agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 14057 .



Borges despre Borges
proză [ ]
(extrase din interviewurile acordate de scriitor in jurul vârstei de optzeci de ani)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Jorge_Luis_Borges ]

2004-07-24  |     |  Înscris în bibliotecă de serban georgescu





N-am citit prea mult in viața mea, în schimb am re-citit foarte mult. Am început să-mi pierd vederea în 1955 și de atunci n-am mai încercat să citesc nimic contemporan. Nu cred să fi citit vreodată un ziar. Putem cunoaște trecutul, însă prezentul nu ne este dezvăluit.

La Geneva am învățat singur limba germană, căci voiam să-l citesc pe Schopenhauer în original. Și am descoperit o metodă foarte plăcută. V-o recomand tuturor, în caz că nu vorbiți germana. Procedeul este următorul: puneți mâna pe un exemplar din Buch der Lieder a lui Heine - asta nu e greu de făcut - și pe un dicționar german-englez și începeți să citiți. La început o să vă fie greu, dar după două sau trei luni o să descoperiți că citiți cele mai frumoase versuri din lume, poate neînțelegându-le, însă simțindu-le, ceea ce este mult mai bine din moment ce poezia nu se adresează rațiunii, ci imaginației.

Toate aceste lucruri - femeile cu care am greșit, acțiunile cu care am greșit, circumstanțele în care am greșit, toate acestea sunt unelte pentru poet. Un poet trebuie să considere toate lucrurile ca fiindu-i date, chiar și nenorocirile. Nenorocirile, înfrângerea, umilința, nereușita, acestea sunt uneltele noastre. Doar nu crezi că atunci când ești fericit poți să produci ceva. Fericirea constituie un scop în sine. Însă ni se dau greșelile, ni se dau coșmarurile aproape în fiecare noapte, iar sarcina noastră este să le transformăm în poezie (...) Deci nu cred că trebuie să-mi cer scuze pentru greșelile mele. Aceste greșeli ajung la mine prin lanțul extrem de complex al cauzelor și efectelor sau, mai curând, prin nesfârșitele efecte și cauze.

Desigur, știu bine că am optzeci de ani. Pot să mor în orice clipă, dar ce pot să fac altceva decât să continui să trăiesc și să visez, din moment ce visul este menirea mea?

Cât privește scrierile mele, nu le-am recitit niciodată. Nu le știu. Când scriu ceva, o fac pentru că trebuie. De îndată ce vede lumina tiparului, încerc să uit cât mai repede ceea ce am scris. (...) Pentru că suntem între prieteni, am să vă spun ceva: când o să veniți la mine acasă - și sper că veți veni cu toții la timpul potrivit (...) - o să găsiți o bibliotecă foarte bună însă nici o carte de-a mea. (...) Cine sunt eu ca să stau lângă Vergiliu sau Stevenson?

Amintirile copilăriei mele sunt amintirile cărților pe care le-am citit.

De fapt, nu prea îmi amintesc propria viață. Nu vă pot da informații precise. Știu că am călătorit în vreo șaptesprezece sau optsprezece țări, dar nu vă pot spune în ce ordine. Nu vă pot spune cât am stat într-un loc sau altul. Totul este o învălmășeală de imagini. Să revenim în consecință la cărți. (...) Revin mereu la cărți, la citate. Îmi amintesc că Emerson, unul dintre eroii mei, ne-a avertizat: "Să fim atenți. Viața însăși poate deveni un lung citat"

