agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 9435 .



Legenda prințului Siddharta
proză [ ]
povestită de autor într-una din conferințele sale

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Jorge_Luis_Borges ]

2004-08-07  |     |  Înscris în bibliotecă de serban georgescu




Legenda lui Buda este iluminativă și credința sa nu este impusă nimănui. În Japonia se susține neistoricitatea lui Buda, insistându-se pe doctrină. Însă povestea este frumoasă și mă voi referi la ea în câteva cuvinte.
Legenda începe în cer. În cer era cineva care secole și secole la rând, s-a perfecționat continuu și apoi a înțeles că în următoarea reîncarnare va deveni Buda.
Atunci această ființă - care încă nu are nume, dar care se va numi Siddhartha sau Gautama - alege continentul în care urmează să se nască. (Potrivit cosmogoniei budiste lumea este împărțită în patru continente triunghiulare, iar în mijloc există un munte de aur: muntele Meru). El se va naște în continentul ce corespunde Indiei. Apoi alege secolul, alege casta și alege pântecul din care se va naște.
Mai departe intrăm în partea pământeană a legendei: este o regină care se numea Maya - și, curios, Maya înseamnă iluzie. Regina Maya avu un vis care nouă ni s-ar părea extravagant, dar care desigur, cum vom vedea, nu este tot astfel pentru hinduși.
Regina, căsătorită cu regele Suddhodana, a visat că un elefant alb cu șase colți, care trăia în munții de aur, a intrat în partea stângă a trupului său fără a-i cauza nici-o durere. Regele își convoacă repede astrologii și aceștia îi spun că regina va da naștere unui fiu, care ar putea avea două destine: ar putea deveni împăratul lumii, un monarh universal, sau că ar putea fi Buda - înțeleptul, lucidul - o ființă menită să salveze pe toți oamenii. Atunci regele alege primul destin: dorește ca fiul său să fie împăratul lumii.
Acum să ne întoarcem la acest detaliu care, fără îndoială, vi s-a părut grotesc, așa cum mi s-a părut și mie. De ce un elefant alb cu 6 colți? Să reflectăm la argumentele aduse de Herman Beck în cartea sa "Doctrina lui Buda". De notat că în India elefantul nu este un monstru închis într-o grădină zoologică, ci un animal domestic, un animal care este văzut zilnic, așa cum la noi pot fi văzuți să zicem, calul, câinele sau pisica. Așadar elefantul nu este un animal grotesc, nemaivorbind de faptul că binecunoscuta-i culoare albă este un simbol al inocenței.
De ce șase colți? Aici este necesar să ne amintim că numărul șase, care pentru noi reprezintă ceva arbitrar și oarecum incomod (dat fiind că noi preferăm cifra trei sau șapte), nu este la fel în India, unde se crede că spațiul are șase dimensiuni, nu trei. Aceste dimensiuni sunt: sus, jos, înapoi, înainte, dreapta și stânga. (...)
Ei bine regele își convoacă magii, iar regina naște fără dureri. Fiul se naște în picioare și face patru pași: spre Nord, spre Sud, spre Est și spre Vest - și apoi spune cu o voce ca de leu: "Sunt incomparabilul și aceasta este ultima mea naștere". Căci hindușii cred într-un număr infinit, absolut, de nașteri anterioare (...)
La vârsta de 16 ani prințul se căsătorește.
Tatăl său știe, pentru că astrologii i-au spus, că acest principe riscă să devină Buda (regelui i se părea un lucru primejdios) - omul care îi salvează pe toți ceilalți, deoarece cunoștea patru lucruri și anume: bătrânețea, bolile, moartea și ascetismul. Toate acestea erau pentru rege lucruri periculoase. Atunci regele își închide fiul într-un palat, îi organizează un harem - nu-mi vine să vă spun numărul femeilor din harem, pentru că este o evidentă exagerare hindusă. Totuși, de ce să nu vă spun că erau optzecișipatrudemii?
Prințul duce o viață fericită, uită că există suferință pe lume. Dar iată, vine o zi predestinată, în care prințul iese în caleșca sa prin una din cele patru porți ale palatului rectangular. Iese afară din palat, să spunem prin partea de nord. Merge o bucată de drum și deodată vede o ființă bizară cum nu mai văzuse niciodată. Vede o ființă încovoiată, zbârcită, fără păr și care abia mai putea să meargă sprijinindu-se într-o cârjă. Întrebând cine este acel om, vizitiul îi răspunde: "Omul acesta este un bătrân și toți vom ajunge ca el dacă vom trăi atât".
