agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 16699 .



Asa grait-a Zarathustra
proză [ ]
fragmente

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Friedrich_Nietzsche ]

2004-07-14  |     |  Înscris în bibliotecă de serban georgescu




Omul este ceva ce trebuiește depășit. Făcut-ați voi ceva, să-l depășiți?

Ce e maimuța pentru om? Luare în râs, rușine dureroasă. Așa va fi și omul pentru Supraom: luare-n râs, rușine dureroasă.

În fapt, omul e un râu plin de mocirlă. Și trebuie marea să fii, ca să sorbi râul mocirlos fără a te murdări.

Omul e-o sârmă întinsă între animal și Supraom – o coardă peste un abis.

Măreția omului constă în faptul că el este o punte și nu un țel la care să ajungi. Ceea ce poate fi iubit în om este că el e trecere și e pierzare.

Iubesc pe cei ce nu știu să trăiască altfel decât pierind, fiindcă pierind se depășesc.

Iubesc pe cei plini de un mare dispreț, căci poartă în ei înșiși un respect suprem: ei sunt săgețile dorinței țintite spre malul celălalt.

Iubesc pe cei ce n-au nevoie să caute dincolo de stele o cauză din care să piară și pentru care să se jertfească, ci ard pentru pământ, ca într-o zi să poată fi pământul – a Supraomului împărăție.

Iubesc pe cel care trăiește doar pentru a ști si care vrea să știe, ca să-i dea voie într-o zi Supraomului să fie. Astfel își vrea el a lui pierzare.

Iubesc pe cel al cărui suflet în cheltuirea-i de sine refuză orice plată, căci nu are să dea vreodată înapoi: acesta doar dăruiește, fără încetare, iar pentru sine nu ține nimic.

Iubesc pe cel pe care-l cuprinde rușinea când zarurile cad de partea sa și care se intreabă atunci : „Nu-s oare vreun măsluitor?” Căci vrerea sa-i să piară.

Iubesc pe cel care îl mânie pe Dumnezeul său, din dragoste de el. Căci din mânia acestui Dumnezeu al său, el va pieri.

După ce Zarathustra grăi aceste vorbe, privi din nou mulțimea în tăcere: „Iată-i, își zise în sine, iată-i cum râd: Nu mă înțeleg, pentru că eu nu sunt gura care să placă acestor urechi.
Ar trebui să le pleznesc timpanul, să-nvețe să asculte cu privirea? Sau nu mai cred aceștia decât în vorbele celor care bolborosesc?”

Prea mult în munți trăit-am, prea mult am ascultat pârâuri și copaci; și iată, le vorbesc acum cum aș vorbi unor păstori de capre.

Un creator își caută însoțitori, nu hoituri, el nu vrea nici turme, nici credincioși. El caută creatori, să se-nsoțească, dintre aceia ce înscriu, pe table noi, valori la fel de noi.

De zece ori pe zi să izbândești asupra ta – aceasta îți dă o bună osteneală și-i opiu pentru suflet.
De zece ori să te împaci cu tine însuți – fiindcă amarnic este să te-nfurii și rău se doarme când ești mânios.
Încearcă să afli zece adevăruri în fiecare zi, de teamă să nu cauți și noaptea și să-ți rămână sufletul flămând.
De zece ori pe zi să cauți să râzi și să te veselești, de nu noaptea-ți va fi chinuită de stomac – acest părinte al melancoliei

Vai frații mei! Acel Dumnezeu pe care l-am creat, era lucrare de om, sminteală omenească, precum toți Dumnezeii sunt!

Inteligența și spiritul nu sunt decât mijloace, jucării; Sinele este dincolo de acestea. Sinele cunoaște cu ochii simțurilor și cu urechea spiritului.
Sinele stă fără-ncetare de pază: compară, supune, cucerește, distruge. Domnește și este stăpânitor al Eului.
Dincolo de gândurile și sentimentele tale, o frate, există un stăpân puternic, un înțelept necunoscut, care se cheamă Sinele. El locuiește trupul tău și îți este trup.

Acel Sine îi zice Eu-lui: „Să pătimești!” Iar Eu-l pătimește și se întreabă ce să facă să nu mai pătimească – și la aceasta trebuie mintea-ți să slujească.
Sinele îi zice Eu-lui: „Bucură-te: Și Eu-l simte bucurie și se întreabă ce să facă spre a simți adesea bucurie – și la aceasta trebuie mintea-ți să slujească.

Vă zic că Sinele vostru e-acel ce vrea să moară și își întoarce fața de la viață.
Că nu mai poate face ceea ce-i place cel mai mult: să creeze ceva care să-l depașească. În asta constă obiectul celei mai mari dorințe ale sale și a întregii sale fervori.

Aveai odinioară câini îngrozitori în cușca ta, dar au sfârșit ca păsări și ca plăcute cântătoare.
Din toată otrava ta balsam făcut-ai; mulgând vaca Tristeții, bei acum dulcele lapte al ugerului său.
Și nici un rău nu se mai naște din tine, fără decât acela al înfruntării lăuntrice dintre virtuți.
Frate, ești fericit de ai o singură virtute, căci puntea o vei trece mai lesnicios.
Ești deosebit de ai mai multe, dar soarta ți se face astfel mai anevoioasă.
Și mulți s-au dus să moară în pustiu, sătui de-a fi câmp de bătaie al propriilor virtuți.