Iubesc toate țările și pe toți scriitorii pe care i-am citit (și sunt mulți pe care nu i-am citit niciodată și care emană totuși o anumită influență asupra mea) și sunt un discipol al trecutului, al întregului trecut. Nu cred în școli, nu cred în cronologie. Nu cred în datarea manuscriselor. Cred că poezia trebuie să fie anonimă. De exemplu, dacă aș putea alege, mi-ar plăcea ca un vers al meu, o povestire a mea, rescrisă și îmbunătățită de altcineva, să supraviețuiască, iar numele meu să fie uitat, așa cum se va și întâmpla la momentul potrivit (...) Poate că fiecare epocă rescrie mereu aceleași cărți, schimbând sau adăugând câteva detalii. Cărțile eterne sunt, poate, aceleași cărți pururi rescrise. Rescriem mereu ceea ce au scris cei din vechime și nu mai este nevoie de nimic altceva.
În ceea ce mă privește eu nu am ambiții. Cred că e vorba de o eroare, că oamenii mi-au dat prea multă importanță. Sunt un scriitor supraevaluat. În același timp vă sunt recunoscător tuturor că mă luați în serios. Eu nu mă iau.

La urma urmei bucuria este imposibil de suportat. Putem fi fericiți timp de o clipă sau două, însă o eternitate de fericire este de neînchipuit.

În Japonia simți stafia tutelară a Chinei la tot pasul (...) În Japonia oamenii simt China așa cum simțim noi Grecia.

N-am căutat niciodată un anumit subiect. Las subiectele să mă caute pe mine, după care, plimându-mă pe stradă, trecând dintr-o cameră în alta în casa mea (...) simt că ceva urmează să se întâmple și acest ceva poate fi un vers sau poate fi o formă oarecare.

Cred că murim tot timpul. De fiecare dată când nu simțim ceva, când nu descoperim ceva, când doar repetăm ceva mecanic - în acel moment ești mort. În același timp însă, viața poate veni în orice clipă. (vezi C Noica:"E suficient un surâs al vieții pentru ca totul să recapete sens" - n.r. SG) Dacă luăm o singură zi, pe parcursul ei întâlnești multe morți, însă și multe nașteri. Eu încerc să nu fiu mort, încerc să fiu curios, să simt mereu ceva, iar ceea ce simt se va transforma în poeme, povestiri, fabule ...

"M-am născut la Buenos Aires în 1899". Acesta este un act de credință. Bineînțeles că nu-mi pot aminti asta. Dacă părinții mei mi-ar fi spus "Te-ai născut în secolul al treilea în Timbuktu" probabil că i-aș fi crezut. Dar rămân la acest fapt din moment ce consider că nu m-au mințit. Așa că, atunci când afirm că m-am născut la Buenos Aires în 1899, fac într-adevăr un act de credință.

Atunci când sunt nefericit - și asta ni se întâmplă tuturor destul de des - mă consolez cu gândul că în câțiva ani sau poate în câteva zile voi fi mort și toate acestea nu vor mai avea nici o importanță. Aștept cu nerăbdare să fiu șters de pe listă. Dar, dacă m-aș gândi că moartea mea nu e decât o iluzie, că după aceea aș continua să exist, atunci aș fi foarte nefericit. Căci cu adevărat sunt plictisit și obosit de mine însumi. (...) Când mă gândesc la mortalitate, la moarte, mă gândesc la aceste lucruri într-un mod optimist, plin de nerăbdare. Aș putea spune că sunt lacom de moarte, că aș vrea să nu mă mai trezesc în fiecare dimineță descoperind: "Iată-mă, trebuie să mă reîntorc la Borges".
Există un cuvânt în spaniolă, bănuiesc că-l cunoașteți. Mă întreb dacă se mai folosește încă. În loc să spui "a se trezi", spui recordarse, adică a-ți aminti de tine. Mama mea obișnuia să spună: "Que me recuerde a las ocho" (vreau să-mi amintesc de mine la ora opt). În fiecare dimineță am acest sentiment, deoarece sunt mai mult sau mai puțin inexistent. (...) Bineînțeles, când ești tânăr nu simți așa ceva. Simți: "Ei bine, sunt fericit că m-am întors în lumea asta minunată". Dar eu nu cred să fi simțit vreodată asta. Nici chiar în tinerețe. În special în tinerețe. Acum m-am resemnat. (...) Presupun că ceilalți oameni simt altfel decât mine pentru că mulți dintre ei se gândesc la nemurire ca la un fel de fericire; poate pentru că nu-și dau seama ...