Prințul se întoarce la palat destul de neliniștit. După șase zile - cum se vede cifra șase continuă să guverneze istoria - prințul iese din nou din palat cu aceeași caleașcă, însă de data asta iese prin poarta dinspre sud. Atunci vede într-un șanț un om încă și mai straniu: un om acoperit de albeața leprei și cu fața descărnată. El întrebă cine este omul acesta, dacă într-adevăr este om, iar vizitiul îi răspunde că este un bolnav și că toți vom ajunge așa dacă vom trăi ca el.
Tot mai îngrijorat prințul revine la palat, însă după puțin timp iese pentru a treia oară și vede un om care părea că doarme, dar a cărui culoare nu era cea a vieții. Întreabă cine este acel om, purtat de alți oameni și i se spune că toți vom muri dacă vom trăi destul de mult.
Prințul era deznădăjduit. I-au fost relevate aceste trei adevăruri teribile: bătrânețea, boala și moartea - totuși iese încă o dată din palat, prin poarta de răsărit, să spunem. Ieșind prin această poartă, merge ce merge și vede un om aproape gol, a cărui față însă e plină de seninătate. "Dar omul acesta cine este?" - și i se răspunde că este un ascet, un om care a renunțat la tot și care a dobândit astfel fericirea.
Atunci prințul se decide să abandoneze totul - el care dusese o viață atât de bogată. Căci budismul crede că ascetismul se poate dobândi numai după ce ai încercat viața și nu renunțând de la bun început la orice plăcere. (...)
În acea clipă prințul se hotărăște să devină Buda - și chiar în momentul acesta i se aduce vestea că soția sa, Jasodhara, a născut un fiu. Atunci el spune: "O legătură a fost creată!" - adică a apărut ceva care îl lega de viață (...)
Se duce apoi în încăperea soției sale care dormea; ia copilul în brațe și vru să-și sărute soția, dar și-a dat seama că dacă ar fi îmbrățișat-o, nu s-ar mai fi putut desprinde de ea. Astfel, el pleacă fără să o sărute.
Plecând, începe să caute maeștri care să-i dea învățătură (aici avem o parte a acestei istorii care s-ar putea să nu fie legendă, din moment ce el este arătat ca discipol al unor maeștri, dar pe care apoi îi părăsește). Maeștrii îl învață ascetismul, pe care îl practică timp îndelungat. La un moment dat se afla azvârlit în mijlocul unui câmp, cu corpul nemișcat, iar zeii, care îl priveau din cele treizecișitrei de ceruri, îl credeau mort. Însă unul dintre ei, cel mai înțelept, spune: "Nu, nu a murit, trebuie să fie Buda". Într-adevăr, prințul se trezește, aleargă la un pârâu din apropiere, ia puțină hrană și se așează sub un smochin sfânt, căruia i se spune "arborele legii".
Urmeză un alt antract magic, având drept corespondent viziunea evangheliștilor despre lupta cu diavolul. Diavolul are numele Mara. Deja am văzut acest cuvânt în cuprinsul remarcabilei "Nightmare" (Demonul nopții). Ei bine, diavolul știe că el domină lumea, însă acum simte pericolul și iese din palat. S-au rupt corzile instrumentelor sale muzicale, apa a secat în puțuri, însă demonul își pregătește trupele, iar aici ni se dă o descriere a armatelor. Diavolul urcă pe un elefant, înalt de nu știu câte mile, își multiplică brațele, își înmulțește armele și îl atacă pe prinț spre înserare. Între timp prințul stătea sub un arbore care se născuse odată cu el.
Diavolul și oștirile sale - oștirile sale de tigri, lei, cămile și elefanți monstruoși - îl atacă pe prinț, aruncând asupra lui o ploaie de săgeți. Dar săgețile, când ajung la el, se rup lovindu-se de munții de foc, care formează o pavăză deaupra capului său. Prințul continuă să stea imobil, cu brațele încrucișate, neînțelegând probabil de cine era atacat, gândindu-se la viață și la Nirvana - la izbăvire. Înainte de apusul soarelui diavolul a fost învins. Urmeză o lungă noapte de meditație, la sfârșitul căreia Siddharta nu mai este nici Siddharta nici Gautama - el este de-acum Buda - a ajuns în Nirvana.