Altceva este a gândi și altceva a făptui și altceva înfățișarea faptei. Nu au legătură de cauzalitate.
Înfățișarea faptei făcut-a să pălească omul firav. Pe când a săvârșit-o a fost la înălțimea ei, dar după aceea, imaginea a ceea ce a făcut n-a suportat-o.
Și s-a crezut făptașul acestei singure fapte. E ceea ce aș zice nebunia sa. Căci și-a luat excepția drept normă.
O creastă hipnotizează o găină. Actul comis i-a hipnotizat sărmana-i judecată. E ceea ce numesc nebunia de după faptă.
O, ascultați judecători! Că mai există o nebunie și este nebunia de dinaintea faptei. Ah, n-ați cercetat până-n străfunduri de suflet!
Judecătorul roșcovan așa vorbește: „De ce-a ucis omul acesta? Să fure”. Ci eu vă zic: fostu-i-a sufletului său sete de sânge, nu de furtișag; fostu-i-a sete să vadă cuțitul fericit,
dar judecata sa sărmană n-a înțeles această nebunie și l-a convins de altceva: „Ce importanță are sângele, i-a zis. Nu vrei să tragi profitul și să furi, sau să te și răzbuni?”
Și-a ascultat de judecata sa, cu vorbele-i ca plumbul peste suflet – și, după ce a omorât, a și furat. Nu vroia să i se facă rușine de nebunia sa.

Ce este acest om? Un nod de șerpi îngrozitori care arar se-nțeleg unii cu alții: de aceea se duc care-ncotro, să-și afle loc în lume.

Sunt parapet de-a lungul râului: să mă folosească cine poate. Dar cârjă, să vă sprijin, nu vă sunt.

Scrie cu sângele tău și vei vedea că sângele e spirit.

Cel ce scrie cu sângele său și în maxime nu vrea să fie citit, ci învățat pe dinafară.
În munți, cel mai scurt drum este din culme in culme. Dar pentru asta îți trebuie picioare lungi. Trebuie ca maximele să fie culmi, iar cei cărora le dăruiești să fie zvelți și avântați.
Un bun văzduh, curat, primejdia pe-aproape, spiritul plin de-o voioasă șiretenie, iată cele ce merg împreună de minune.

Există totdeauna un pic de nebunie în iubire. Dar există totdeauna un pic de judecată în nebunie.
Cât mă privește, mie, care iubesc viața, mi se pare că cei ce se-nțeleg mai bine asupra fericirii sunt fluturii, bășicile de săpun și toate câte li se aseamănă.

Nu pot să cred decât în Dumnezeul ce-ar ști să danseze.
Și, când pe diavol mi l-am întâlnit, l-am aflat grav, meticulos, profund, solemn. Era un spirit al Împovărării.
Dar nu mânia ucide, ci râsul. Haideți asupra spiritului Împovărării să-l abatem!
Am învățat să umblu: de-atunci alerg fără efort. Am învățat să zbor: de-atunci nu mai aștept să fiu împins, ca să-mi schimb locul.

Omul ales vrea să creeze din nou, vrea o virtute nouă. Cel bun vrea lucrurile vechi și să păstreze ceea ce e vechi.

E plin pământul de ușuratici, viața-i terfelită de cei mulți.

Statul este cel mai nesimțitor dintre nesimțitorii monștri. Nesimțitor, chiar și când minte. Și iată ce minciună îi scapă din gură: „Eu, Statul, sunt poporul.”

Oameni prea mulți se nasc pe lume. Statul a fost născocit pentru cei care-s de prisos.

Statul e locul în care toți sunt otrăviți, buni ca și răi; în care toți se pierd, buni ca și răi; în care moartea înceată, a tuturor, „viață” se numește.

O viață liberă rămâne cu putință sufletelor mari. De fapt, când stăpânești puțin, cu atât mai puțin ești stăpânit. Lăudată fie neavuția!

Nu-i mai ferice să cazi în mâinile unui ucigaș decât în visurile unei femei cuprinse de sminteală?

Prea îndelung un sclav și un tiran stătură în femeie ascunși. De-aceea femeia nu-i încă în stare de prietenie. Ea nu cunoaște decât iubirea.

Ca să vă depărtați de voi, v-apropiați de semeni și ați vrea să faceți din asta o virtute. Dar v-am ghicit uitarea de voi înșivă.

„Iată că lumea își atinge perfecțiunea” – acesta-i gândul oricărei femei, în clipa-n care se supune iubirii.
Sufletul femeii e ușuratec, e-o suprafață mișcătoare și vălurită peste un adânc.
Dar sufletul bărbatului e însăși adâncimea – valul său urlă-n deschideri subpământene. Femeia simte această forță, dar nu o înțelege.

Cutare pornise ca un erou în căutare de adevăr și n-a aflat decât o minciună împodobită. Și asta numește el căsătoria sa!

Respectați, frați ai mei, ceasul, oricare ar fi el, în care spiritul vostru vrea să vorbească metaforic: atunci virtutea vi se naște.

Există încă o mie de căi, de nimeni străbătute, o mie de izvoare de sănătate, sute de insulițe tăinuite ale vieții. Nu-i omul într-atât de cunoscut și nu-i descoperit, cum nu e nici pământul său.
Vegheați și ascuțiți-vă auzul, o, singuratici! Dintru adâncul viitorului vin către noi, pline de taină, suflările bătăilor de aripi și, cine are bun auzul, aude buna veste.
Acei ce astăzi sunteți singuratici și trăiți retrași, veți fi un popor într-o zi. Voi, care înșivă sunteți aleși, veți naște un popor ales; și-acest popor va naște Supraomul.
Într-adevăr, pământul, într-o zi, va fi un salvator lăcaș. Îl și învăluiește o mireasmă nouă, mireazma sănătoasă – speranța nouă.

