la Alcinoos, ci pe cea a unui bărbat viteaz, a lui Er, fiul lui Armenios, pamphyl de neam. El a fost răpus în război și, când morții au fost ridicați în a zecea zi, deja descompuși, el a fost ridicat fără semne de putrefacție. L-au adus acasă să-l înmormânteze, iar în a douăsprezecea zi, fiind așezat pe rug, a înviat. Și înviind a spus ce a văzut pe lumea cealaltă.
A zis că după ce a murit, sufletul său, întovărășit de multe alte suflete, a plecat și toate au ajuns într-un loc uimitor, unde se aflau două deschideri în pământ care erau una lângă cealaltă și, la fel, alte două în sus, de cealaltă parte. Între aceste deschideri erau așezați judecători care, după ce pronunțau sentința, le porunceau celor drepți să o apuce prin deschiderea din dreapta și din sus, din cer, punându-le înainte însemnele faptelor judecate. Celor nedrepți le porunceau să se îndrepte prin deschiderea de jos și din stânga, având și aceste suflete la spate, însemnele tuturor faptelor săvârșite.
Spunea Er că, atunci când el însuși s-a apropiat, i s-a spus că el trebuie să fie un vestitor pentru oameni al tuturor întâmplărilor de pe lumea cealaltă, poruncindu-i-se să asculte și să privească ce se petrecea în acel loc. El a văzut acolo că prin fiecare deschidere a cerului și a pământului, treceau suflete după ce erau supuse judecății. Prin celelalte două deschideri, dintr-una se înălțau din pământ suflete pline de murdărie și pulbere, din cealaltă se coborau din cer altele pure.
Iar cele care soseau mereu arătau ca venind dintr-o lungă călătorie și, bucuroase, se îndreptau spre un câmp, unde își făceau sălașul ca în zi de târg. Își dădeau binețe unele altora, câte se cunoșteau între ele și cereau să afle – cele sosite din pământ de la celelalte, despre ce era în cer, în timp ce sufletele sosite din cer voiau să știe despre lucrurile din pământ. Își tot povesteau unele altora, unele tânguindu-se și plângând, amintindu-și câte văzuseră și pățiseră în drumul subpământean – ce dureză o mie de ani. Iar cele sosite din cer istoriseau bunăstarea lor de acolo și priveliștile nemăsurat de frumoase.
Cele mai multe întâmplări, dragul meu Glaucon, cer mult timp spre a fi povestite, dar – a spus Er – principalul este acesta: pentru toate nedreptățile săvârșite și pentru toși oamenii cărora le făcuse un rău, sufletul dă seamă rând pe rând; pentru fiecare nedreptate de zece ori. Aceasta înseamnă că fiecare pedeapsă are loc într-un interval de o sută de ani, fiindcă atât de mare este viața omului, pentru ca pedeapsa îndurată să fie înzecită față de nedreptate. De pildă dacă vreunii s-au făcut vinovați de moartea multora, ori au trădat cetăți și oștiri, ducându-le în robie, ori au fost părtași la altă fărădelege, ei adună suferințe de zece ori mai mari pentru fiecare faptă; iar dacă unii au făcut fapte bune și au fost drepți și cuvioși, își iau răsplata în aceeași proporție. În ceea ce îi privește pe cei care au trecut repede prin viață și au trăit puțin, a spus lucruri ce nu mai merită a fi pomenite. Iar în legătură cu impietatea și pietatea față de zei și părinți, cât și în legătură cu ucigașii a povestit despre pedepse și răsplăți încă și mai mari.