Atunci Buda hotărăște să propage "legea", căci dacă pe el se salvase, vrea să îi salveze și pe ceilalți. Așadar se ridică și se duce în Parcul Gazelelor din Benares, unde ține prima lui predică. Apoi ține altă predică, despre foc, în care susține că totul se află în foc: sufletele, lucrurile, trupurile, toate sunt în foc. (Este de reținut că, aproximativ la aceeași dată, Heraclit din Efes spunea, de asemenea, că totul este foc). Buda predică în continuare "legea", însă nu despre ascetism, pe care îl considera o eroare. Într-adevăr omul nu trebuie să se dedea vieții carnale, care este înjositoare, ignobilă, rușinoasă - și deci dureroasă - dar nici vieții ascetice nu trebuie să se dedice, considerată și ea ca fiind înjositoare și dureroasă. Buda predică o viață moderată - pentru a folosi o terminologie curentă - și apoi moare, după ce-și făcuse numeroși discipoli.
Ar fi putut fi nemuritor, însă a preferat să aleagă el însuși momentul morții sale.
Într-adevăr, moare în casa unui fierar, înconjurat de discipolii săi. Aceștia, văzându-l că moare, erau deznădăjduiți, gândindu-se ce vor face fără el. Buda le spune atunci că el nu va mai exista, că nu este decât un om ca și ei - tot atât de ireal și tot atât de muritor ca și ei - dar că le lasă "legea". Aici avem deja o mare diferență față de Hristos. Dacă nu mă înșel, Isus le-a spus discipolilor săi că, dacă se vor reuni doi, el va fi al treilea, în timp ce Buda le-a spus : "Vă las Legea mea". Cu alte cuvinte, el a pus în mișcare roata "legii" încă de la prima sa predică, ținută la Benares, în Parcul Gazelelor, și numai după aceea vine istoria budismului. Și există atâtea forme: lamaismul, budismul magix, Mahayana (sau Marele Vehicul) care urmează Hinayane-i (micul vehicul) și budismul Zen din Japonia.
După părerea mea sunt două forme de budism care se aseamănă, care sunt aproape identice: cel practicat de Buda și cel practicat în prezent în China și Japonia, budismul Zen, care sunt în esență la fel. Celelalte sunt încrustații mitologice, fabule. Unele din aceste fabule sunt interesante. De exemplu se știe că Buda putea să facă minuni, însă nu-i plăcea să le facă. I se părea că ar fi o ostentație vulgară. Legat de asta este o istorioară pe care aș putea să v-o povestesc: Istoria vasului de santal.
Într-un oraș din India un negustor a tăiat o bucată de santal, din care a confecționat un vas pe care îl pune în vârful unei trestii de bambus. O specie de bambus foarte înalt și alunecos. Iar negustorul spuse că va dărui acest vas de santal celui care îl va putea ajunge. Mai mulți învățați eretici au încercat să-l ia dar n-au reușit. Ei au vrut apoi să-l mituiască pe negustor pentru a spune că au ajuns la vas. Între timp sosește unul din discipolii mai mărunți ai lui Buda. Numele lui nu este menționat în scrieri, ci doar acest episod. Deci, vine acest discipol, vede în mijlocul pieței trestiile înalte de bambus și vasul de santal acolo sus. Atunci se ridică în aer, zboară de șase ori în jurul vasului (din nou cifra șase – n.r.), îl ia și îl dă negustorului. Însă de îndată ce Buda află acest lucru, îl expulzează din „Ordin” deoarece a comis o faptă atât de vulgară cum este miracolul.
Mai sunt și alte povești asemănătoare, dar în același timp noi știm că Buda însuși a săvârșit minuni. Spre exemplu această minune, nelipsită de o anumită grație. Nu știm dacă a fost concepută cu umor; eu cred mai mult că este un miracol de politețe.
Este un moment în care Buda trebuie să străbată un deșert nisipos. Este ora de amiază. Atunci zeii din cele treizecișitrei de ceruri îi aruncă, fiecare, câte o umbrelă pentru a se proteja de soare. Iar Buda, care n-ar fi vrut să fie nepoliticos cu nici unul dintre zei, se multiplică în treizecișitrei de Buda, așa încât fiecare dintre zei vede de sus un Buda adăpostit sub o umbrelă, semn că a acceptat darul. După cum se vede, Buda face această minune din politețe.