...Trebuie să scriu! Dacă nu scriu ceva și continui să fiu obsedat de acel lucru, până la urmă tot trebuie să-l pun pe hârtie ca să scap de el.

Cred că singura justiție este justiția privată; cât despre cea publică mă întreb dacă există cu adevărat (...) În orice moment al vieții noastre știm dacă acționăm bine sau rău. Am putea spune că ziua de apoi se întâmplă tot timpul, că în fiecare clipă a vieții noastre facem bine sau rău. Ziua de apoi nu este ceva ce vine la sfârșit. Se întâmplă tot timpul. Iar noi știm, printr-un fel de instinct, când am acționat bine sau rău.

Reporter: ...am descoperit că a te căuta pe tine însuți este fascinant și intolerabil ...
Borges: Da, așa este. Din moment ce sunt orb, eu trebuie să fac asta tot timpul. Înainte de a orbi, îmi găseam întotdeauna refugiul în plăcerea de a privi, în lectură, în timp ce acum mi-l găsesc în gândire sau, din moment ce capacitatea mea de a gândi nu este atât de bună, în visare - într-un anume sens îmi visez viața. Acesta este singurul lucru pe care pot să-l fac.

Imaginația după părerea mea este făcută din amintiri și din uitare. Este un fel de amestec al celor două lucruri. (...) Oricine orbește primește un fel de recompensă: un alt simț al timpului.

Presupun că am trei coșmaruri esențiale: labirintul, scrisul și oglinzile (...)
Aproape în fiecare noapte am avut un coșmar(...) Era în felul următor: eram într-o clădire foarte mare. Era o clădire de cărămidă. Multe camere goale. Camere mari. Camere de cărămidă. Treceam dintr-una într-alta și nu păreau să fie uși. Ajungeam mereu în curți interioare. Mult timp am mers în sus și în jos, am strigat dar nu mi-a răspuns nimeni. Acea clădire mare și lipsită de imaginție era goală; atunci mi-am spus da, bineînțeles, acesta este visul labirintului. N-o să găsesc nici o ușă, nu-mi rămâne decât să mă așez într-una din camere și să aștept. Și uneori mă trezesc. Asta s-a și întâmplat și mi-am spus: acesta este coșmarul labirintului; din moment ce știam despre ce este vorba, n-am fost păcălit de labirint. Pur și simplu m-am așezat jos pe podea.
Rep: Și ați așteptat.
Borges: Am așteptat o clipă și apoi m-am trezit.
Rep: Aveți și alte coșmaruri care revin? Care sunt?
Borges: (...) Mai am și altul, care provine din faptul că am orbit. Acesta este coșmarul în care încerc să citesc și nu pot pentru că personajele se însuflețesc, fiecare literă se transformă în alta, iar cuvintele, scurte la început, devin lungi cuvinte olandeze, cu vocale care se repetă când încerc să le descifrez. Sau dacă nu, spațiile dintre rânduri se lărgesc, literele încep să se întindă, totul apare scris în negru și roșu pe hârtie lucioasă și este atât de mare încât devine intolerabil. Și când mă trezesc literele îmi țin companie un timp. Pentru o clipă îmi trece prin minte: n-am să le pot uita niciodată și o să înnebunesc (...)
Celelalte coșmaruri sunt despre oglinzi, despre oamenii mascați (...)
Am trăit mereu cu teama de oglinzi. Când eram mic, aveam o casă îngrozitoare. În camera mea erau trei oglinzi imense. Mobila era de mahon și părea o oglindă întunecată, ca aceea din epistola Sfântului Pavel. Am trăit mereu cu teama lor, însă, copil fiind, nu îndrăzneam să spun nimic.

Am citit o carte de John William Dunne, intitulată Experience with Time, în care autorul spune că, din moment ce știi un lucru, știi că-l știi; și știi că știi că-l știi; și știi că știi că știi că-l știi, drept care în fiecare om există o infinitate de euri. Dar nu cred că asta se poate dovedi.