Căutătorul adevărului trebuie să știe nu numai să-i iubească pe dușmani, ci să-i urască pe prieteni.
E-o rea răsplată pentru un învățător, să-i fi mereu același ucenic. Și de ce să nu vreți voi să rupeți florile coroanei mele?
Mă venerați, dar ce se-ntâmplă dacă într-o zi se prăbușește venerarea voastră? Feriți-vă de-a fi striviți de o statuie ce-ar fi să cadă peste voi!
Ziceți că-n Zarathustra credeți? Ce importanță are Zarathustra? Credeți în mine? Ce importanță au credincioșii?
Nici nu vă cercetaseți pe voi, când m-ați găsit pe mine! Așa fac toți credincioșii – iată de ce puțin contează oricare credință!
Vă dau poruncă deci, să mă pierdeți și să vă aflați pe voi înșivă.

Rușine, rușine și rușine – aceasta-i toată istoria omenirii.

Există pe lume cauză mai mare de suferință decât nebuniile celor milostivi?
Vai de cei care iubesc, dacă nici mila nu știu să și-o stăpânească.

Mai amintiți-vă deasemenea de-acest cuvânt: Oricare iubire mare își calcă peste mila sa; căci vrea să creeze ceea ce iubește.
Eu mă jertfesc iubirii mele – aproapele, ca mine însumi – astfel vorbesc creatorii.
Dar toți creatorii-s neîndurători.

O, priviți lăcașurile pe care preoții le-au construit! Peșteri îmbălsămate, ce se numesc biserici.
Lumină falsă, aer fumegos! Sufletul însuși se simte prins de-acestea, în avântarea lui spre înălțimi!

Numit-au Dumnezeu pe-acel ce-i înfrunta și îi făcea sa sufere. Era un eroism în închinarea lor.
Și l-au iubit pe Dumnezeu doar răstignindu-l ca pe un om.

Inima înflăcărată, mintea rece. Când se-ntâlnesc acestea două, se naște „Mântuitorul”, se naște uraganul.

Și mai sunt alții încă, trași spre prăpăstii; îi trage demonul din ei; dar cu cât se duc de râpă, cu atât mai mult le lucesc ochii, cu atât mai mult nădăjduiesc în Dumnezeul lor.
Vai! Þipătul acestora de-asemeni ajuns-a la urechea voastră, o, virtuoși: „Tot ceea ce nu pot să fiu, numesc virtute și Dumnezeu.”

Și sunt și alții care gândesc că pentru a fi virtuos este de-ajuns să zici: „Virtutea-i trebuitoare”. Dar în adâncul lor nu cred decât că poliția-i trebuitoare.
Și unii, cum sunt neputincioși să-și dea seama de măreția omului, declară că virtutea se reduce la a-ți da seama de josnicia lui; și-această rea voință și-o numesc virtute.

Și mulți din cei ce s-au scârbit de viață, scârbitu-s-au din pricina unei canalii, căci n-au vrut să împartă cu o canalie izvorul, flacăra ori fructul.

Nu ura, ci scârba îmi mănâncă viața. De câte ori, vai, nu am fost scârbit în spirit, văzând că însăși canalia are spirit!
Și le-am întors spatele celor ce stăpânesc, când am văzut ce se numește astăzi a stăpâni – adică să faci trafic și să negustorești pe seama puterii – traficul cu canalia.
Trăit-am printre neamuri de alt grai și-auzul mi l-am ceruit, să nu cunosc limbajul negustoririi lor și nici tocmeala asupra puterii.

A-l elibera pe om de orice gând de răzbunare e pentru mine puntea care duce spre cele mai înalte speranțe și-i curcubeul după lungi furtuni.

Demn de crezare – numesc astfel pe-acela ce fără Dumnezeu se duce in pustiuri, dupa ce și-a sfărâmat inima credincioasă.
Peste nisipul sălbatec de soare, murind de sete, alunecă uneori spre insule cu multe izvoare, unde viețuitorii se odihnesc sub crengi frunzoase și adumbritoare.
Dar setea sa nu este asemeni acestor mulțumiți. El știe că-n toate oazele se află idoli.
Flămândă, furioasă, nelegiuită, singuratică – așa-i vrerea de leu.
Călcând pe fericirea slugarnică, eliberată de zei și culte, fără teamă și îngrozitoare, mare și singuratică – așa e vrerea de adevăr.
În pustiuri au trăit totdeauna iubitorii de adevăr, spiritele libere, domnii pustiului – pe când în orașe trăiesc înțelepții bine hrăniți, cei de renume – ca animale de cărăușie, căci ei trag totdeauna, precum asinii, droașca poporului.

Sunt avocatul lui Dumnezeu pe lângă diavol.