A mai spus Er că un suflet a fost întrebat de către un altul: „Unde este marele Ardiaios?”. Acest Ardiaios fusese un tiran într-o cetate din Pamphylia în urmă cu o mie de ani. El îl ucisese pe bătrânul său tată și pe fratele mai în vârstă și săvârșise încă multe alte fărădelegi, după cum se povestea. Cel întrebat răspunse: „Nu vine și nu poate veni încoace. Căci între priveliștile cumplite am văzut-o și pe aceasta: când ne găseam aproape de deschidere, urmând să suim, după ce îndurasem tot restul, l-am văzut pe Ardiaios, ca și pe alții – majoritatea erau tirani, dar erau și câțiva particulari grozav de păcătoși – ce socoteau că vor putea urca. Numai că deschiderea nu-i primea, ci scotea un urlet atunci când încerca să suie unul dintre cei într-atât de păcătoși ori care nu fusese pedepsit îndeajuns. Tot acolo se aflau și niște bărbați cumpliți, cu chip de foc, care, stând alături și auzind urletul deschiderii, îi înșfăcau pe unii și îi mânau înapoi, în timp ce pe Ardiaois și pe alții, legându-i fedeleș de mâini, picioare și cap, zvârlindu-i la pământ și jupuindu-i, îi târau pe lângă drum, îi răneau prin spini și-i jupuiau; dar le arătau sufletelor ce soseau mereu acolo, pentru care motiv făceau aceasta și că aceia urmau să fie mânați spre a cădea în Tartar”.
Spunea Er că, deși erau multe și felurite spaime pe care le înduraseră, aceasta era cea mai mare – să nu se audă urletul când ar voi să suie și preafericit urca fiecare suflet când deschiderea rămânea tăcută.
Acestea erau unele din pedepsele și caznele, ca și binefacerile opuse primelor. După ce fiecare suflet stătea în câmpie șapte zile, trebuia ca, ridicându-se, să plece de acolo în a opta zi. Ele ajungeau în a patra zi într-un loc unde se vedea o lumină întinsă de sus de-a lungul întregului cer și pământ, ca o coloană, asemănătoare cel mai mult cu curcubeul, doar că mai strălucitoare și mai pură. În dreptul ei sufletele ajungeau după un drum de o zi și acolo vedeau, întinzându-se, în mijlocul luminii, capetele legăturilor sale ce porneau din cer; căci această lumină prinde laolaltă cerul, precum funiile ce leagă o corabie, ținând astfel laolaltă întrega boltă rotitoare.
Iar de capete era prins fusul Necesității, prin care se săvârșesc toate revoluțiile(1). Osia acestuia și dintele erau de diamant, în timp ce roata fusului era alcătuită dintr-un amestec de diamant și de alte materii. Iar natura roții fusului este în felul următor: forma ei este aidoma uneia din lumea noastră; însă trebuie avute în vedere și părțile din care el spunea că se compune roata fusului: ea era ca și când într-o roată mare, concavă, scobită pretutindeni, s-ar găsi o altă roată mai mică, ajustată în prima, precum sunt cutiile încastrate una-ntr-alta; și tot așa mai era și o a treia roată, apoi o a patra și încă alte patru. Căci opt erau toate roțile așezate unele într-altele(2).
Privite de deasupra marginile lor apăreau ca niște cercuri, în timp ce în partea opusă apăreau ca o singură roată continuă, în jurul osiei. Aceasta trecea prin mijlocul celei de a opta roți străbătând-o dintr-o parte în alta. Roata dintâi și cea mai din afară avea cercul marginal cel mai lat, roata a șasea avea cercul a cărui lățime venea pe locul doi, la cea de a patra lățimea era pe locul trei, la a opta pe locul patru, la a șasea pe locul cinci, la a cincea pe locul șase, la a treia pe locul șapte și la a doua lățimea ce venea pe locul opt. Marginea celui mai mare cerc era felurit colorată, culoarea cercului al șaptelea era cea mai strălucitoare, cercul al optulea avea culoarea celui de al șaptelea, care îl lumina, culorile celui de al doilea și al cincilea erau asemănătoare între ele, mai gălbui decât celelalte, al treilea avea culoarea cea mai albă, al patrulea o culoare roșiatică, al șaselea avea o albeață ce venea pe locul doi.
Fusul se învârtea, rotindu-se cu totul, cu o iuțeală constantă; iar în întregul rotitor cele șapte cercuri interioare săvârșeau încet o rotație contrară întregului. Dintre ele cel mai repede se rotea cercul al optulea, în al doilea rând și cu o mișcare identică, veneau cercul al șaptelea, al șaselea și al cincilea; cu o viteză ce venea în al treilea rând se mișca pe cât li se părea cercul al patrulea, antrenat într-o mișcare retrogradă; cu o viteză ce venea pe locul patru se învârtea cercul al treilea și cu una venită pe locul cinci – cel de al doilea(3).