Există și alte minuni ale lui Buda. Una dintre ele, care va fi iluminativă, este parabola săgeții și poate fi povestită astfel: Un om, spune Buda, a fost rănit într-o bătălie dar nu vrea să i se scoată săgeata. El dorea să afle mai întâi numele arcașului, de care castă aparține, din ce material era făcută săgeata, în ce loc se afla arcașul, ce lungime are săgeata. În timp ce tot punea asemenea întrebări, omul moare. „În schimb, spune Buda, eu învăț să smulg săgeata”. Ce este săgeata? Este Universul. Săgeata este ideea eului fiecăruia dintre noi, a tot ce este țintuit în noi. Buda afirmă că nu trebuie să ne pierdem timpul cu întrebări inutile, cum ar fi de exemplu – este sau nu finit Universul? Buda va trăi după Nirvana, sau nu? Totul este inutil; important este să smulgem săgeata. Este deci vorba despre o exorcizare, de o lege a salvării. Buda spune la un moment dat această frază: „După cum oceanul vast are un singur gust – gustul sării, tot așa savoarea „legii” este savoarea izbăvirii”. Desigur, continuatorii s-au pierdut în multe discuții metafizice însă nu acesta este scopul budismului. De aceea un budist poate să practice orice religie, cu condiția să urmeze această lege. Importante sunt cele patru adevăruri nobile: suferința, originea suferinței, vindecarea suferinței și, în fine, mijloacele de ajungere la vindecare. Cu alte cuvinte țelul este Nirvana. Ordinea adevărurilor nu are importanță. S-a spus că acestea ar corespunde unei vechi tradiții medicale, potrivit căreia este vorba de boală, de diagnostic, de tratament și de vindecare.
Aici ajungem la partea cea mai complicată a budismului, pe care mintea noastră occidentală o acceptă cu certă dificultate pentru că o vedem ca pe o tradiție poetică – este vorba despre ideea transmigrației. Nu transmigrația sufletului – întrucât budismul neagă ideea de suflet, ci a unui număr infinit de transmigrații. În occident această idee este legată de diferiți gânditori, îndeosebi de Pitagora. Pitagora a recunoscut scutul cu care el personal luptase în războiul Troiei, pe când el avea desigur alt nume. Întâlnim de asemenea această idee în cartea a zecea a Republicii, în care Platon vorbește despre visul soldatului Er. Acest soldat vede sufletele care, înainte de a bea apă din Râul Uitării, își aleg fiecare destinul său; între ei se afla și Agamemnon, care a ales să fie vultur, Orfeu care se decide să fie lebădă și Ulise, care în alt timp se numea Nadia, hotărăște să fie cel mai modest și mai anonim dintre oameni. Avem deasemenea un fragment din Empedocles din Agrigento, în care el își amintește de viețile anterioare și spune: „Eu am fost fecioară, am fost ramură, am fost cerb și am mai fost un pește mut țâșnit din mare”. Este curios că Cezar care atribuie această doctrină druizilor – preoții britanicilor și ai galilor – se lăuda cu numeroasele lucruri pe care le-a întruchipat. El spune că nu există vreo formă în Univers care să nu fi fost și a sa: „Eu am fost condamnat în lupte, eu am fost o spadă în mână, eu am fost un pod care traversa șaizeci de râuri, eu am fost spumă a valurilor, eu am fost o stea, eu am fost o lumină, eu am fost un arbore, eu am fost un cuvânt într-o carte, eu am fost la început o carte”.
Există un poem, cel mai frumos al lui Ruben Dario – Transmigracion – a cărui temă începe astfel: „Eu am fost un soldat care a dormit în patul Cleopatrei, regina”. Apoi, mai departe continuă spunând: „Numele meu, Tulio Galo, mi l-au mâncat câinii, numele meu Tulio Galo și asta a fost totul”.