Odinioară mi-am scufundat privirea în privirea ta, o, Viață, și am crezut că pier într-un adânc fără sfârșit.
Dar tu m-ai pescuit de-acolo, cu momeala ta de aur și ai început să râzi, bătându-ți joc, când zis-am despre tine că ești de necuprins.
„Așa îmi zic și peștii”, spus-ai tu: „ceea ce nu ajung să știe zic că-i de neștiut.
Sunt doar sălbatecă și schimbătoare, femeie-n toate – fără de virtuți.
Deși voi, oamenii, îmi ziceți că-s adâncă și credincioasă și veșnică sau, încă, plină de taine – mereu faceți așa, voi dăruiți virtuțile la alții, o, virtuoși!”
Și ea, Viața, de necrezut, râdea. Dar când pe sine se vorbește de rău, eu n-o cred niciodată și nu-i cred râsul.
Și, într-o zi, pe când stăteam de vorbă doar cu sălbateca-mi înțelepciune, aud că-mi zice chiar înțelepciunea: „Vrei, dorești, iubești – de aceea îi cânți laude Vieții.”
Și eram gata cu mânie să-i răspund, să-i zic ce merită, înțelepciunii mele prinsă de furie. Și nu-i răspuns mai aspru, decât să-i spui Înțelepciunii câte le merită.
Așa-s relațiile noastre, ale celor trei. Eu nu iubesc din toată inima decât Viața și cel mai mult iubesc Viața când o urăsc.
Iar dacă mă port frumos cu Înțelepciunea (și uneori chiar prea frumos) e pentru că îmi amintește Viața.
Are aceiași ochi, același râs, aceeași momeală aurie; oare e vina mea că se aseamănă prea mult?
Și-n ziua-n care mă-ntreba Viața: „Înțelepciunea? Cine-i asta? răspunsu-i-am: „Ah, da, Înțelepciunea!
Þi-e sete de ea, dar nu te saturi, cauți să vezi sub valurile sale, s-o prinzi ca-n ochiuri de năvoduri.
Dacă-i frumoasă? Parcă poți să știi? Crapii cei mai bătrâni gustă, tot gustă din momeala sa.
E schimbătoare și neprevăzută. Adesea am văzut-o mușcându-și buzele și că se peria în răspăr.
Poate că e perfidă și răutăcioasă, femeie-n toate, dar mai atrăgătoare este, când despre sine zice doar de rău.”
Și astfel răspunzându-i Vieții, văzut-am cum surâde răutăcios și cum închide ochii pe jumătate: „De cine îmi vorbești? îmi zise. De mine, nu?
Să zicem că ai dreptate, dar sunt acestea lucruri să mi le spui în față? Hai spune-mi încă de înțelepciunea ta!”
Și ochii deschizându-i, Viața preaiubită, mi s-a părut că sunt într-un adânc de nepătruns, privindu-i.

Un nevăzut mă înconjoară și mă privește gânditor. Ce, Zarathustra, mai trăiești?
De ce? Și pentru ce? Și cum? Să te duci, unde? Unde să rămâi? Și în ce fel? Nu-i oare nebunie să mai trăiești?
Ah, prieteni, cel ce mă întreabă astfel e asfințitul.
Iertați-mă că sunt trist.
Se face seară. Iertați-mi că se face seară.

Și iată ce taină mi-a încredințat viața: „Vezi, mi-a zis ea, eu sunt aceea care se constrânge pe sine, ca să se depășească nesfârșit.

Cel ce a lansat formula „voința de a trăi” n-a atins adevărul. Asemenea voință nici nu există!
Ce nu există nu poate să dorească să existe. Iar ceea ce există cum ar putea să vrea să mai existe?
În viață există voință, dar ea nu e voința de a trăi, ci de a stăpâni.

Cine are harul de-a inova în ce privește binele și răul, începe, cu necesitate, prin a distruge și a zdrobi valori.
Astfel, cea mai mare răutate intră ca parte alcătuitoare a unei supreme bunătăți – a bunătății de a crea, adică.
Să spunem de aceste lucruri, o, înțelepți, oricât de greu ar fi. Mai rea este tăcerea. Căci adevărul despre care se tace, se umple cu venin.

Calm este adâncul mării pe care-o port: cine ar bănui că-n ea sunt monștrii hohotitori?

Să ai mușchii destinși, voința deshămată – nimic mai greu nu este pentru voi, oameni sublimi!

O falși sentimentali! O, libidinoși! Vă lipsește nevinovăția dorinței și de aceea calomniați însăși dorința!

Și pe deasupra, privirile voastre de castrați pretind că sunt priviri ale „seninătății”! (...) O, profanatori de vorbe nobile!

Ci îndrăzniți să credeți în cele dinlăuntru ale voastre! Când nu crezi în tine însuți, atunci minți.

Căci iată zorii roșietici – plini de iubire pentru pământ. Iubirea soarelui e-ntotdeauna o iubire nevinovată și-i o dorință creatoare.
Priviți, aleargă norii de dincolo de mări. Nu simțiți setea și răsuflarea lor arzătoare de iubire?
Ei vor să soarbă marea și toată adâncimea, iară dorința mării înalță mii de sâni până la ei.
Marea vrea să fie sarutată și sorbită de setea soarelui. Ea vrea să devină adiere și înălțime, și cale a luminii, și însăși ea lumina.
Într-adevăr, cu-o dragoste solară iubesc și eu viața și toate mările adânci.
Și iată în ce constă pentru mine cunoașterea: să sorb întreaga adâncime, să o aduc la înălțimea mea.


În vreme ce dormeam, veni o oaie să rupă coroana de iederă pe care-o aveam pe creștet. Rupse și zise: „Zarathustra nu mai e savant.”
Și-astfel zicând, plecă grozav de mândră. Mi-a povestit aceasta un copil.
Îmi place să vin și să mă culc aici, unde copiii se joacă, lângă mucegăite ziduri, printre ciulini și printre maci.
Pentru copii, pentru ciulini și pentru maci, mai sunt savant. Ei sunt nevinovați până și-n răutate.
Dar pentru oi eu nu mai sunt savant. Asta mi-e soarta și-o binecuvântez.
Că-ntradevăr, am părăsit din voia mea lăcașul savanților, trântindu-i ușa.
Sufletul meu prea mult a flămânzit la masa lor. Eu nu-s ca ei, să descojesc cunoașterea, așa precum ai sparge niste nuci.
Îmi place libertatea și aerul peste pământul reavăn. Îmi place sș-mi fac mai bine culcuș pe piei de bou, decât să dorm pe-onorurile și posturile lor.