Iar fusul se rotea pe genunchii Necesității. Deasupra, pe fiecare dintre cercuri ședea câte o Sirenă care se rotea odată cu el și care făcea să se audă o voce și un ton. Răsuna, deci, împreună, datorită celor opt Sirene, o armonie(4). Mai existau încă trei femei, așezate de jur împrejur, la distanțe egale, fiecare așezată pe câte un tron. Ele erau Moirele, fiicele Necesității, îmbrăcate în alb, purtând cununi pe creștet – Lachesis, Clotho și Atropos. Și ele cântau, adăugând armoniei produse de Sirene – Lachesis trecutul, Clotho prezentul și Atropos viitorul. Iar Clotho învârtea circumferința exterioară a fusului, atingând-o din timp în timp cu mâna dreaptă, Atropos făcea același lucru, dar atingea circumferințele interioare cu stânga, în timp ce Lachesis, pe rând, atingea ba cu o mână ba cu cealaltă, fiecare din circumferințe(5).
Mai spunea Er că sufletele, după ce au ajuns acolo, au trebuit să se îndrepte către Lachesis(6). Un profet(7) al acesteia le-a așezat mai întâi în ordine apoi, luând de pe genunchii lui Lachesis sorți și modele de vieți și urcându-se pe un amvon înalt a rostit: „Cuvântul fiicei Necesității, fecioara Lachesis: suflete de o zi, iată începutul unei alte perioade aducătoare de moarte neamului omenesc. Nu un Daimon vă va alege pe voi, ci voi vă veți alege Daimonul. Cel dintâi care va ieși la sorți să aleagă viața pe care, prin forța necesității, o va trăi. Virtutea este fără stăpân. Pe ea, fiecare o va avea mai mult ori mai puțin, dacă o va cinsti sau nu. Vina este a celui care alege, zeul este nevinovat” (8).
Spunând acestea a aruncat sorții către suflete și fiecare îl lua pe cel căzut alături, în afară de Er pe care profetul îl oprise să ridice vreun sorț. Cel care ridicase sorțul știa limpede al câtelea la rând își va alege viața. După aceea profetul așeză pe pământ înaintea sufletelor, modelele vieților, mult mai numeroase decât numărul celor prezenți. Erau felurite: se aflau viețile tuturor animalelor și tuturor felurilor de oameni. Existau și vieți de tirani printre ele, unele în întregul lor astfel, altele frânte la mijloc și sfârșindu-se în sărăcie, exil și cerșetorie. Erau și viețile unor bărbați însemnați, unii pentru înfățișare, frumusețe ca și pentru restul calităților fizice sau intelectuale, alții pentru originea lor și pentru virtuțile strămoșilor. Erau și viețile unor bărbați lipsiți de faimă, neavând ceea ce le prisosea primilor și la fel era și în cazul femeilor, însă rangul sufletului nu se afla acolo, deoarece în mod necesar sufletul devenea diferit, odată ce alesese altă viață. Erau și alte modele de vieți, amestecate între ele, având și bogăție și sărăcie, altele cu boli, altele cu sănătate, altele având și din unele și din altele.
Aici se află, dragă Glaucon - pare-se – întreaga primejdie pentru om și de aceea, fiecare dintre noi, neglijând alte învățături, trebuie să se preocupe de această cunoștință, spre a ajunge să cunoască și să cerceteze, dacă ar putea afla pe undeva și descoperi cine îi va da lui putere și știință, astfel încât deosebind viața vrednică de cea rea, să aleagă mereu, pretutindeni, viața cea mai bună dintre cele cu putință. Considerând toate cele spuse acum și puse alături unele de altele, deosebite în vederea virtuții vieții, problema este ca omul să știe care frumusețe este amestecată cu sărăcia sau cu bogăția, cu ce fel de condiție sufletească poate realiza răul și binele și ce anume produce noblețea sau lipsa ei, starea