Din moment ce nu sunt prea priceput la rimă, încerc să scap de ea

(...) Shakespeare l-a dus pe Hamlet într-un cimitir. S-a gândit că, dacă-l face să țină în mână un craniu, un craniu alb - Hamlet fiind îmbrăcat în negru - atunci obține un tablou foarte sugestiv. Dar Hamlet nu putea să țină-n mână craniul fără să rostească nici un cuvânt, trebuia să spună neapărat ceva. Așa s-a născut Zorick, dintr-o necesitate tehnică a lui Shakespeare. Și s-a născut pentru vecie. (...)

Singurele întrebări interesante sunt cele personale. Nu cele despre viitorul Republicii, viitorul Americii, viitorul Cosmosului! Aceste lucruri n-au nici un sens.

Diferența esențială dintre experiența în starea de veghe și cea din timpul somnului sau visului, constă în faptul că experiența din timpul visului este ceva care se poate naște din tine, poate fi creată din tine, emană din tine.

Rep: Există foarte multă veselie în dumneavoastră, Borges. Sunteți copilăros, vă bucurați de lucrurile care vă înconjoară, aveți un extraordinar simț al umorului.
Borges: Păi ar fi și cazul să-l am. Mă întreb dacă sunt cu adevărat adult. Cred că nimeni nu este.

Rep: Într-o noapte mama dumneavoastră a primit un telefon amenințător. Ne puteți povesti despre asta?
Borges: Da, a primit un telefon în toiul nopții. Am auzit telefonul sunând. A doua zi dimineță am întrebat-o: "Am visat eu sau a sunat telefonul?". "Nu, n-ai visat. M-a sunat un oarecare și mi-a spus 'Am de gând să te omor și pe tine și pe fiul tău'. Mama i-a răspuns: 'Nu-i greu să-l omori pe fiul meu, îl găsești în orice zi. Cât despre mine, am peste nouăzeci de ani. Trebuie să te grăbești. Altfel n-o să mai apuci să mă omori'". După care s-a dus să se culce.

Rep: Ce schimbări s-au petrecut atunci când ați orbit?
Borges: Am descoperit că orbesc încetul cu încetul, așa că n-a existat un moment anume. A venit treptat, ca un amurg de vară. Eram bibliotecar-șef la Biblioteca Națională și am început să descopăr că sunt înconjurat de cărți fără litere. Apoi prietenii mei și-au pierdut chipurile. Apoi am descoperit că nu mai e nimeni în oglindă, apoi toate lucrurile s-au întunecat, iar acum pot să deslușesc doar albul și griul. Două culori îmi sunt total interzise - negrul și roșul. Pe amândouă le văd maro. Când Shakespeare a spus "Întunericul pe care-l văd orbii" a greșit. Orbilor le este interzis întunericul. Eu trăiesc într-o ceață luminoasă.
Rep: O ceață luminoasă ...
Borges: Cenușie sau albăstruie, nu sunt foarte sigur. Este mult prea întunecată. Aș spune că acum trăiesc înconjurat de o lume albăstruie.
Rep: Albăstruie ...
Borges: Tot așa de bine poate să fie și gri.
Rep: Când v-ați dat seama că orbiți ați încercat să citiți cât mai mult și cât mai repede?
Borges: Nu. Bineînțeles că așa ar fi trebuit să fac. De atunci - asta se întâmpla în 1955, anul revoluției - am recitit foarte mult dar de citit, n-am citit prea mult.

Nu mă consider contemporan cu suprarealismul, dadaismul, imagismul sau cu bufoneriile atât de respectate ale literaturii. Mă gândesc la literatură în termenii secolului al nouăsprezecelea și începutul secolului douăzeci. Sunt un admirator al lui Bernard Shaw și al lui Henry James.

Da, cred că pot cita câteva versuri din Kipling. Un ofițer englez urmărește un hoț de cai afgan. Amândoi călăresc, iar Kipling spune: "They have ridden the low moon out of the sky. Their hooves drum up the dawn" ( "Au călărit luna joasă afară din cer. Copitele lor bat zorile") Ei bine, nu poți exprima așa ceva în spaniolă (...) ea are însă alte virtuți.