Dar, presupunând că cineva zice cu seriozitate că poeții mint prea mult, are dreptate: mințim prea mult.
Știm prea puțin și nu suntem în stare să învățăm. Și astfel spunem minciuni.

Ah, azvârlitu-mi-am o dată năvodul în marea lor (a poeților – n.r.), crezând că prind pești mari, dar n-a fost decât capul câte unui zeu străvechi (...)
Cu siguranță, se află perle-n ei, dar asta-i face mai asemănători cu scoicile din durele cochilii. Și-n loc de suflet, adesea am aflat în ei o spumă sărată. (...)
Într-adevăr, spiritul lor este-un păun între păuni, o adevărată mare a vanității. Spiritul poetului are nevoie de spectatori, fie ei chiar și bivoli!
Dar eu m-am săturat de acest fel de spirit și îi prezic că se va dezgusta de el însuși. Deja văzut-am poeți ce se transformă, îndreptându-și privirile spre înlăuntrul propriu.
Văzutu-i-am pe ispășitorii spiritului: ei se născuseră printre poeți.

Nu înălțimea mă îngrozește, ci coborâșul. Panta de pe care privirea se aruncă-n adâncimi, în vreme ce mâna caută să se agațe de înălțime (...) Voința mi se lovește de om, mă leg de el cu lanțuri, fiindcă mă simt că-s dus spre Supraom: spre el tinde cealaltă voință a mea.

Roua pe ierburi cade în cea mai adâncă liniște a nopților....

Să-nvețe să nu se mai privească pe sine, este indispensabil celui ce vrea să cuprindă în juru-i cu privirea. Și-aceasta-i o asprime ce-i trebuie oricărui cățărător pe munți.

Și-astfel grăind, c-un râs amar și trist, Zarathustra râdea de sine însuși. „Cum Zarathustra, zicea el, tu vrei să mângâi marea cu cântul tău?
O Zarathustra, nebunule blajin, beat totdeauna de încredere! Tu totdeauna fost-ai așa – familiar, apropiindu-te de lucrurile îngrozitoare.
Vroit-ai să mângâi monștrii. Doar o suflare caldă, un pic de blană în jurul ghiarelor, și erai gata să iubești monstrul și să-l atragi, cu mângâieri, spre tine.
Iubirea este primejdia celor mai singuratici, iubirea pentru vii, numai să fie vii! Este de râs să vezi până la ce punct fost-am nebun și modest în iubire!”

Pasu-mi urcă, deși diavolul mă împiedică, țeapăn și înțepenindu-mă, vârându-mi prin ureche plumb în creier(...)
„O Zarathustra, șoptea bătându-și joc, accentuând cuvintele, o, Zarathustra, stâncă de înțelepciune!
Þi-ai făcut planul să ajungi destul de sus, dar orice piatră azvârlită-n sus sfârșește prin a recădea!
O, Zarathustra, stâncă de înțelepciune, tu, piatră din praștie, sfărâmător de stele! (...)
Redus la tine însuți și lapidându-te pe tine însuți, o, Zarathustra, ai azvârlit piatra departe-n sus – dar peste tine va cădea!”
Și-atunci tăcu piticul îndelung. Tăcerea lui mă apasă, căci într-o astfel de tovărășie ești mult mai singur decât dac-ai fi singur.

„Linia dreaptă-i mincinoasă, murmură spiridușul cu dispreț. Orice adevăr e curb și timpul însuși e un cerc”

Și am văzut, într-adevăr, ceea ce nici cu gândul nu gândisem: un tânăr păstor, ce se zbătea, se strângea de dureri, cu fața schimonosită, căci un mare șarpe negru îi atârna pe jumătate din gură.
Mai văzusem oare vreodată atâta scârbă și atâta groază câtă era pe acel chip? Fără-ndoială că adormise și șarpele se furișase în gâtlejul său și se prinsese în gâtlej cu colții.
Trăsei de șarpe, dar zadarnic. Nu reușii să-l scot. Atunci, cineva parcă striga prin glasul meu: „Mușcă-l! Mușcă-l!”
„Capul! Mușcă-i capul!” striga prin mine glasul. Spaima, ura, mila, scârba – tot ce aveam în mine mai bun, ori dimpotrivă, mai rău, izbucnise prin acel strigăt.
Vitejilor, care mă-nconjurați, căutători și voi, toți, care v-ați îmbarcat vreodată sub pânze îndrăznețe, pe mări necunoscute, voi, doritori de taine,
spuneți-mi numele tainei pe care am văzut-o atunci, dați-i un pic de înțeles acestei viziuni a acelui singuratic.
Căci a fost, în același timp, și viziune și previziune. Ce am văzut atunci? Ce va veni într-o zi?
Cine este păstorul? Ce este acel șarpe, care-i alunecase în gâtlej? Cine e omul în al cărui gâtlej aluneca-va ce este mai negru și mai greu pe lume?
Atunci păstorul a mușcat, după sfatul strigătului meu. A mușcat puternic și a scuipat departe capul șarpelui și s-a sculat sărind drept în picioare.
Și nu mai era păstor. Nici măcar om. Schimbat, transfigurat, râdea. Nicicând n-a râs ca el vreun om pe-acest pământ!

... mă lipsesc de fericire, nefericirilor mă dau, ca proba aceasta trecând-o, să mă cunosc mai bine.