de simplu particular sau demnitățile publice, forța și slăbiciunea, învățătura și neștiința și toate asemenea ce aparțin însușirilor naturale ale sufletului, dar și celor dobândite; ce anume produc ele amestecate unele cu altele, încât, de pe urma tuturor, să fie cu putință a alege cu chibzuință și viața mai rea dar și pe cea mai bună, având privirea îndreptată asupra naturii sufletului și numind „mai rea” viața care duce sufletul la mai multă nedreptate, iar „mai bună” cea care îl conduce spre mai multă dreptate. Cât despre celelalte cunoștințe, pe acelea să le lase deoparte. Căci am văzut că pentru cel în viață, cât și pentru cel ce a murit, aceasta este cea mai însemnată alegere. Trebuie mers la Hades păstrând neștirbită această opinie, pentru ca nici acolo sufletul să nu fie fermecat de bogăție, ca și de alte asemenea rele și să nu săvârșească răutăți numeroase și de neispășit, căzând în vieți de tirani și alte asemenea condiții și nici ca el însuși să nu îndure rele încă și mai și, ci să știe să aleagă viața de mijloc, aflată mereu undeva între aceste vieți extreme(9), fugind de excesele din ambele direcții. În felul acesta omul va fi cel mai fericit.
Iar vestitorul celor de pe lumea cealaltă a spus că profetul a mai grăit în acest fel: „Există o viață agreabilă, deloc rea chiar și pentru ultimul la rând, dar care alege cugetat și trăiește înfrânându-se. Nici primul să nu nesocotească alegerea, nici ultimul să nu fie lipsit de curaj”.
A spus Er că, după ce profetul a grăit aceste vorbe, primul suflet ieșit la sorți s-a dus de îndată și a ales cea mai mare domnie tiranică; din pricina necugetării și a nesațului a ales fără să fi cântărit bine totul și nu și-a dat seama că soarta sa era să-și mănânce copiii, și alte rele asemenea. Dar după ce a avut răgaz să cerceteze lucrurile, a început să-și smulgă părul din cap și și-a căinat alegerea, neținând seama de cele rostite mai înainte de către profet. Căci nu s-a învinuit pe sine pentru rele, ci a învinovățit soarta și zeii și orice altceva mai degrabă decât pe sine însuși. Era el dintre cei veniți din cer, după ce trăise în viața de dinainte într-o cetate bine rânduită și avusese parte de virtute prin obișnuință, dar fără filosofie.
Așa cum povestea Er, nu puțini erau cei prinși în astfel de capcane, anume cei sosiți din cer, ca unii nedeprinși cu necazurile. Însă majoritatea celor sosiți din pământ, ca unii ce văzuseră și înduraseră destule, nu făceau alegerea la repezeală. Iată de ce majoritatea sufletelor schimbau răul pe bine și invers, schimbare datorată și norocului ce-l avuseseră la tragerea la sorți. Dar dacă cineva, când ar ajunge în viața aceasta, s-ar îndeletnici serios cu filosofia, iar rândul alegerii sale n-ar pica tocmai la coadă, există șansa – după cele vestite despre lumea de dincolo – nu numai ca el să fie fericit aici, dar și ca drumul de aici într-acolo și înapoi, pe care l-ar străbate, să nu fie pământesc și aspru, ci ușor și ceresc(10).
A mai spus Er că era o priveliște vrednică de a fi văzută, felul în care fiecare suflet își alegea viața. Era ceva demn de milă, de râs dar și de mirare. Îndeobște sufletele alegeau potrivit obișnuințelor din viața de dinainte. Zicea că a văzut sufletul ce odinioară fusese al lui Orfeu alegând o viață de lebădă; din ură pentru neamul femeiesc (pentru că murise de mâna femeilor) nu mai voia să se nască zămislit de femeie. A văzut și sufletul lui Thamyris(11) alegând o viață de privighetoare. A văzut și o lebădă schimbând viața sa, pentru a alege o viață de om și la fel au făcut și alte animale muzicale. Al douăzecilea suflet căzut la sorți a ales o viață de leu. Era sufletul lui