Ea se uita absent pe geam, in timp ce el trebaluia prin casa, mutand inutil lucrurile de colo colo si avand importanta impresie ca face curatenie. Tarsaitul bulendrelor vechi pe covor nici macar nu-i trezea o reactie, daramite un gand. Un gand ar fi fost prea mult pentru ea la ora asta. Sau la orice ora.

Il ignora cu desavarsire pe omul de langa ea, si o facea in mod profesionist. Din cand in cand mai discutau despre ce mai trebuie cumparat din piata, de cat de mult s-a facut intretinerea sau despre alegerile care urmau sa vina. Raspunsurile ei erau reci, boante, flasce. Respiratia ei era rece, uneori calduta, dar neinteresanta.

El renuntase de mult la lupta. Privirea ei s-a golit de continut cand a aflat ca el nu ii poate darui copii. Nici nu i-a pasat ca nu e din vina lui, absenta viitoarei maternitati o facea cu desavarsire absenta in prezenta viata. Trecutul nu fusese mereu la fel. Fusese o femeie calda, il cucerise prin zambetul ei, prin ochii ei adanci, si, intre noi fie vorba, prin pieptul ei generos. Cu acel piept avea planuri mari, generatii de copii trebuiau crescute la el, pentru ca auzise ca natalitatea la noi in tara scazuse ingrijorator si se simtea obligata sa faca ceva, sa lupte cumva. Isi iubea tara, insa mai mult astepta transfigurarea pe care ti-o da maternitatea. Citise prin reviste de femei cum ca a fi mama e cel mai grozav lucru din lume, si ca o femeie nu este implinita fara a trece prin experienta nasterii. Se astepta ca sanii sa i se mareasca si apoi sa i se lase, sa faca burtica din ce in ce mai mare, si apoi, dupa nastere, sa se ingrase. Se astepta la nopti nedormite si la spalatul copiilor la curul plin de cacat. Voia sa vada dintisori crescand, pasi impleticiti pe covor, voia sa iasa cu caruciorul plin de trofee, voia orez cu morcovi, gradinita, scoala. Voia ghemotoace pe care sa le ia si sa le ridice la soare si sa se simta implinita: "E al meu, e destept, ce frumos e! Rupt din ma-sa!".

Insa dobitocul in papuci chinezesti de langa ea nu era in stare!

Privind pe geam, vazu in fata blocului pe urata de la 7 cum isi plimba plodul si se stramba la el prin deschizatura larga a caruciorului. "Ce copil torturat!", gandi ea cu dispret, nu inainte sa mai scoata un blestem la adresa infertilului cu spermatozoizii molai.

Infertilul isi facu aparitia in cadrul usii. Cu pantalonii de pijama, maieul pe jumatate scos din pantaloni si cu aproape ruptii papuci, alcatuia un ansamblu tragic. Al ratarii. Al ratarii ei.

- Ma duc la piata sa cumpar rosii si cartofi. Vrei sa iti mai iau ceva?
- Ia si ziarul. Si trei paini.
- Bine.
Se intoarse cu acelasi tarsait enervant, cascand de ii trosneau falcile. "Moale!", batu ea din picior enervata in gand. "Aceleasi chestii zice si face. M-am saturat."

Pana s-a imbracat, a avut timp de o reflectie. "Sper sa ia rosii d-alea bune, nu zborsite, cum a mai luat." Simti cum o cuprinde disperarea: usa de la lift se inchise si liftul porni spre parter, si nu mai avu timp sa ii strige sa ia rosii d-alea bune. "Precis o sa-mi strice ziua!", gandi ea indreptandu-se inciudata spre fotoliul din sufragerie, care prinsese forma bucilor ei. Era o devoratoare de telenovele.

Acolo, in filmele alea, gasise un refugiu afara din lumea ei plictisitoare si goala. Acolo Fernanda se certa cu Fernando, dar el o iubea. Acolo lumea lua atitudine, femeile se paruiau, clevetitoarele faceau intrigi, personajele bune la suflet plangeau mult, era iubire si ura peste tot. Ea stia sa iubeasca la fel de bine cum stia sa faca mancare, dar nu avea pe cine. In schimb avea cui sa gateasca. "Daca ia rosii zborsite, le pun la mancare", se mai calma ea, in timp ce pe ecran doi actori cu glicerinele curgand fierbinte pe obraji se pupau nevoie mare.