Spre dimineață, Zarathustra își râse-n sine, zicându-și batjocoritor: „Se ține fericirea de mine? Asta-i fiindcă nu mă țin după femei! Căci fericirea – e femeie”

Și de curând, o femeie își trăgea spre sine cu tărie copilul care vroia să vină la mine. „Îndepărtați copiii, țipa ea. Că ochii săi ard sufletul copiilor!”
Tușesc cu toții, de cum încep să spun ceva. Ei cred că tusea proteguiește contra curentului de aer. Nimic nu deslușesc din tot vuietul bucuriei mele.

„Toate se aranjează” – iată încă o maximă de resemnare. Dar eu vă spun, suflete plăpânde: „Toate se deranjează și vă vor deranja pe voi, din ce în ce mai mult!”

Mai bine să clănțăn din dinți, decât să ador idoli – așa sunt eu făcut. Detest toți idolii de flăcări, ce nu știu altceva decât să pârjolească, să fumege și să vă îndărătnicească.

„O, Zarathustra, iată Marele Oraș, dar n-ai ce căuta aici, că-n el poți pierde și ceea ce ai.
De ce să vrei o bălăceală în mocirla asta? Ai milă de picioarele tale! Mai bine scuipă pe poarta orașului și-ți vezi de drum!
Aici e Iadul pentru gândirea solitarilor: aici marile gânduri de vii sunt fierte și făcute zeamă.
Aici putrezesc toate marile sentimente; aici n-au voie decât zornăiturile câtorva sentimente zornăitoare (...)
Nu vezi că sufletele atârnă ca niște zdrențe murdărite? Și până și jurnalele aici se fac din zdrențe!
N-auzi tu oare c-aici nu-i spiritul decât un joc de vorbe? Că el vomită o scârboasă bală de cuvinte? Și din această vomă, aici tot jurnale se fac!
Aici se hăituiesc unii pe alții, fără să știe încotro se duc. Se întărâtă unii spre alții, fără să știe pentru ce. Își sună aurul – fierul lor alb.
Când le e frig, caută să se-ncălzească cu băutură. Când le e cald, caută lipirea răcoritoare de spiritele reci: toți sunt bolnavi, toți sunt molipsiți de opinia publică.
Aici e țara tuturor voluptăților și viciilor, însă chiar și aici există oameni virtuoși. Există și aici multă virtute oficială și oficioasă.
Multa virtute oficioasă, cu degete vioaie la a scrie, și-o nesfârșită răbdare și așteptare, plină de decorații fără valoare, de pietate și devoțiune, cu o întreagă bucătărie de lingușeli servite spre gloria unui Dumnezeu al armatelor.
Stelele și scuipaturile atribuite de stăpân, vin „de sus”, iar cei ce nu și-au prins încă o stea pe piept, se roagă „spre înalt”
Luna are aici haloul în formă de curte, curtea e populată de spurcăciuni, dar tot ce de la curte vine, e adorat de un popor de cerșetori, printr-o virtute cerșetorească și oficioasă.
„Eu slujesc, tu slujești, noi slujim” – este litania virtuții oficioase, pe care o înalță prințului, nădăjduind o stea ce, astfel meritată, va fi agățată pe un piept.
Dar Luna se învârte-n jurul lucrurilor pământești și Prințul, în jurul a tot ce e mai pământesc, adică în jurul aurului prăvăliașilor.
Dumnezeul armatelor nu-i Dumnezeul lingourilor. Prințul propune, prăvăliașul dispune.(....)
Aici curge sânge putrezit, cald și bălos, în toate venele. Scuipă pe Marele Oraș, pe cloaca asta, pe dospitoria atâtor drojdii!
Scuipă pe-acest oraș de suflete zdrobite și piepturi vlăguite, de ochi străpungători și degete slinoase, pe-acest oraș al celor fără rost, al celor fără de rușine, al scriitorașilor, al celor care zbiară, al căpătuiților înflăcărați,
unde se coace în aceeași bubă, tot ce-i stricat și lenevos, spurcat, coptură, clandestinitate –scuipă pe-acest oraș, pe acest Mare Oraș și întoarce-te din drum!”


Și-i o rușine să te rogi! Nu pentru toți e o rușine, dar pentru mine, pentru tine, pentru oricine are în sine o conștiință.
Pentru tine, e o rușine să te rogi! O știi bine: diavolului laș, care-i în tine, aceluia îi place să-și împreune mâinile și să se roage, ori să-și încrucișeze brațele, spre tihna sa – acela-i diavolul, care-ți șoptește că totuși – există Dumnezeu.
Astfel ești dintre aceia pe care lumina-i înspăimântă, pe care lumina-i împiedică să se odihnească. Și o să trebuiască să-ți scufunzi capul, pe zi ce trece, tot mai mult în întuneric și în ceață.