Aias(12), fiul lui Telamon, care nu mai voia să se nască om, amintindu-și de cearta pentru arme. La fel și sufletul lui Agamemnon: din pricina suferințelor, urând și acesta neamul omenesc, a schimbat viața sa pe cea a unui vultur. Pe la mijloc a venit și rândul sufletului Atalantei(13), care după ce văzuse marile onoruri ce se dădeau unui bărbat atlet, n-a putut să treacă pe lângă ele, ci le-a luat. După aceea a văzut sufletul lui Epeios, fiul lui Panopeus(14) mergând către firea unei femei pricepute la un meșteșug. Departe, printre ultimele, zări și sufletul lui Thersites cel vrednic de râs, îmbrăcând o viață de maimuță. Sufletul lui Odiseu, căzându-i lui întâmplător la sorți să meargă ultimul dintre toate să aleagă și păstrând amintirea necazurilor de dinainte, deoarece vroia să se odihnească de goana după slavă, a căutat, tot umblând încoace și încolo multă vreme, viața unui bărbat simplu, un particular inactiv și cu greu a găsit-o, zăcând undeva și neglijată de către celelalte suflete. Văzând-o a ales-o mulțumit, zicând că ar fi făcut întocmai chiar dacă i-ar fi căzut sorțul să fie primul la rând.
Și a mai văzut Er cum, la fel, unele suflete de animale treceau în oameni și unele în alte animale, cele nedrepte schimbându-se în fiare sălbatice, cele drepte în animale blânde și cum se amestecau în toate felurile.
După ce toate sufletele și-au ales viețile, în ordinea în care le căzuseră sorții, sufletele s-au îndreptat către Lachesis. Ea trimitea fiecăruia, drept paznic al vieții și împlinitor al faptelor alese, Daimonul tras la sorți. Acesta îndrepta sufletul către Clotho, sub mâna ei și sub răsucirea fusului, unde lua ursita, pe care sufletul o alesese când îi sosise rândul prin tragere la sorți. Luând iarăși sufletul, Daimonul îl ducea acolo unde torcea Atropos, făcând ca firele toarse să nu mai poată fi desfăcute(15). De aici, irevocabil, sufletul se îndrepta către tronul Necesității, străbătându-l dintr-o parte în alta. Și, după ce și celelalte suflete treceau și ele, se îndreptau toate spre Câmpia Uitării, mergând printr-o arșiță grozavă și înnăbușitoare. Locul era lipsit de copaci și de câte zămislește pământul. Când s-a lăsat seara, și-au așezat sălașul lângă râul Nepăsării, a cărui apă nu poate fi ținută de nici un vas. Toate sufletele erau obligate să bea o măsură de apă, dar cele care nu-și păstraseră judecata, beau peste măsură. Cel care bea, de fiecare dată uită totul(16). După ce s-au culcat și se făcuse miezul nopții, s-a auzit un tunet și s-a simțit un cutremur. De acolo, deodată, fiecare suflet a fost purtat în sus, fiecare în altă parte, spre a se naște și țâșneau sufletele întocmai ca niște stele căzătoare. Pe el însă, pe Er, l-au oprit să bea din apă. Mai spunea că nu știe în ce fel și pe unde a ajuns în trupul său, dar că, privind deodată, s-a văzut pe el însuși, dimineața, zăcând pe rug.
Și astfel, dragă Glaucon, salvat ne-a fost mitul și n-a pierit și ar putea să ne salveze și pe noi, dacă i-am da crezare și am putea să trecem cu bine râul de uitare(17), fără să ne pângărim sufletul. Căci dacă am da crezare acestor spuse ale mele, dacă am avea în vedere că sufletul este ceva nemuritor și că el poate primi la sine tot răul, dar și tot binele, ne vom ține mereu pe drumul cel de sus și vom cultiva în tot chipul dreptatea, laolaltă cu chibzuința; aceasta pentru ca să ne fim și nouă înșine prieteni, dar și zeilor, atâta vreme cât rămânem aici, dar și după ce vom culege răsplata dreptății, precum culeg premiile învingătorii la curse, făcând înconjurul stadionului; și pentru ca, atât aici, cât și în drumul cel de o mie de ani, despre care am istorisit, să ne fie numai bine!”