Rep: Ați încercat vreodată să scrieți în engleză?
Borges: Da, dar respect prea mult limba engleză. Am scris două sau trei poezii pentru prieteni (...) dar acum n-aș mai încerca așa ceva. Fac tot ce pot cu spaniola (...)
Rep: Cum vă explicați ceea ce pe mine m-a uluit întotdeauna și anume simpatia de care se bucură naziștii și Hitler în Argentina?
Borges: Ascultă-mă, cred că Republica Argentina nu poate fi explicată. Este la fel de misterioasă ca și universul. Eu nu o înțeleg. (...) Și nici nu am convingeri politice. Fac tot ce pot ca să evit politica. Nu sunt înscris în nici un partid. Sunt un individualist. Tatăl meu a fost studentul lui Herbert Spencer. A fost crescut în spiritul "om versus stat". Nu pot explica așa ceva. Nici eu nu înțeleg.

Rep: Ați spus undeva că nefericirea este o adevărată binecuvântare pentru scriitor.
Borges: Aș spune mai degrabă că nefericirea este una din multele unelte date scriitorului. Sau unul dintre multele materiale, ca să folosesc o altă metaforă. Nefericirea, singurătatea, toate acestea trebuie folosite de scriitor. Chiar și coșmarul e o unealtă. Multe din povestirile mele mi-au fost date de coșmaruri. Am coșmaruri mai tot timpul.

Rep: Credeți că e important să fii nemuritor?
Borges: Aș vrea să mor pe de-a întregul, trup și suflet și să fiu uitat.
Rep: Asta este dorința dumneavoastră cea mai mare.
Borges: Cât despre numele meu, de ce să-mi pese de el? Este un nume așa de stângaci. Jorge Luis Borges, seamănă cu Jorge Luis Jorges sau Borge Luis Borges, ți se împleticește limba-n gură ....

Borges simbolizează tot ceea ce urăsc. El simbolizează publicitatea, fotografiile, interviewurile, politica, opiniile - după părerea mea toate opiniile sunt vrednice de dispreț. El simbolizează de asemenea aceste două non-entități, acești doi impostori: Nereușita și Succesul - sau, așa cum a spus Kipling: "Dacă știi să-nfrunți deopotrivă izbânda și necazul / și pe aceste două mari amăgitoare cu-aceiași ochi să le privești ...". El se ocupă cu astfel de lucruri, în timp ceu, ca să spunem așa, dat fiind că titlul lucrării este "Borges și eu", eu nu simbolizez omul public ci omul privat, realitatea, căci celelalte lucruri mi se par ireale. Lucrurile adevărate sunt sentimentele, visurile, scrisul ...

(...) atunci când privesc luna, nu privesc doar sfera luminoasă de pe cer. Privesc, în același timp, luna lui Vergiliu, a lui Shakespeare, a lui Verlaine, a lui Gongora ...

Poetul nu trebuie să se amestece în ceea ce scrie, nu trebuie să-și impună punctul de vedere în ceea ce scrie.

Rep: De ce v-ați hotărât să scrieți o poezie despre Endimion?
Borges: Am scris această poezie pentru că am vrut să arăt că Endimion este o realitate prozaică și nu un mit, din moment ce fiecare bărbat care a fost iubit a fost iubit de o zeiță. Eu am fost Endimion. Toți am fost Endimion cel iubit de lună și care s-a simțit nedemn de ea și a căutat să-i mulțumească. Acesta este sensul poeziei.

Rep: Spuneți-mi, cum vă simțiți stând de vorbă cu acești oameni și împărtășindu-le din experiența dumneavoastră?
Borges: Nu stau de vorbă cu ei. Vorbesc cu fiecare din dumneavoastră în parte. De fapt publicul e o iluzie. Nu există așa ceva.