Transmigrația a fost o mare temă pentru literatură. O întâlnim de asemenea între mistici, de exemplu Plotin, care afirmă că a trece de la o viață la alta este ca și cum ai dormi în diferite paturi și în diferite încăperi. Eu cred că noi toți am avut uneori senzația de a mai fi trăit odată un anumit moment asemănător într-o viață anterioară. Într-un frumos poem al său Dante Gabriel Rossetti spune: „ I have been here before” – Eu am mai fost aici – și, adresându-se unei femei pe care el a avut-o sau o va avea, adaugă: „Tu deja ai fost a mea și ai fost a mea de un număr infinit de ori și vei continua să fii a mea la infinit”. Această idee ne duce la „doctrina ciclurilor”, care este apropiată budismului și care a fost respinsă de stoici și pitagorieni. Ei aflaseră de această doctrină, potrivit căreia Universul constă dintr-un număr infinit de cicluri ce se măsoară cu ajutorul „calpelor”. „Calpa” este ceva care se află dincolo de intuiția noastră umană. Se imaginează spre exemplu, un perete de fier, înalt de șaisprezece mile și care la fiecare șase sute de ani este curățată cu o pânză fină de Benares. Când pânza termina de șters zidul înalt de șaisprezece mile, atunci va fi trecut prima zi dintr-o „calpa”. Zeii, în această concepție, trăiesc cât durează „calpele” și după aceea mor.
Istoria Universului este împărțită în cicluri, iar aceste cicluri sunt lungi eclipse, intervale în care nu există nimic sau în care rămân cuvintele din Veda. Ulterior aceste cuvinte devin niște arhetipuri care servesc la crearea lucrurilor. Divinitatea Brahma deasemenea moare și apoi renaște. Este un moment deosebit de patetic în care Brahma a renăscut după una din aceste „calpe”, după una din aceste eclipse și s-a aflat din nou în palatul său. Străbate încăperile palatului și vede că erau goale. Atunci el se gândește la alți zei, iar acești zei sosesc la ordinul său (...)
Să revenim la această viziune asupra Universului și să ne oprim la ea. Înainte de toate trebuie spus că budismul nu are un dumnezeu; sau ar putea avea un dumnezeu dar nu este esențial acest lucru. Esențial este să credem că destinul nostru a fost prestabilit de către Karma sau Karman. Cu alte cuvinte, dacă mie mi-a fost dat să mă nasc la Buenos Aires în 1889, dacă a fost să fiu orb și dacă mi-a revenit mie cinstea de a pronunța acum această conferință în fața dumneavoastră, toate acestea, ar spune budiștii, sunt opera vieții mele anterioare. Nu există nici un fapt din viața mea care să nu fie prestabilit de viața mea anterioară. Tocmai aceasta este ceea ce se cheamă Karma. Karma înseamnă o structură mintală, o foarte subtilă structură mintală. Noi „țesem” și „întrețesem” tot timpul vieții, în fiecare moment. Þesem nu numai voințele noastre, acțiunile noastre, dar și gândurile, visurile și semivisurile noastre, somnul și veghea, tot timpul țesem organismul nostru. Și acest organism asigură ca atunci când murim să se nască o altă persoană care moștenește exact același destin.
Deussenn – discipolul lui Schopenhauer – care îl iubea mult pe Buda, spune că în India s-a întâlnit cu un cerșetor orb pe care a început să îl compătimească. Dar cerșetorul i-a spus: „Nu mă compătimi, căci dacă eu m-am născut orb, este pentru greșelile săvârșite în viața mea anterioară și e bine că sunt orb”. Deci oamenii acceptă durerea. Este apoi o frază, o frază teribilă a lui Gandhi, în care el se opune edificării de spitale, susținând că spitalele și actele de binefacere nu fac decât să se amâne pur și simplu plata unei datorii; dacă ceilalți suferă, ei trebuie să sufere deoarece au de plătit niște păcate, iar noi, dacă îi ajutăm, nu facem decât să întârziem plata de către aceștia a datoriei pe care o au.
Așadar Karma este o lege crudă, însă are o curioasă consecință matematică și anume: dacă viața mea actuală este determinată de viața mea anterioară, atunci această viață anterioară a fost la rândul ei determinată de alta, iar aceasta de alta și așa la nesfârșit. Deci litera Z a fost determinată de Y, iar Y de X, X de U și așa mai departe, admițând că alfabetul are sfârșit dar nu are început. Budiștii și hindușii în general, cred într-un infinit actual; ei cred că pentru a se ajunge la momentul actual a trecut un timp infinit, însă spunând „infinit” nu vreau să spun „nedefinit”, vreau să spun exact „infinit”.