Note

(1) - în această descriere a mecanismului ceresc, Platon se inspiră, pare-se, din anumite mecanisme destinate explicării mișcării planetelor, folosite deja în cadrul Academiei. Luminile ce prind laolaltă cerul, pe care Platon le compară cu funiile ce legau o corabie, sunt probabil meridianele sferei cosmice. De notat că în această descriere apar și unele elemente simbolice, dintre care cel mai însemnat este axa cosmică, reprezentată în forma unei raze verticale de lumină. Ceva asemănător întâlnim și în reprezentările indiene, unde se vorbește uneori despre axa cosmică în chipul unei raze de lumină, ori ca despre un „bambus de aur”


(2) - fiecare „roată” reprezintă orbita uneia dintre cele șapte planete (astre rătăcitoare), iar prima, cea mai mare, care le cuprinde pe toate celelalte, reprezintă „cerul” stelelor fixe, sau mai degrabă banda Zodiacului, în interiorul căreia se petrec revoluțiile planetare. În această viziune, prima roată corespunde Zodiacului, a doua lui Saturn, a treia lui Jupiter, a patra lui Marte, a cincea lui Mercur, a șasea lui Venus, a șaptea Soarelui și a opta Lunii. Pământul se află imobil în centrul Universului.


(3) - lățimea cercurilor marginale indică probabil lățimea benzii cerești în care se desfășoară revoluția planetei respective. Primul cerc are lățimea maximă, deoarece Zodiacul cuprinde orbitele celorlalte planete. Culoarea cercurilor corespunde desigur culorii luminii planetei respective, cât și strălucirii ei. Se observă mențiunea că lumina celui de al optulea cerc (a Lunii) este primită de la cel de al șaptelea (Soarele), lucru cunoscut în astronomia greacă încă din secolul VI, de la Anaximenes. Planetele sunt antrenate de revoluția diurnă a bolții cerești, dar săvârșesc și o mișcare proprie, retrogradă, a cărei perioadă variază de la planetă la planetă. Din acest punct de vedere trebuie observat că pe vremea lui Platon se credea că Soarele și planetele „interioare” (Mercur și Venus) au perioade de revoluție egale. De-abia mai târziu se va descoperi că revoluțiile acestor trei astre se realizează în perioade diferite și ca atare ordinea în care au fost așezate planetele în sistemul lui Ptolemeu (luîndu-se drept criteriu mărimea perioadei) va fi următoarea: Saturn, Jupiter, Marte, Soare, Venus, Mercur, Luna.


(4) - este vorba despre faimoasa „muzică a sferelor” ce ar însoți mișcarea celor opte sfere cerești. Rezultă o armonie a tuturor celor opt sunete ale octocordului (dia passon)


(5) - Clotho, care cântă prezentul, atinge circumferința exterioară, deoarece aceasta este cea a revoluției diurne a „zilei de azi”. O atinge cu dreapta, pentru că revoluția de la est la vest este „directă”. Atropos, care cântă viitorul, atinge circumferințele interioare, deoarece viitorul este înscris în mersul astrelor și face aceasta cu stânga, pentru că mișcarea planetelor este inversă. În sfârșit Lachesis participă la ambele mișcări, deoarece trecutul a fost mai întâi un viitor, apoi – un prezent.