Pentru mine scrisul este o dictare. Hai să spunem că-mi dau deodată seama că urmează să se întâmple ceva. Atunci stau deoparte și încerc să rămân pasiv, să nu mă amestec. Și atunci am o viziune. Întotdeauna capăt o inspirație inițială, parțială. Poate mi se dă un vers, o intrigă sau în vis mi se dă un cuvânt sau anumite cuvinte. De exemplu, acum câțiva ani, când am fost în America, în East Lansing, am avut un vis. Când m-am trezit, nu mai țineam minte nimic, cu excepția acestei propoziții: "Sunt pe punctul de a-ți vinde memoria lui Shakespeare". Atunci m-am trezit și i-am povestit despre asta Mariei Kodama, prietena mea, iar ea mi-a răspuns: "Poate că aici se ascunde o povestire". Am așteptat. Încerc să nu mă amestec în ceea ce-mi oferă Sfântul Duh, inspirația, muza sau subconștientul - cum se spune astăzi. După aceea am scris povestirea. Acum este în curs de a fi publicată la Buenos Aires. Se numește "Memoria lui Shakespeare". Numai că în povestirea mea memoria personală a lui Shakespeare nu este vândută. Este doar împrumutată. La început pare un dar minunat. Cu timpul însă devine de nesuportat, iar omul dispare sub povara memoriei lui Shakespeare.

Rep: În Argentina ați ținut câteva conferințe despre Cabala. Încă din 1926 ați scris despre acest subiect un eseu, Studiu despre îngeri, pe care l-ați inclus în El temano de mi esperanza (Măsura speranței mele)....
Borges: Îmi este efectiv rușine de această carte ... Dar continuă. Eu încerc să uit de ea. O carte foarte proastă.
Rep: Știu că nu vă place.
Borges: Nu. Hai să evităm subiectele neplăcute ...
Rep: Știu că ați ajuns până acolo încât ați colindat Buenos-Airesul strângând exemplare din carte.
Borges: Ca să le ard. Am făcut un act de dreptate.
Rep: Și totuși, în această carte există câteva eseuri pe care cu siguranță le socotiți demne de a fi reabilitate.
Borges: N-am recitit niciodată această carte. Și nici vreo altă carte de-a mea. Scriu, dar nu recitesc.
Rep: Totuși cartea arată foarte clar interesul dumneavoastră pentru Cabala; ficțiunea și poezia dumneavoastră sunt pline de referiri la Cabala. Ce înseamnă Cabala pentru dumneavoastră?
Borges: Presupun că înseamnă mult pentru mine, din moment ce provin dintr-o familie de evrei. Numele mamei mele este Acevodo, un alt nume din familia ei era Pinedo. Erau evrei de rit Sefard. În plus am descoperit o idee interesantă în Cabala, o idee pe care a avut-o și Carlysle și Leon Bloch. Și anume aceea că întreaga lume este doar un sistem de simboluri, că lumea, inclusiv stelele, reprezintă scrierea secretă a lui Dumnezeu.

...Și una din multele mele experiențe, cea mai fericită dintre ele, este cititul. Ah, și există ceva încă și mai bun decât cititul și anume recititul. I-aș sfătui pe toți să citească puțin însă să recitească mult.

Presupun că primul vers care mi se dă reprezintă un indiciu. Dacă are unsprezece silabe atunci se prefigurează un sonet. Dacă e un vers liber, atunci se prefigurează toată poezia în vers liber.

Nu cred în țări. Þările sunt o greșeală, o superstiție. Presupun că lumea trebuie să fie una singură, așa cum au gândit stoicii.

Când avem de-a face cu o poezie adevărată, cititorul simte nevoia să o citească cu voce tare. Acesta este testul poeziei.

Un scriitor care n-ar scrie decât ceea ce intenționează ar fi un scriitor foarte prost. Un scriitor trebuie să scrie cu o anumită inocență. Nu trebuie să se gândească la ceea ce face. Altfel nu scrie poezie adevărată.