Una-i singurătatea, alta-i părăsirea. Asta ai învățat-o de-acuma și că la oameni te vei simți întotdeauna sălbatic și străin.
Sălbatic și străin, chiar și atunci când te vor iubi, căci ce vor ei, mai înainte de orice, este să fie pururea cruțați. (...)
O, singurătate, singurătate, țara mea! Ce dumnezeiesc și blând ți-e glasul cu care îmi vorbești! (...)
Aici toate cuvintele ființei și-arcanele lor cele mai ascunse mi se dezvăluie. Aici, orice ființă dorește să se facă Verb și orice devenire vrea s-o învăț să glăsuiască (...)
Pentru a-nțelege totul în om, trebuie să dezghioci ce este în el, dar mâinile mi-s prea curate să mi le vâr în el.
Nici răsuflarea oamenilor nu-mi place s-o trag în piept! Ah, de ce trăit-am atâta vreme în vacarmul și-n răsuflarea lor? (...)
Chiar dacă ai rosti cu limbă de clopote întelepciunea, o vor acoperi-o precupeții, cu clinchetul de bani.
Acolo toți vorbesc, dar nimeni nu știe să-nțeleagă. Totul cade în apă, nimic nu se scufundă.
Acolo toate vorbesc, dar nimeni n-ajunge la-mplinire. Cotcodăcesc cu toții, dar e măcar vreunul care să stea pe cuib și să clocească?(...)
Plin de adevăruri răstălmăcite, cu o mână și cu o inimă înșelătoare, bogat în mărunte minciuni despre milă, așa trăit-am totdeauna printre oameni. (...)
Pe cei care trăiesc printre cei buni, mila îi învață să mintă. Mila îngreunează suflarea sufletelor libere. Prostia celor buni e fără capăt! (...)
Groparii se molipsesc de boli săpând. Sub vechile dărâmături zac duhori de boală. Nu-i bine să fie scormonite mlaștinile. Ci doar în munți trebuie să trăiești.
Nările mele se bucură din nou, să tragă-n ele libertatea din munți. Nasul mi-e în sfârșit eliberat de cele omenești.
Străpuns de asprul aer ca de un vin spumos, sufletul meu strănută, strănută bucuros zicându-și „Cu sănătate!”

Vorbirea mea e-aceea a poporului. Limbaj prea tare și prea direct, pentru cei gingași. Și vorba mea e încă mai neobișnuită scriitorașilor și mâzgălitorilor de tot felul.
Mâna mea e-a unui nebun. Vai tuturor tăblițelor, pereților și-a tot ce lasă câmp liber să mâzgălească nebunii!(...)
Dar cel ce vrea să fie ușor ca pasărea, pe sine însuși să se iubească. Așa vă învăț.(...)
Ceea ce avem ne este totdeauna ascuns. Și dintre toate comorile, comoara ta o afli la urma. Așa a hotărât spiritul poverii.
Aproape din leagăn suntem înzestrați cu vorbe împovărătoare, cu valori la fel, numite bine și rău, căci astfel se numește acest domeniu care ni se dă. Cu prețul acestor poveri ni se iartă că suntem vii.
Și dacă sunt copiii lăsați să meargă la acel ce-i cheamă, este pentru a-i opri la vreme să se iubească pe ei înșiși. Astfel lucrează spiritul poverii (...)
Ci numai omul își este sieși povară. Căci pe umeri are prea multe lucruri ce nu-i aparțin. Asemenea cămilei îngenunchează, să i se pună poverile.(...)
Omul e greu să fie cunoscut, mai ales când ar fi vorba ca singur să se dezvăluiască. Adesea spiritul minte în ce privește sufletul. Așa lucrează spiritul poverii.
Iar cel care-a știut singur să se dezvăluiască proclamă: „Iată, acesta mi-este binele meu și acesta răul meu”. Și-așa-i închide gura piticului, neghiobului ce zice: „Un bine pentru toți și pentru toți un singur rău”
Într-adevăr, nu-mi place de cei ce spun că toate lucrurile-s bune și lumea asta-i cea mai bună dintre toate. Despre aceștia spun că-s mulțumiți cu orișice nimic.
O mulțumire din orice, cu orice-ar fi, nu-i însușirea cea mai bună. Cinste stomacurilor și gurilor ce nu primesc orice și-s îndărătnice și știu să zică „eu” și „da” și „nu”
Căci să mesteci și să mistui totul e o treabă de porci de fapt. Să răgești de câte ori auzi un D-A și un Amin, asta o-nvață măgarii și cei ce li se-aseamănă.(...)
De fapt și eu am învățat s-aștept, dar să m-aștept pe mine însumi.

Când printre oameni am venit, aflatu-i-am întemeiați pe-o antică prezumție. Credeau că știu, de multă vreme, ce-i bine pentru om și ce e rău.
Orice discuție despre virtute li se părea trecută demult și depășită. Iar dacă vroiau să doarmă bine, mai înainte să se culce vorbeau despre ce-i binele și răul.

Iată ce vă cere iubirea mea cea mare: SÃ NU ÎÞI OCROTEȘTI APROAPELE. Omul este acel ceva care se cere să fie depășit.

O, frații mei, orice întâi născut este sortit să fie sacrificatul. Or noi – suntem întâii născuți.

În vecinătatea relei conștiințe s-a născut orice știință și până-n ziua noastră s-au dezvoltat. Ci sfărâmați, discipoli ai cunoașterii, o, sfărâmați vechile Table!

...nebun cel ce se așează la masă fără să aducă nimic, nici măcar pofta de mâncare și care apoi zice ca un netrebnic: "Totul e zadarnic!"

O, frații mei, Zarathustra este ca o pală de vânt reavăn pentru toți osteniții de drum; o să strănute multe nasuri!

Există pe pământ destule nenorociri - folositoare unele, altele plăcute. Din pricină că acestea există trebuie iubit pământul.
Există născociri atât de dibaci făcute, că seamănă cu sânii de femeie: folositoare și plăcute în același timp.

Dar trebuie mai mult curaj pentru a trage un final, decât să scrii o strofă nouă - toți doctorii și toți poeții știu acest lucru.

Este adesea mai mult curaj în a te abține și-a trece mai departe, ca să-ți păstrezi puterea pentru un dușman mai demn de tine.

Dar dacă omul ar învăța să zboare, vai, până unde ar urca lăcomia sa!

Căsătoriile pe care le-ncheiați, luați aminte să nu fie false încheieri (...)
Că important nu este numai să vi se înmulțească spița, ci să se înalțe mai sus. Fie ca la aceasta să vă ajute căsnicia, frații mei!