La inceput plangea si ea cu ei, dar acum se blazase, pentru a nu stiu cata oara in viata. Se obisnuise si cu dragostea de pe ecran, nu o mai stimula nici aia. Isi lua totusi portia de drog, pentru ca altceva mai bun nu avea de facut. Actorii aia aratau (si probabil, miroseau) mai bine decat ridicolul clovn de langa ea. Visa, in secret, sa isi izbeasca poseta de un Lucas prin tramvai, sa ii cada pe jos si el, galant, sa i-o ridice si cu un zambet sa ii spuna: "auzi, ai avea ceva impotriva sa ne vedem diseara?", iar ea sa se topeasca, dar sa il refuze categoric, pentru ca e femeie maritata, iar societatea noastra condamna adulterul feminin mult mai drastic ca pe cel masculin. Ea tinea enorm de mult la onoarea ei.

Maimutoiul invarti cheia in usa. Ea se blegi toata, simturile ii amortira, gandurile disparura in vidul de unde au aparut. Era o reactie adversa la prezenta lui, refuzase de mult sa isi mai faca nervi. Intr-o prima faza nici nu remarca florile rosii din mana lui, pe care le tinea ca taranul cu cotorul in sus. Intr-un final, se apropie de ea si i le oferi:
- La multi ani, draga!

La naiba, era aniversarea lor, dar a uitat. Controlandu-se perfect, i-a suierat un:
- De ce ai mai dat banii si pe flori? Stii bine ca nu avem de unde!
- E ziua noastra draga, e aniversarea...
- Stiu bine ce e. Ai luat rosii? Sper ca nu sunt zborsite!

Lui nu ii venea sa creada. Atatia ani a suportat indiferenta si raceala ei, stiindu-se intr-un fel vinovat de asta. Simtea ca ea a avut grija sa ii cultive sentimentul de vina. Insa el tot timpul a incercat sa ii zmulga un zambet de pe buze, sa faca haz de necaz, apoi a incecat sa o faca sa accepte lucrul asta groaznic, apoi nu a mai incercat nimic. Ea nu intelegea ca si pentru el era groaznic? A incercat sa ii explice, sa se explice, sa explice ce nu era de explicat, dar cuvintele se loveau ca proastele de un vid fonic si picau ca niste pasari moarte pe podea. Era si el satul de nervii ei, de lipsa ei de intelegere, dar o intelegea. Era un animal ranit, iar el se simtea ca vanatorul care-i administrase o alica in fund fara sa o omoare. Voia sa o mangaie, dar primea doar maraituri surde si aratari ale fundului: "vezi ce rana mi-ai facut? marsh ma de aici!"

Nu mai zicea nimic. Se simtea ca intr-o puscarie. Nu mai avea prieteni. Ii indepartase pe toti, pentru ca isi gasise "iubirea vietii" si nu mai avusese nevoie de nimeni si de nimic, in afara de EA. In cele din urma, fiind vazut tot mai rar, a fost uitat. Prietenii care nu se vad se uita.

Era singur si era casatorit. Era infertil si nu mai investise nimic in el, nici macar o pereche de papuci noi. Era nebarbierit, mirosea a transpiratie si a mascul scos din uz. Ruginea intr-o atmosfera umeda, cu descarcari electrice si cu innorari accentuate. Plangea cand auzea hohotele false de ras din "Familia Bundy" si radea cu lacrimi la "Casatorie in direct". Era o leguma pe care nu o mai inghitea nici o ciorba.

"Pana aici!", a zis el. S-a semetit. In minte i s-au aglomerat mii de cuvinte, nespuse pana atunci. Il durea fiecare cuvant. Voia sa se descarce. In fata acelor rosii nezborsite si acelor flori rosii voia sa se elibereze. Sa isi ia neputinta si sa o transforme in putinta. Voia sa simta ca traieste, nu ca e o marfa proasta intr-un magazin unde nu intra nimeni. Tot masculul reprimat de odinioara se sculase acum si sangele ii fierbea in vene.

S-a rasucit pe un picior, si s-a intors catre ea. A facut un pas hotarat, s-a impiedicat de firul de la frigider si a cazut cu capul de coltul mesei din bucatarie. Sangele fierbinte, clocotitor, a inceput sa se reverse pe masa, pe scaun, sa tasneasca pe aragaz, pe gresie, pe faianta, peste tot. Parca voia sa acopere tot, sa spuna tot.

A inchis ochii fericit de imaginea terifiata a nevesti-sii. Ii trezise o reactie. In sfarsit o reactie! Fara sa faca mai nimic!

Bucataria arata ca un tablou cu mult rosu. Rosii, flori si sot mort.