Din cele șase destine care sunt permise oamenilor (cineva poate fi un diavol, poate fi o plantă, poate fi un animal, etc), cel mai dificil destin este acela de om; dar trebuie să folosim această posibilitate pentru a putea ajunge la Nirvana budistă. Este și o altă parabolă a lui Buda. El imaginează pe fundul oceanului, o broască țestoasă și mai imaginează un inel, sau mai degrabă o brățară plutind pe ocean. Broasca scoate capul din apă o dată la șase sute de ani și desigur, extrem de rar se întâmplă să-l introducă exact în cercul inelului. Ei bine, în legătură cu aceasta Buda spune: „Tot atât de rar ca și întâmplarea cu broasca țestoasă și inelul este și faptul de a fi oameni. Trebuie deci să profităm de posibilitatea de a fi oameni pentru a ajunge la Nirvana”.
Acum, să vedem care este cauza suferințelor, care este cauza vieții din moment ce negăm conceptul existenței unui dumnezeu, din moment ce nu există un dumnezeu personal care a creat Universul. Această concepție este ceea ce Buda numește „Zen”. Cuvântul Zen s-ar putea să ni se pară ciudat, dar hai să-l comparăm cu alte cuvinte pe care le cunoaștem.
Să ne gândim spre exemplu la „voința” lui Schopenhauer, care concepe lumea ca „Die Welt als Wille und Borstellung” („Lumea ca voință și reprezentare”). Astfel spus, există o voință – voință încarnată în fiecare din noi – și produce această „reprezentare” care este lumea. Această idee o întâlnim și alți filozofi cu nume distinse, ca Bergson, care vorbește de „Elanul vital” și Bernard Shaw cu „The Life Force” („Forța Vitală”), care este același lucru. Însă este desigur o diferență, și anume că pentru Bergson și pentru Shaw „Elanul Vital” și „Forța Vitală” sunt forțe ce trebuie să se impună, iar pentru asta trebuie să continuăm să visăm lumea, să creăm lumea. În schimb pentru Schopenhauer, pentru sumbrul Schopenhauer, ca și pentru Buda, lumea este un vis, pe care, încetând să o visăm, putem ajunge la ea cu ajutorul unor îndelungate exerciții. Așadar, avem mai întâi suferința, care devine Zen și Zen produce viața, iar viața este inevitabil dificilă. Ajungem astfel la întrebarea „Ce înseamnă a trăi?”. A trăi înseamnă să te naști, să îmbătrânești, să te îmbolnăvești, să mori și apoi vin alte rele, între care una deosebit de patetică: să nu fii împreună cu cei pe care îi iubești, ceea ce pentru Buda constituie una dintre relele cele mai teribile.
Încă ceva: trebuie să renunțăm la pasiuni. Sinuciderea de exemplu, nu folosește deoarece este un act pasional. Astfel, se consideră că omul care se sinucide se află mereu în lumea visurilor, admițând că trebuie să ajungem la înțelegerea faptului că lumea este o aparență, un vis, că „Viața este un vis”, după cum arată un titlu de Calderon. Dar aceasta trebuie să o simțim profund, iar pentru asta este necesar să ne dedicăm exercițiilor de gândire. In mănăstirile budiste, unul din exerciții constă în aceea că neofitul trebuie să retrăiască din plin fiecare moment din viața sa. De exemplu trebuie să gândească: „acum este amiază, acum traversez curtea, acum mă voi întâlini cu superiorul” și, în același timp, trebuie să gândești că amiaza, curtea și superiorul sunt ireali, sunt ceva tot atât de ireal ca și el (neofitul). Căci budismul neagă eu-l.
Una din deziluziile budismului, una din deziluziile capitale, este cea referitoare la „eu”. În această privință ei sunt de acord cu Hume, cu Shopenhauer și cu Macedio Fernandez al nostru (argentinian – n.r.), care au negat de asemenea eu-l. Cu alte cuvinte se cere să admitem că nu există un subiect. Ceea ce există ar fi o serie de stări. Apoi, dacă spunem „eu gândesc” comitem o eroare, întrucât presupunem existența unui subiect constant, precum și a activității acestui subiect, care este gândirea. Ei bine nu, nu este așa. Trebuie să se spună – afirmă Hume – nu „eu gândesc”, ci „se gândește”, cum se spune de exemplu „plouă”. Spunând „plouă” nu ne gândim că ploaia efectuează o acțiune sau că apa exercită o acțiune. La fel cum spunem „e cald, e frig, plouă”, trebuie să spunem „se gândește”, „se suferă” etc, evitând subiectul.