Societatea omenească este o probă - o lungă căutare, căci se caută cel care va porunci.

"De ce atât de dur? îi zise cărbunele într-o zi diamantului. Nu suntem noi oare rudenii apropiate?"
Dar de ce moi? O frații mei, eu asta vă întreb. Nu sunteți oare frații mei?
De ce atâta de molateci și de nepăsători? De ce atâta tăgăduință și resemnare în inimile voastre? (...)
Și dacă duritatea voastră nu vrea să scânteieze, să taie, să despice, cum ar putea ca într-o zi să fiți cu mine creatori?

Să fiu gata în mine însumi și în voința mea cea mai de taină - arc care vrea săgeată, săgeată ce vrea stele (...)

...am râs cum râde fulgerul creator pe care îl urmează, bubuitor însă supus, tunetul acțiunii

Înțelepciunea de pasăre ne zice: "Iată că nu există nici sus nici jos, avântă-te în toate părțile ființă ușoară! Cântă și nu vorbi!" (...)
că până-acum n-am întâlnit o altă femeie de la care mi-aș fi dorit copii, decât pe tine Veșnicie, căci te iubesc, o, Veșnicie!
Căci te iubesc, o, Veșnicie!

Cât mă privește, e-adevărat, n-am văzut niciodată un mare om. Ochii cei mai pătrunzători, tot nu-s destul ca să zărească măreția. Trăim sub stăpânirea gloatei.

Multă vreme o să rumeg vorbele, ca pe-an abrac, până le vor preface măselele mele într-o făină fină, care să-mi curgă ca laptele în suflet.

Ai văzut vreodată cum dorm criminalii abea prinși? Dorm liniștiți, bucurându-se că se găsesc sub pază.

Cel mai mic lucru, cel mai puțin lămuritor, cel mai ușor, ca trecerea unei șopârle, un suflu, o alunecare, o clipire din ochi - din nimicurile acestea se face esența fericirii celei mai alese.

Vorbindu-le tuturor, eu nimănuia nu vorbeam. Iar seara avui însoțitori hoituri și măscărici. Puțin a trebuit să nu devin și eu un hoit.

Oameni superiori, țineți-vă departe de piața publică!

Oameni superiori, oameni cutezători, inimi cutezătoare și cinstite! Ascundeți-vă gândurile. Căci astăzi e vremea gloatei!
Ceea ce gloata s-a învățat să creadă, negândind, cum s-ar putea distruge cu gândire? (...)
Să vă feriți și de savanți! Aceștia vă urăsc: ca unii care nu produc nimic. Au ochii reci, privirea seacă și toate păsările sunt pentru ei ca și cum n-ar avea pene.
Câte unii se laudă că nu mint. Dar trebuie văzut dacă neputința de a minți înseamnă pentru ei iubire de adevăr. (...)
Cine nu știe să mintă nu știe nici ce-i adevărul.(...)
În egoismul vostru, o, creatori, intră prudența și prevederea femeii care va fi mamă. Ceea ce nimeni n-a văzut, adică rodul vostru, iată ce trebuie să protejați și să cruțați, și să hrăniți, cu toată iubirea voastră. (...)
Opera voastră, voința voastră, iată ce este pentru voi APROAPELE.
O, creatori, Oameni superiori, oricine stă să nască e bolnav. Oricine naște e impur.
Întrebați femeile: nimeni nu naște din plăcere. Durerea este aceea care face să cotcodăcească găinile și poeții.
O, creatori, există-n voi destulă impuritate. Fiindcă trebuit-a să nașteți, să fiți mame.
Cu un copil care se naște, o, câte impurități mai vin pe lume! Feriți-vă! Iar cel ce a născut, să-și spele sufletul și să și-l curățească!(...)
Temători, rușinoși, nefirești, asemenea cu tigrul ce nu s-a năpustit la vreme, așa v-am văzut că vă dați de-o parte, Oameni superiori! (...)
Dar ce contează, o, jucători la zaruri! Că nu știți încă să jucați și să glumiți precum ar trebui. Oare nu suntem tot timpul la o mare masă de joc și de distracții?
Dacă n-ați reușit o lovitură, oare de asta sunteți neîmpliniți? Și dacă sunteți voi neîmpliniți, e oare omul un neîmplinit? Iar dacă omul este un neîmplinit, ei bine curaj și înainte!
Cu cât mai rar este un lucru în esența sa, cu atât mai rar el reușește. Oameni superiori, voi, toți care sunteți aici, nu sunteți oare cu toții, mai mult sau mai puțin, niște ratați?(...)
E de mirare să fiți niște ratați voi, care sunteți zdrobiți pe jumătate?(...)
Ceea ce omul are mai îndepărtat, mai în adâncul său, și mai ceresc de nalt și de puternic – toate acestea spumegă și clocotesc în oala voastră!(...)
voi toți, care ca mine suferiți de MAREA SCARBA, voi pentru care Dumnezeu cel vechi e mort și care n-aveți încă un nou Dumnezeu ca să-l culcați în leagăn și-n scutece, pe voi toți duhul meu cel rău și diavolul de dinlăuntrul meu să știți că vă iubește.(...)

După cântări frumoase, trebuie o vreme de tăcere. E ceea ce fac toți Oamenii superiori.

- iată-mă deci, trăgând un aer delicios,
de fapt văzduh de paradis,
dungat cu aur, luminos,
cel mai bun aer care-a fost vreodată
venit din lună!

Tot ceea ce suferă zice: „Vreau sa am moștenitori, eu vreau copii, nu mă vreau pe mine”

De fiecare dată când vreun porumbel atingea botul leului, acesta scutura din cap surprins.





.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!