(6) - „Lachesis” înseamnă, etimologic, „cea care dă sorții”, de la verbul lanchano care înseamnă a obține ceva prin tragere la sorți


(7) - etimologic „profet” înseamnă „purtător de cuvânt”


(8) - pentru Platon nu există eliberare din ciclul reîncarnărilor și nici nu există o formulă prin care poți fi sigur că după moarte te așteaptă o soartă mai bună. Singurul lucru cu putință este ca, uzând de libertatea și de discernământul său, omul să aleagă o viață mai bună. În acest caz, după moarte, el se poate bucura de 1000 de ani de beatitudine în lumea cerească, iar apoi, procedând cu înțelepciune, poate face o nouă alegere, mai bună decât prima. Două sunt așadar momentele în care se exprimă libertatea alegerii umane: 1. alegerea modelului de viață și 2. cultivarea virtuții în timpul vieții pământești. Or filosoful este cel care – ne va spune Platon – poate profita cel mai bine de aceste două momente de libertate; el așadar urmeză să fie și cel mai fericit.


(9) - una dintre extreme este să săvârșești suprema nedreptate, cealaltă este să o înduri. Ambii sunt vinovați, căci din neștiință au ales prost.


(10) - așadar, omul „obișnuit”, lipsit de exercițiul filosofiei, după ce a trăit relativ cu dreptate și s-a bucurat de drumul ceresc de o mie de ani, va avea toate șansele să aleagă rău și să sufere, după moarte, în consecință. A doua oară va alege însă mai cu cap și va trăi mai bine, primindu-și apoi răsplata. În general deci sufletele se vor „balansa” veșnic între vieți ceva mai bune și vieți ceva mai rele; doar filosoful, evitând capcanele ce apar în momentul alegerii, va alege vieți din ce în ce mai bune, evitând tot mai mult, atât suferințele pământești cât și pedepsele infernale. Nu eliberarea din ciclul devenirilor îl așteaptă – cum cred orficii și budiștii – ci doar eliberarea din veșnicul balans între mai bine și mai rău al celor mulți


(11) - Platon spune „Thamyras”, dar am folosit aici forma mai obișnuită a numelui acestui legendar muzician, pedepsit de Muze cu orbirea pentru trufia sa



(12) - cum s-a văzut din alegoria fiarei tripartite, leul simbolizează „înflăcărarea”, trăsătură de caracter specifică lui Aias



(13) - Atalanta luase parte alături de alți eroi la vânarea mistrețului calydonian. Dar, în ciuda contribuției ei decisive la uciderea fiarei, fusese defavorizată la împărțirea prăzii



(14) - după tradiție, constructorul calului troian



(15) - „Clotho” înseamnă literal „Torcătoarea”, iar „Atropos” – „Cea care nu se întoarce”


(16) - Reminiscența (anamnesis) pe care Platon întemeiază învățarea (conform lui Menon) devine, în felul acesta, mult mai dificilă în cazul sufletelor ce au băut mult din această apă

(17) - desigur, efectul imediat al apei este uitarea; de aceea el poate fi numit și așa: „Râu de uitare”. Dar nu acesta este adevăratul său nume, așa cum socotește mitologia populară. Căci, pentru Platon, nu este vorba despre o simplă uitare, ci despre ceva mai grav și mai adânc: despre o mare nepăsare față de spirit, de o nesimțire vinovată. Aceasta este „pângărirea” la care se referă filosoful și despre care simpla uitare nu poate da seamă.


(text introdus în biblioteca www.poezie.ro de Șerban Georgescu)


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!