În mănăstirile budiste neofiții sunt supuși unei discipline foarte dure. Desigur, ei pot părăsi mănăstirea în orice moment ar dori. Nu se notează nici măcar numele lor, îmi spune o prietenă. Neofitul intră în mănăstire și apoi este obligat să efectueze o serie de munci foarte dure. De exemplu la un sfert de oră după ce au adormit sunt treziți; ei trebuie să spele, trebuie să măture și sunt pedepsiți fizic dacă dorm când nu le este permis. De asemenea trebuie gândit tot timpul nu la vinovății ci la irealitatea lumii. Este necesar să se facă un exercițiu continuu de irealitate. Și ajungem astfel la budismul Zen și la Bodhisattva, care a fost primul patriarh, în secolul al VI-lea al erei creștine. Bodhisattva a trecut din India în China și aici se întâlnește cu un împărat care aflase deja de budism. Împăratul îi arată câte mănăstiri a întemeiat și câți neofiți budiști aveau, iar Bodhisattva îi spune: „ Toate acestea aparțin unei lumi iluzorii; ele nu există, căci mănăstirile sunt tot atât de ireale ca tine și ca mine”. După aceea patriarhul se duce să mediteze, se așează în fața unui perete și meditează ani îndelungați, atât de mulți încât imaginea sa a rămas gravată în perete.
Apoi această doctrină ajunge în Japonia și aici formeză ceea ce se numește budismul Zen, care este varianta japoneză a unui cuvânt chinez. Budismul Zen este, cred eu, cel mai pur dintre toate. Budismul Zen respinge orice fel de bigotism. Nu există nici un fel de bigotism în budismul Zen și o dovadă este că în mănăstirile budiste scripturile sacre sunt folosite în scopuri ignobile. În timp ce maestrul, așezat lângă sobă, expune doctrina în fața elevilor săi, el ia statuetele din lemn reprezentându-l pe Buda și le aruncă în foc spunând „Ce importanță are imaginea lui Buda? Ceea ce importă este înțelegerea doctrinei.”
Încă ceva. În budismul Zen există un procedeu pentru a ajunge la iluminare. Dar acest procedeu servește numai după mulți ani. Se presupune că se ajunge brusc la această stare, căci nu este vorba de a asimila un șir de silogisme. Neofitul trebuie să înțeleagă dintr-o dată adevărul. Acest procedeu se numește Satori și constă în producerea bruscă a unui fapt, a unui fapt situat dincolo de logică.
Noi gândim totdeauna cu noțiunile de subiect, obiect, cauză, efect, logic, ilogic, ceva sau contrariul său, dar, spun ei, trebuie să depășim aceste categorii. Astfel, după cum susțin doctorii în budismul Zen, se poate ajunge la adevăr printr-o intuiție bruscă, iar aceasta se realizează prin intermediul unui răspuns ilogic. Spre exemplu cineva îl întreabă pe maestru: „De ce a venit Bodhisattva din vest?”, „De ce a venit din India primul Patriarh?”. Iar maestrul îi poate răspunde: „Chiparosul este o grădină de zarzavat”. Așadar el dă un răspuns cu totul nelogic, dar acest răspuns ar putea să trezească adevărul. Sau, dacă nu, el este întrebat „Ce este Buda?”, la care maestrul răspunde: „Trei livre de in”. Iar acest răspuns nu are neapărat un sens metaforic, alegoric, ci este un răspuns disparat, pentru a deștepta dintr-o dată intuiția. Sau, dacă nu, ar putea fi un șoc: discipolul întreabă ceva, iar maestrul răspunde printr-o lovitură. Și, în legătură cu aceasta, este o istorioară, firește trebuie să fie legendară, privind pe însuși Bodhisattva, primul patriarh. Pe Bodhisattva îl însoțea un discipol care îi punea întrebări, dar Bodhisattva nu-i răspundea niciodată. Discipolul începu să chibzuiască și, după un timp, își taie brațul stâng, arătându-i-l lui Bodhisattva ca o dovadă că el dorea să-i fie discipol. Deci pentru a dovedi seriozitatea intenției sale, neofitul s-a mutilat în chip voit. Atunci maestrul, fără a da atenție faptului în sine, care în definitiv era un fapt fizic, un fapt iluzoriu, îl întreabă: „Ce dorești?”. Iar discipolul îi răspunde: „Mi-am căutat multă vreme mintea și nu am găsit-o”. La care maestrul îi spune: „N-ai găsit-o pentru că nu există”. În acea clipă discipolul înțelege adevărul, înțelege că nu există eu-l, înțelege că totul este ceva ireal. Aici avem mai mult sau mai puțin esența budismului Zen.