Eu am scris mai mult decât ar fi trebuit. Regret, dar trebuie să spun că am scris cam cinzeci sau șaizeci de cărți și totuși descopăr că toate aceste cărți există în prima carte pe care am publicat-o, în acea carte obscură, scrisă cu foarte mult timp în urmă, Fervor de Buenos Aires , publicată în 1923.

Dacă trebuie să numesc o singură carte ca fiind cea mai bună din toată literatura, cred că aș alege Divina Commedia a lui Dante.

Nu pot să accept povestea cu Dumnezeu care l-a creat pe om și apoi l-a creat pe Christos. Toate aceste lucruri sunt în afara mea. Cu adevărat!

Scriitorii care mă interesează sunt îndeosebi scriitorii morți.

Cred că prietenia este poate faptul esențial al vieții. Prietenia, așa cum mi-a spus Adolpho Bioz Casares, are acest avantaj asupra dragostei: nu are nevoie de nici o dovadă. (...) Poate că adevăratul destin, adevărata datorie a dragostei este să devină prietenie.

Alfonso Rezes, marele scriitor mexican mi-a spus: "Publicăm ca să nu corectăm la nesfârșit aceleași ciorne"

Trebuie să considerăm lectura o formă de fericire, de bucurie, și cred că lectura obligatorie este o greșeală. Ai putea la fel de bine să vorbești de dragoste obligatorie sau de fericire obligatorie.

Rep: Aș dori să fac o mică digresiune și să vă rog să ne spuneți povestea cu acel taxista din Chicago.
Borges: Taximetristul
Rep: Da, taximetristul.
Borges: Asta s-a întâmplat alaltăieri sau ieri, nu sunt sigur. Zilele mele sunt confuze. Fusese soldat. Cunoscuse amărăciunea. Cunoscuse nefericirea. Brusc, mi-a spus fără să-și dea seama de adevărata putere a vorbelor sale: "Urăsc amintirile!". Mi s-au părut foarte frumoase cuvintele lui și cred că am să pun mâna pe propoziția asta și-am s-o folosesc și eu. O s-o anexez undeva. "Urăsc amintirile". Este o propoziție minunată. Fugi și uită de lume.

Prefer întotdeauna să recitesc mai degrabă decât să citesc.

Când a murit tata - asta s-a întâmplat în 1938 - mama a început să învețe engleza ca să fie aproape de el.

Fiecare poet dezvoltă o muzicalitate proprie și un limaj propriu. După ce un mare poet a trecut printr-un limbaj, limbajul nu mai este același.

Dacă un om nu simte poezia fizic, atunci nu simte poezia deloc. E mai bine să se facă profesor sau critic.

... coșmarul are un loc aparte. În spaniolă, cuvântul este foarte urât: pesadilla, nici nu-ți vine să-l folosești. În grecește există un cuvânt foarte frumos: ephialtes, pentru demonul nopții.

Mă gândesc întotdeauna la lume ca la ceva ireal și sunt întotdeauna surprins de lume, de lucrurile care mi se întâmplă. De exemplu anul trecut am împlinit optzeci de ani și m-am gândit că nimic nu mi se mai poate întâmpla. După un timp însă am suferit o operație reușită, însă dureroasă. După aceea am făcut o călătorie minunată în Japonia, o țară pe care acum o iubesc foarte mult, iar acum, în chip ciudat, sunt în Indiana și stau de vorbă cu dumneavoastră. Viitorul avea să-mi ofere atâtea lucruri, atâtea daruri, iar eu nu-mi dădeam seama de asta. Și continui să aștept și alte daruri de la viitor. Căci singurul lucru pe care-l știm despre viitor este acela că nu va semăna cu prezentul. Oamenii se gândesc la viitor numai în termenii secolului douăzeci, hiperbolic și distorsionat. Însă eu știu în primul rând că vor exista multe alte secole viitoare și, în al doilea rând, că lucrurile care ni se par acum importante vor fi frivole și irelevante în viitor. Oamenii nu vor mai fi interesați de politică, nu vor mai fi egali - asta e o iluzie - nu vor mai gândi în termeni ca circumstanțe, succes, nereușită ...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!