Este destul de dificil să faci o expunere despre un cult, mai cu seamă despre un cult pe care nu-l practici. Însă eu cred că important nu este să vedem budismul ca pe o colecție de legende, ci ca pe o disciplină, care nu ne pretinde nici să practicăm ascetismul – din moment ce ascetismul a fost condamnat de către Buda – și nu ne îngăduie nici decăderea în libertățile vieții carnale, căci și aceasta a fost condamnată de Buda. Ceea ce ne cere este să cugetăm. Iar această cugetare nu trebuie să fie o cugetare asupra păcatelor, asupra vieții noastre trecute. Spre exemplu, dacă eu aș fi fost un călugăr budist, aș gândi în acest moment că am început să trăiesc acum, că întreaga viață anterioară a lui Borges a fost un somn. Cu alte cuvinte ni se cere un exercițiu de ordin intelectual. Și astfel ne eliberăm treptat de Zen ... Ajungem la o stare de liniște.
Asta nu înseamnă că Nirvana echivalează cu senzația gândirii și o dovadă în acest sens ar constitui-o chiar legenda lui Buda. Buda, stând sub „smochinul sacru”, ajunge la Nirvana, dar după ce a ajuns la Nirvana continuă să trăiască și să predice „legea” încă mulți ani.
Acum, ce înseamnă a ajunge la Nirvana? Înseamnă pur și simplu că faptele noastre nu mai aruncă umbre. Deci, în timp ce trăim în această lume suntem supuși Karmei. Fiecare dintre acțiunile noastre întrețese această structură mintală care se cheamă Karma. În schimb, în momentul în care am ajuns la Nirvana, acțiunile noastre nu mai aruncă, nu mai proiectează umbre, suntem liberi.
O maximă a sfântului Augustin spune că atunci când suntem izbăviți nu mai avem de ce să ne gândim la bine și la rău. Adică vom continua să slujim binele dar fără să ne gândim la aceasta.
Se pune de asemenea întrebarea: care este natura Nirvanei? În primul rând trebuie spus că acest cuvânt – Nirvana – este un cuvânt frumos. Am putea considera că atenția pe care a suscitat-o budismul în Occident se datorează, în bună măsură, acestui cuvânt atât de frumos – Nirvana – și pare imposibil ca acest cuvânt să nu însemne ceva încântător.
Iar acum să vedem ce înseamnă Nirvana luată literal. Nirvana înseamnă stingere, domolire, liniștire. Astfel s-a presupus că atunci când cineva ajunge la înțelegerea Nirvanei – se liniștește. Însă când moare, există Marea Nirvana și atunci este stingerea. Contrar acestei interpretări, un orientalist austriac menționează că Buda folosea fizica epocii sale. Prin urmare ideea de stingere nu era atunci la fel cu cea de acum, întrucât se credea (atunci) că o flacără, stingându-se, nu dispărea ci continua să trăiască, să dăinuie în altă stare. Cu alte cuvinte Nirvana nu însemna neapărat stingere, dispariție, ci doar că vom continua, dar în alt mod, într-un mod inexplicabil pentru noi.
În general metaforele misticilor sunt metafore bisericești, pe când cele ale budiștilor sunt cu totul altfel. De exemplu când se vorbește de Nirvana, nu se vorbește de vin de Nirvana sau de trandafir de Nirvana, sau de îmbrățișarea Nirvanei, ci mai curând este comparată cu o insulă, cu o insulă solidă în mijlocul furtunilor. Este comparată de asemenea cu un turn înalt sau cu o grădină. Așadar este ceva care există prin sine însăși, ceva care este dincolo de noi.
Desigur, ceea ce v-am spus astăzi este fragmentar, însă ar fi absurd ca eu să vă fi expus o temă – căreia i-am dedicat atâția ani – cu dezinvoltura cu care v-aș fi arătat o piesă de muzeu. Și cred că, în pofida inadaptării minții noastre, am tratat-o cu rigoare și respect.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!